b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. (Galateni 2, 19)

Orice viaţă se naşte dintr-o moarte, şi fără o moarte nu există nici o viaţă. răuntele de grâu dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă.
Până nu moare noaptea, nu se poate naşte ziua. Până nu moare iarna, nu se naşte primăvara. Până nu moare firea veche, nu se naşte firea cea nouă. Până nu moare omul firesc din noi, nu se poate naşte omul duhovnicesc. Altoiul nobil nu creşte pe trunchiul unui pom care are lăstari sălbatici. El creşte numai atunci când orice lăstar vechi este stârpit, rupt şi îndepărtat.
Toată taina mântuirii noastre stă în puterea şi statornicia cu care noi luptăm neîncetat să omorâm firea noastră cea veche, pentru a trăi în noi firea noastră cea nouă. Dacă noi am murit cu Hristos prin Botez este ca să trăim acum cu El prin credinţă (Col 2, 12). Dacă am murit pentru lume, în clipa predării noastre în slujba lui Hristos, este ca acum, după predarea aceasta, să trăim zi de zi şi clipă de clipă, până la moarte, pentru El şi slava Lui. Dacă am luat hotărârea să intrăm în Oastea Domnului Iisus, am făcut acest lucru ieşind din gloata lui satan, spre a-L urma pe Hristos.

Cine, lăsând o hotărâre rea, nu se ţine tare de cea bună, şi, lăsând o cale rea, nu urmează statornic calea cea bună, şi, lepădându-se de satan, nu se uneşte strâns cu Hristos, şi, murind pentru lume, nu trăieşte cu toată evlavia faţă de Dumnezeu,   – acela în curând va ajunge din nou acolo de unde a plecat, ba încă şi mai rău. După cum este scris: Şi omul acela ajunge de şapte ori mai rău de cum fusese la început (Lc 11, 24-26). | Continuare »

„Iisus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit uceni-cilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea le-au dat şi din peşti cât au voit.“ (Ioan 6, 11)

Numai ceea ce împarţi celor flămânzi şi lipsiţi te mulţumeşte şi te satură. Şi numai ceea ce ai dăruit lui Hristos ajunge o hrană substanţială, o mâncare hrănitoare cu adevărat şi pentru tine.
Altfel mănânci şi tu şi nu te saturi (Mica 6, 14), te trudeşti, dar nu ai niciodată îndeajuns, înveţi totdeauna, dar n-ajungi niciodată la adevăr (2 Tim. 3, 7). Căci tot ce păstrezi numai pentru tine, fie material, fie du-hovnicesc, scade, se usucă şi se pierde.

Hristos a împărţit şi împarte mereu. După pilda Lui şi cei care sunt ucenici ai Săi au împărţit şi împart şi ei mereu. Cinci pâinişoare de orz au crescut în mâinile Domnului, încât a tot împărţit şi a dat, a împărţit şi a dat… Şi au crescut apoi mai departe şi în mâinile ucenicilor Săi, căci şi ei au tot împărţit şi au dat până s-au săturat toţi.
Ce mici trebuie să fi fost bucăţelele frânte din aceste pâinişoare la un atât de mare număr de flămânzi!… Doar trebuie să fi fost foarte mici pâinişoarele, ca un copil să poată duce cinci. Peştişorii, la fel. Dar ele au tot crescut mereu, cum creşte orice bine care se face, dacă nu se întrerupe. După cum creşte şi harul, dacă nu-i împiedicat. După cum creşte puterea, dacă nu-i Duhul alungat. După cum creşte în Domnul oricine, dacă rămâne în El. După cum creşte Trupul şi Sângele Domnului, care satură pe toţi cei care se împărtăşesc din El cu credinţă şi nu se mai sfârşeşte oricât ar fi şi ar fi de mulţi. | Continuare »

„Alţii ziceau: «Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii orbilor?»“ (Ioan 10, 21)

Cine are un cât de puţin simţ de răspundere şi de judecată sănătoasă, acela nu poate trece cu uşurătate peste ceea ce ochii lui nu pot să nu vadă şi peste ceea ce urechile lui nu pot să nu audă, adică nu poate să treacă peste toate dovezile pe care Dumnezeu, prin lucrările Sale şi prin cuvintele Sale, le dă zilnic despre Dumnezeirea Sa, în faţa noastră, a tuturor.

