b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Hristos – puterea apostoliei
Meditații la Apostolul din duminica a 22 după Rusalii

„De acum încolo, nimeni să nu mă mai necăjească pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu” (Galateni 6, 17).

Sfântul Apostol spune mai departe atât de dureros şi mişcător, ca o rugăminte, ca o înştiinţare, ca un avertisment: De acum încolo, nimeni să nu mă mai necăjească pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu!
Unii au spus că aceste „semne“ ale Domnului Iisus erau: blândeţea, răbdarea, iubirea şi celelalte virtuţi alese, într-o atât de mare măsură încât ele îi dădeau o atât de mare putere, că scotea draci, tămăduia orice boală şi învia chiar morţi, cum a fost cu Eutih (Fapte 20, 7, 12).
Alţii au spus că „semnele“ Domnului pe trupul său erau urmele de răni, de lovituri, de arsuri şi împunsături pe care le-a primit în timpul îndelungatelor sale închisori şi suferinţe pentru Domnul.
Dar au fost unii care au spus şi mai mult: că aceste răni erau aievea semnele pe care le purtase Mântuitorul ca urme ale cuielor Sale în mâini şi în picioare, a suliţei în coastă şi a spinilor pe frunte. Ca o pecete de Sus şi ca o mărturie dumnezeiască, aceste semne apăruseră pe trupul lui Pavel, spre sfârşitul vieţii şi apostoliei lui pentru scumpul său Mântuitor.
Astfel de semne se spune că au mai apărut, tot aşa, în chip miraculos, în decursul veacurilor, şi pe trupurile altor sfinţi şi martiri care trăiseră şi mărturisiseră puternic pe Domnul.

Oricare ar fi adevărul cu privire la aceste semne, fie de un fel, fie de altul, fie de toate cele trei feluri la un loc, trupurile aleşilor lui Dumnezeu, care au avut parte de o chemare deosebită şi de o suferinţă îndelungată şi grea pentru Domnul, trebuie să se bucure de un respect sfânt din partea noastră, totdeauna. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditații la Apostolul din Duminica a 21-a după Rusalii

„Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de Lege“ (Galateni 2, 20).

Când am zidit în sufletul nostru o casă pentru Domnul, noi am stricat din noi casa păcatului, locuinţa lui satan şi culcuşul stricăciunii.
Alungându-l pe diavolul din inima noastră, noi trebuie să aruncăm pentru totdeauna şi în totul, împreună cu el, şi toate lucrurile pe care le-a avut el în noi.
Poftele lui, patimile lui, păcatele lui, apucăturile lui, obiceiurile lui, armele lui, tot ce este al lui şi de la el noi trebuie să aruncăm hotărâţi şi pentru vecii vecilor din toată fiinţa noastră. Fiindcă numai aşa noi vom putea păstra în casa inimii noastre pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, iar împreună cu El darurile Duhului Sfânt şi virtuţile curate şi sfinte prin care ne păstrăm mântuirea ce ne-a adus-o El.
Dar dacă în timp ce spun că am devenit un om nou, un locaş nou pentru Iisus, eu totuşi umblu tot în faptele vechi, sunt un mincinos,
şi în timp ce mă laud că sunt credincios, iar în viaţa mea nu se vede nici o schimbare duhovnicească,
şi în timp ce spun că cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi îl propovăduiesc altora, şi eu totuşi umblu în lăcomie şi în minciună, trăiesc în ceartă şi în ură cu vecinii sau cu fraţii, mă ocup cu învinuiri şi cu uneltiri contra altora,
atunci nu mă arăt eu oare ca un călcător de Lege? Şi nu zidesc eu oare din nou în mine şi încă mai puternic locaşul diavolului pe care îl stricasem, casa păcatului pe care o dărâmasem, cuibul şarpelui pe care îl împrăştiasem înainte?
O, cum îşi bate diavolul joc de astfel de credincioşi! Cum îşi râde satan de astfel de viteji! Şi cum Se leapădă Hristos de astfel de făţarnici şi nevrednici înşelători şi înşelaţi!

În Dumnezeu nu există şi da, şi nu.
Nu există astăzi da, şi mâine nu, iar poimâine iarăşi da.
El ceea ce S-a jurat că nimiceşte a nimicit. Şi ceea ce a jurat că ţine a şi ţinut, după cum este scris: Domnul a jurat şi nu-I va părea rău (Ps 109, 4). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditații la Aostolul din Duminica a XX-a

„ Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească;“ (Galateni 1, 11)

Când vasul este curat, curat este şi conţinutul pus în el. Când o conductă este curată, curată va fi şi apa care curge prin ea de la izvor… Şi când vestitorul Evangheliei este curat, curată va fi şi învăţătura. Curat va fi şi Cuvântul. Curat va fi tot ce vine din Hristos prin el, pentru cei la care este trimis vestitorul acesta.
Nu există nimic mai de preţ pentru Hristos la un trimis al Lui, aşa cum este curăţia sufletească. Curăţia şi sfinţenia una sunt. Şi cea dintâi condiţie pe care o cere Dumnezeu unui împreună-lucrător cu El aceasta este: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt! zice Domnul; şi aceasta este o poruncă de la care Dumnezeu nu Se abate niciodată când este vorba de lucrarea Lui cu noi sau prin noi. Fiindcă necurăţia este starea în care diavolul îşi ţine toate păcatele lui, iar cine este necurat are în el toate urâciunile lui satan. O singură necurăţie este de-ajuns pentru a-l despărţi pe om de Dumnezeu Care nu poate locui în nimic necurat. Depărtează-te de tot ce este necurat, şi te voi primi, asta înseamnă (II Cor 6, 17).

Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna sfânt şi este întru totul curat, după cum este scris: Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ şi curăţit de şapte ori (Ps 11, 6). De aceea şi cel care îl poartă, trebuie să fie un vas curat. Iar dacă nu este, Dumnezeu ori îl curăţă, ori îl leapădă.
În locul din Psalmul 11, 6, se spune despre Cuvânt că este un argint lămurit în cuptor de pământ… Dar acest pământ trebuie să fie îndelung de mult ars şi ţinut mereu în focul curăţitor, pentru a lămuri Cuvântul. Până cineva n-a fost ars în focul curăţitor, el nu va fi în stare să lămurească bine Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă n-are harul focului în el. Numai cine are în el focul Duhului Sfânt va putea scoate din gura lui, ca dintr-un cuptor fierbinte, Cuvântul strălucitor şi lămurit, Cuvântul curat şi preţios al lui Dumnezeu, în aşa fel încât oricine îl primeşte să simtă că este o comoară adevărată, un mărgăritar de preţ, un Adevăr sfânt şi scump. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 27 septembrie:

„Măcar că ei blestemă, Tu binecuvântă; măcar că se ridică ei împotriva mea, vor fi înfruntaţi, iar robul Tău se va bucura“ (Psalmi 109, 28).

Cât de minunate sunt aceste trei gânduri la care medităm, din cuprinsul acestui psalm!
Iată, acest psalm este considerat unul dintre puţinii psalmi ai blestemului.
Şi totuşi, dacă nu alegem blestemul, ci binecuvântarea, nu ura, ci dragostea, atunci gândurile şi învăţăturile sale sunt binecuvântate pentru noi.
Este un psalm al răzbunării şi osândei, dar, dacă noi suntem fiii rugăciunii şi ai iertării, el este pentru noi lumină şi bucurie.
Chiar dacă guri rele, înşelătoare şi mincinoase te latră, bârfindu-ţi toate faptele şi înveninându-ţi toate zilele,
dacă alergi la rugăciune şi, cu căldură iertătoare, poţi mijloci la Dumnezeu, ca să le dea vrăjmaşilor tăi vreme de pocăinţă, de iertare şi mântuire, atunci binecuvântările lui Dumnezeu nu vor întârzia să vină peste tine.
Şi peste tot ce este al tău.

De aceea, suflet scump, ascultă sfatul acesta pe care încă o dată ai prilejul să-l primeşti din Sfântul Cuvânt al lui Hristos:
umblă nevinovat!
Fereşte-te cu toată grija să nu fie în cugetul tău nici un vicleşug
şi în cuvintele tale nici o prefăcătorie,
şi în umbletele tale nici o desfrânare,
şi în părtăşia ta nici o abatere,
şi în credinţa ta nici o schimbare,
şi în învăţătura ta nici o rătăcire… | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 26 septembrie:

„Pe când eu îi iubesc, ei îmi sunt potrivnici; dar eu alerg la rugăciune“ (Psalmi 109, 4).

De obicei, ori de câte ori unui om i se pare că este lovit pe nedrept,
ori bârfit şi învinuit fără temei,
ori judecat şi osândit pe nedreptate,
acel om, îndată, este ispitit să alerge la apărare şi la răzbunare, la dreptate şi la despăgubire.
Numai cel cu adevărat credincios, al cărui cuget este – şi se străduieşte să fie – curat înaintea lui Dumnezeu, numai acela va face altfel.
Numai acesta, simţindu-se adânc nedreptăţit, nu va alerga la dezvinovăţiri sau la judecăţi, nici nu va alerga la ceartă şi la revanşă,
ci va alerga la rugăciune.
Va spune: «Doamne, ai milă de fratele meu care m-a vorbit de rău, nefiind eu vinovat,
căci sufletul lui s-a acoperit de vina unei judecăţi nedrepte!» (Ioan 8, 15).