Cuvintele acestea ale Sfântului Dumnezeu şi Evanghelia Sa, şi mărturisirea Bisericii Sale, şi convingerea puternică a mărturiei, arătată de milioane de credincioşi ai Săi din toată lumea şi din toate vremurile, apoi, faptele Sale, apoi, minunile Creaţiei, apoi, măreţia şi puterea din ordinea mişcării tuturor – toate acestea sunt, pentru orice minte care are un dram de bun-simţ, de judecată sănătoasă şi de seriozitate, dovezi cutremurătoare şi limpezi despre Dumnezeu, în Care, cine le vede, nu numai că este dator să creadă, dar simte că poate crede cu bucurie şi cu putere.
Că, în chiar această credinţă ascultătoare, raţiunea sănătoasă îşi găseşte un echilibru şi un rost, liniştindu-se.

O, oameni grăbiţi, opriţi-vă puţin asupra tuturor acestor dovezi şi gândiţi-vă puţin cu mintea voastră asupra realităţii şi adevărului acestora! Nu vă duceţi cu ochii minţii acoperiţi la pierzare, îm-potrivindu-vă voit şi conştient…, ci gândiţi singuri asupra adevărului că de aceea v-a dat Dumnezeu mintea ca s-o folosiţi bine, pentru lucrurile mântuirii, iar nu rău, pentru cele ale pierzării.
Căci, dacă veţi judeca bine şi drept, nu se poate să nu vedeţi! Şi, dacă veţi vedea, nu se poate să nu credeţi în El. | Continuare »

„În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei.“ (Ioan 5,3)

Lumea este un uriaş spital cu bolnavi care aşteaptă. Cei care zac în paturi aşteaptă uşurarea vindecării sau a morţii. Cei care zac în închisori aşteaptă seara sau dimineaţa. O mâncare sau o minune. O scăpare pe pământ sau sub el.
Cei care zac în rătăcire aşteaptă să scape de ea. Cei dispreţuiţi – să se ridice. Cei vinovaţi – osânda. Iar cei care se chinuiesc să se păstreze curaţi aşteaptă pe Hristos sau trimişii Lui.
Lumea întreagă este plină de suflete care zac în păcate şi fărădelegi… şi toţi aşteaptă. Unii aşteaptă evenimente, alţii prefaceri, alţii împliniri de dorinţe, care de care mai deşarte. Ce aşteptări zadarnice, cu sfârşit totdeauna trist!
Suflete dragă, tu ce aştepţi?
Eşti bolnav?… Ce mai aştepţi de nu te întorci la Dumnezeu? Aştepţi oare pe îngerul morţii? O, când va veni el, nu vei mai avea vreme să te întorci nici măcar spre perete!
Eşti căzut în păcate? Ce mai aştepţi tu? Judecata? O, după Judecată, slabă nădejde de mântuire! (Apoc. 20, 12-15).
Eşti credincios? – Ce mai aştepţi tu de nu lucrezi pentru Domnul: un prilej mai bun, un timp mai liber, o împrejurare mai favorabilă? Dar cine îţi spune că acestea vor mai veni iarăşi? Sau că tu le vei mai ajunge? Însă tu te duci! Zilele tale trec. Viaţa ta se sfârşeşte (Ps. 90, 10). Cu ziua de azi nu te vei mai întâlni niciodată pe pământ. Şi poate nici cu oamenii aceştia pe lângă care treci acum fără să le spui nimic despre Hristos. Nu mai aştepta, fă binele pe care îl poţi azi!
| Continuare »

Traian Dorz, din Crucea mântuitoare

Toţi apostolii Domnului după ce au călcat pe urmele Domnului Iisus Hristos au cerut şi ei înşişi de la ucenicii lor să calce şi ei, cu toţii, la fel pe urmele lor (I Cor 4, 16 şi 11, 1; Ef 5, 1; I Tes 1, 6; II Tes 3, 9). Căci fiecare adevărat urmaş al Domnului va avea şi el urmaşi adevăraţi. Şi fiecare este dator să ceară altora ceea ce el însuşi a dat lui Iisus.
Mărturisirea lui Hristos nu pretinde mai mult, dar nici nu se mulţumeşte cu mai puţin de la nimeni dintre cei care L au cunoscut vreodată pe Mântuitorul şi s au împărtăşit din harurile Lui, decât a se strădui să calce pe urmele Lui. El a zis: Cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi.
Nu poţi să spui cu gura că ai fost sau că eşti cu Domnul, iar prin faptele tale să arăţi ca unul care nici nu L a văzut şi nu L a cunoscut niciodată pe Dumnezeu… Mărturisirea adevărată mai mult se arată ochilor decât se spune urechilor.
Cei care fuseseră cu Hristos mărturisiseră atât de frumos despre El, încât oricine i a auzit a simţit nevoia să vină ei înşişi să L cunoască pe Domnul. Cum făcuseră cei din Samaria. Aşa de ar fi şi mărturisirea noastră!
O, cât de mult bine poate face un bun mărturisitor al Domnului Iisus în faţa celor care încă nu L cunosc pe Dumnezeu! Căci de felul cum el mărturiseşte în faţa oamenilor depinde atitudinea pe care o vor lua aceştia faţă de Hristos.
Dacă cel trimis să mărturisească despre Domnul Iisus va spune poveşti sau palavre, atunci ascultătorii vor râde sau vor adormi, sau vor pleca şi nimeni nu va simţi nevoia să şi schimbe viaţa sau locul faţă de Hristos. Şi toţi cei ce se vor pierde vor fi din vina mărturisitorului nevrednic. | Continuare »

Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru

„Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; şi cine îşi urăş­te viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.“

Viaţa lui şi-o iubeşte oricine. Nu este vietate care să nu-şi iubească viaţa sa.
Deosebirea este numai în înţelesul pe care fiecare om îl dă acestui cuvânt: viaţă!
Unii spun: „Asta-i viaţa!“ – unui fel de trai dezmăţat, risipitor, uşuratic, desfrânat, violent şi leneş. Aceasta-i „viaţa“ celor mulţi, mulţi, care intră pe uşa cea largă şi merg pe calea cea lată, care duc la pierzare (Mt 7, 13). Această „viaţă“ este cea mai netrebnică şi mai nefolositoare existenţă, cea mai primejdioasă şi mai nefastă, mergând la cea mai jalnică şi mai josnică pierzare pentru ea şi pentru altele. Vai de cine iubeşte o astfel de „viaţă“ şi de cine spune că în acest fel merită să fie trăite zilele scurte ale omului pe pământ.
Vai de cine îşi petrece puţinul timp al trecerii lui prin lume în acest decăzut fel de „viaţă“. Şi vai de acele vieţi şi fiinţe care mai trăiesc lângă el şi cu el. Un astfel de om mai fericit ar fi fost de o mie de ori să nu se fi născut (Eccl 4, 3; Mt 26, 24) şi mai fericit ar fi fost dacă era un orb sau o râmă.
De obicei însă, cei care trăiesc o astfel de viaţă ţin atât de mult la ea, încât nu cred nimic altceva mai de preţ decât un astfel de trai, nimic mai însemnat decât existenţa lor. De aceea, pentru ca să poată trăi ei cât mai din plin astfel, oamenii aceştia sunt în stare să dea orice şi oricât. Pentru plăcerile lor pierzătoare de suflet, sunt în stare să calce orice lege şi orice dreptate, să nimicească orice frumuseţe şi nevinovăţie, să întineze orice loc, şi suflet, şi trup, neţinând seama de nimeni şi de nimic, ca o fiară.
O, ce pierdută este o astfel de „viaţă“ şi ce nenorocit este sufletul care o caută şi o iubeşte! Ce blestem este o astfel de existenţă pentru toate fiinţele şi lucrurile care cad sub stăpânirea unui astfel de monstru! Nimic nu este mai înşelător, mai blestemat şi mai satanic ca o astfel de „viaţă“.

Dar slăvit să fie Domnul că mai este şi un alt fel de viaţă: e viaţa acelora care spun ca Sfântul Pavel: „Pentru mine, a trăi este Hristos“ (Flp 1, 21).
Este viaţa binecuvântată şi binefăcătoare a acelora care şi-au răstignit firea lor pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal 5, 24), iar acum trăiesc spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor lor. | Continuare »

Traian Dorz, din Hristos – Învăţătorul nostru

Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit. (Ioan 7, 39)

Aţi auzit că s-a spus: Fiecare lucru are un duh şi fiecare trimis are un duh.
Dincolo de scris sau de cuvânt, dincolo de lucrare sau de om, există un duh.
Duhul care îl trimite pe om, duhul care lucrează prin el, care scrie şi vorbeşte prin el, duhul care-l însufleţeşte. Tot ce se vede şi se aude trupeşte este numai vasul văzut de care se foloseşte duhul nevăzut. Este numai litera, numai forma din afară, numai paravanul şi masca duhului ascuns, bun sau rău, care lucrează prin acestea şi care este totul.