Iar dacă va avea totuşi o vină, atunci se va ruga:
«Doamne, merit să ispăşesc în felul acesta vina mea – chiar dacă n-ar fi atât de mare şi n-ar merita o aşa de aspră judecată – căci, dacă sufăr pe nedrept, ispăşind-o aici, nu-mi va mai fi judecată Dincolo!» (1 Tim. 5, 24).
Adevăratul credincios va alege totdeauna alergarea la rugăciune.
Acolo, stând la picioarele Domnului, inima lui se va linişti şi gândurile sale limpezite vor găsi măsura răbdării, a tăcerii şi a răspunsului său la învinuirile aduse.
În rugăciune va afla calea cea bună pe care trebuie s-o urmeze faţă de cei care au răspândit şi răspândesc lucruri neadevărate despre dânsul.
Va căpăta puterea de a-i înţelege şi de a-i ierta pe toţi vrăjmaşii şi bârfitorii săi.
Şi va căpăta milă şi iubire pentru ei. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 25 septembrie:

„Căci potrivnicii au deschis împotriva mea o gură rea şi înşelătoare, îmi vorbesc cu o limbă mincinoasă“ (Psalmi 109, 2).

O, cât de mult necaz a avut psalmistul Domnului în toată viaţa lui plină de zbucium, mai ales din partea gurilor rele, înşelătoare şi mincinoase!
Aceste guri rele s-au ţinut mereu pe urmele lui, ca nişte căţele,
lătrându-l neîncetat şi muşcându-l cât mai otrăvitor şi mai vrăjmaş,
ori de câte ori li s-a dat vreun prilej.
Ochii răi l-au pândit neîncetat.
Fiecare pas al său a fost urmărit,
fiecare cuvânt a fost răstălmăcit,
fiecare faptă a sa a fost clevetită.
Când, vreodată, a greşit – căci nu este om care să nu greşească – gurile rele, mărind greşala lui,
mai adăugând şi multe altele pe care el nici nu le-a gândit, nici nu le-a făcut,
s-au lărgit şi s-au lungit, umplând ţara şi lumea cu toate vorbele rele despre el.
Când n-au mai avut ce să spună, au inventat.
Când n-au avut ce inventa, au răscolit în trecut.
Şi tot ceea ce era necunoscut altora din viaţa lui, gurile rele întorceau pe dos,
numai spre a-l înfăţişa cât mai negru în faţa celor ce-l iubeau,
din pricina harului dăruit de Dumnezeu, Care, cunoscându-i inima şi viaţa,
îl avea în dragostea Lui şi îl rânduise la o slujbă unică. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 24 septembrie:

„Oare nu Tu, Dumnezeule, care ne-ai lepădat şi care nu vrei să mai ieşi, Dumnezeule, cu oştirile noastre?“ (Psalmi 108, 11).

Dumnezeul nostru este Dumnezeul rânduielii, al ordinii, al disciplinei şi statorniciei.
El a rânduit de la Începutul Creaţiunii,
în toate lucrurile văzute şi nevăzute,
ordinea, ierarhia şi disciplina,
în chip statornic şi etern.
Când a despărţit lucrurile şi când a creat fiinţele, aşezându-le în ordine, fiecare după familia sa,
Dumnezeu arăta fiecărei familii datoria sa şi scopul său.

Orânduirile lui Dumnezeu au rămas veşnice.
Toate cele care au rămas în ascultare de El şi-au păstrat fiinţa şi mişcarea potrivit îndrumărilor Sale de la Început (Ps. 104, 5-30).
Dumnezeu a rânduit în Vechiul Aşezământ aceeaşi aşezare între seminţiile care alcătuiau poporul Său.
El a poruncit ca fiecare seminţie să-şi aibă steagul ei, oastea ei, ierarhia şi disciplina ei.
El a poruncit ca fiecare din fiii poporului Său să-şi aibă locul său statornic
şi îndrumătorii de care trebuiau să asculte,
şi steagul sub care trebuiau să lupte până la moarte.
În cartea Numeri, cap. 2, Cuvântul Domnului arată cât de amănunţit era aşezată această rânduială şi cât de întocmai era păstrată, după porunca lui Dumnezeu, în poporul lui Israel.
Nici o abatere de la această disciplină nu era permisă, ci era pedepsită cu moartea (Num. 1, 51; 3, 10; 16, 40).
Core, Datan şi Abiram vor fi o veşnică pildă împotriva oricărei răzvrătiri (Num. 16, 1-40; Rom. 1, 18; Col. 3, 6). | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 23 septembrie:

„Dumnezeu a vorbit în sfinţenia Lui: „Voi birui, voi împărţi Sihemul, voi măsura Valea Sucot;“ (Psalmi 108, 1).