Există oştiri de duhuri rele. Şi oştiri de duhuri bune.
Duhuri în slujba lui Dumnezeu şi duhuri în slujba diavolului.
Lucrând pentru mântuirea oamenilor sau pentru pierzarea lor.
Pentru adevăr sau pentru minciună.
Pentru bine sau pentru rău.
Fiecare dintre noi ajunge un rob al unui duh, în slujba căruia se lasă. Şi în măsura în care se lasă prin voinţa sa proprie stăpânit de el.
Nimeni nu poate spune: Hristos este Domnul, decât dacă este stăpânit de Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3).
Şi, cu cât se predă mai deplin în stăpânirea Sfântului Duh, cu atât spune mai mult şi mai frumos, mai convins şi mai puternic că Iisus Hristos este Domnul. | Continuare »

Traian Dorz, din Hristos – Mijlocitorul nostru

Ce slăvit răsună Adevărul în glasul rugăciunii lui Iisus Hristos, Domnul nostru, mişcând şi fericind sufletele ucenicilor care se rugau împreună cu El!
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis Tu…Iată singurul loc din Sfintele Scripturi în care Domnul Dumnezeul nostru Îşi spune, cu gura Lui sfântă, întreg Numele Lui Sfânt, descoperindu-ne că viaţa veşnică este chiar cunoaşterea Lui. Nu numai că viaţa veşnică stă în ea. Ci că este chiar ea. După cum Pâinea şi Vinul Sfintei Împărtăşiri nu sunt numai închipuirea Trupului şi a Sângelui Său, ci sunt chiar ele (Mat. 26, 26-28; I Cor. 10, 16).

Viaţa veşnică este!
Iată trei cuvinte care întregesc un mare şi cutremurător adevăr! Viaţa veşnică este! Pentru că există un Dumnezeu Veşnic, există şi viaţă veşnică. Pentru că există o dreptate veşnică, există şi răsplată veşnică. Pentru că există o iubire veşnică, există pentru ea şi un loc veşnic şi pentru că Adevărul este veşnic, există şi viaţă veşnică…Aici Mântuitorul vorbeşte nu de existenţa, ci de viaţa veşnică. Noi putem avea o existenţă veşnică, fără să avem via­ţa veşnică. Adevărul ştiinţific care spune că nimic nu piere, ci totul se transformă este chiar el o mărturie zdrobitoare împotriva tuturor acelora care susţin aceasta în privinţa lucrurilor materiale, dar o tăgăduiesc în privinţa celor duhovniceşti. Adică tocmai în privinţa acelora care, chiar prin natura lor nespus superioară celorlalte, fac să strălucească nespus mai puternic acest nemuritor adevăr. | Continuare »

Pe înălţimea eternei clipe, Mântuitorul aşază, în faţa tuturor oamenilor şi vremilor, singura Stâncă neclintită din Univers: ADEVĂRUL. Singurul punct nemişcat din nestatornicia tuturora: Adevărul. Singura valoare eternă: Adevărul. Şi arată că acest Adevăr este Cuvântul lui Dumnezeu, care sfinţeşte totul, spunând Tatălui: Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău: Cuvântul Tău este Adevărul.
Dumnezeul Preasfânt, Care locuieşte în sfinţenie şi Care împărăţeşte în cerurile preasfinte, a voit ca toţi cei care vor locui lângă El să fie schimbaţi şi ei în acelaşi chip cu al Lui, prin Duhul Său Sfânt (I Cor. 3, 18). „Fiţi şi voi sfinţi, căci Tatăl vostru cel Ceresc Sfânt este“! – e o poruncă şi o condiţie pentru a ajunge să locuim lângă El (I Petru 1, 15-16; Ps. 15, 1-5).
La această stare de sfinţenie, la vrednicia de a ajunge şi a rămâne cineva lângă Dumnezeu, ne poate duce numai Adevărul, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Care este Iisus Hristos. Primirea lui Hristos prin cuvintele Sale, schimbarea vieţii şi a fiinţei noastre după aceste cuvinte, prin puterea Duhului, doar acestea ne pot aduce în starea aceea care nu poate fi numită altfel decât sfinţenie.

Adevărul este ceea ce este! Adică este realitatea unică, neschimbată, întreagă şi eternă. Adevărul este ceea ce are valoare veşnică. Şi în mărime, şi în durată, şi în preţ. Adevărul nu are un trecut şi un viitor. Are numai un veşnic prezent. Adevărul nu are un moment al lui în care este. Şi un altul în care nu e, ci el este dintotdeauna şi pe totdeauna. Adevărul nu are un loc unde el este de un fel şi un altul unde să fie de alt fel. Ci el este acelaşi oriunde. | Continuare »