Chiar dacă nu ne-ar mai vorbi Dumnezeu nici prin minunile arătate nouă, zilnic, în tot ce vedem şi auzim, vina noastră n-ar fi mai mică, fiindcă noi avem Biblia.
Chiar dacă nicăieri nu s-ar mai citi sau vesti Evanghelia, Cuvântul vorbit şi scris al lui Dumnezeu către oameni, noi toţi ştim acest Cuvânt.
Chiar dacă nici o rugăciune nu ne-ar mai fi ascultată, totuşi vinovăţia noastră n-ar scădea întru nimic, fiindcă noi nu suntem în necunoştinţă de voia lui Dumnezeu,
căci noi am auzit glasul Lui,
noi am văzut lucrările Lui
şi nouă ne este cunoscută voia Sa – aşa că n-avem nici o dezvinovăţire (Rom. 1, 20-21).

Dumnezeu ne-a vorbit de-ajuns în Trecut, iar noi toţi am auzit destul de mult şi destul de puternic glasul Său. Dumnezeu ne-a vorbit prin profeţii din Vechime, prin care ne-a încunoştinţat mai dinainte de tot planul Său spre mântuirea noastră, în multe rânduri şi în multe feluri (Evrei 1, 1).
Ne-a vorbit apoi, ca niciodată mai limpede şi mai cald, mai iubitor, mai dulce şi mai zguduitor, prin Fiul Său Însuşi, prin Iisus Hristos, Care este Cuvântul Său Întrupat. El ne-a făcut cunoscută toată voia Tatălui şi tot planul Său mântuitor faţă de noi,
într-un chip mai strălucit şi mai puternic decât orice glas,
prin vocea Sângelui Său
şi prin Jertfa Crucii Sale (Evrei 1, 2-4 şi 12, 24; Ioan 15, 15).

Dumnezeu ne-a vorbit prin înaintaşii noştri, vestitorii soliei Sale, care nu s-au ferit să ne facă cunoscut tot planul lui Dumnezeu, neascunzând nimic din ceea ce ne era de folos nouă spre mântuire (Fapte 20, 20-27). | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 22 septembrie:

„Gata îmi este inima să cânte, Dumnezeule! Voi cânta, voi suna din instrumentele mele; aceasta este slava mea!“ (Psalmi 108, 1).

O, cât de mult sunt deosebite inimile oamenilor una de alta!
Unii au o inimă gata să facă orice, fiindcă atunci când inima este bună, ea este gata îndată să facă binele. Cel ce are o inimă rea este tot aşa de gata să facă răul.
Îndată ce i se spune, îndată ce este îndemnată, îndată ce i se arată că un lucru bun trebuie făcut, inima bună este gata să sară, să se ofere, să-l facă. Şi tot aşa este gata şi inima cea rea.
Chiar dacă mintea, mai calculată, vine şi-i spune că pentru a face acest bine se cere osteneală, pagubă, suferinţă, inima gata nu cântăreşte mult şi face.
Inima bună face binele altuia, chiar dacă prin aceasta îşi face sieşi rău.
O inimă rea, când este gata, este tot la fel! Nici asta nu stă mult să cântărească urmările: la cel dintâi îndemn rău, face răul, chiar dacă ea însăşi nu are din aceasta nici un folos, ci chiar numai răul. Şi paguba. Şi atunci când face răul. Şi după aceea, când l-a făcut.
Şi după cum inima cea bună nu ascultă de mintea sa, care mai de multe ori se gândeşte la comoditatea proprie decât la binele altuia, tot aşa inima gata la rău nu ascultă de mintea care o opreşte, înştiinţând-o despre urmări.

Dar ce minunată şi fericită este totdeauna o inimă gata să facă binele!
O astfel de inimă, deşi sângerează de multe ori,
deşi gustă cu amar durerea nerecunoştinţei şi a dezamăgirilor din partea multora pe care i-a ajutat
şi deşi se întoarce, adesea, cu răni şi cu vânătăi de pe urma binefacerilor sale,
ea totuşi nu descurajează niciodată
şi nu renunţă la facerea ei de bine.
Pentru că aceasta este fericirea ei. Ea numai când face binele se simte fericită. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 21 septembrie:

„Cine este înţelept să ia seama la aceste lucruri şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului“ (Psalmi 107, 43).

Înţeleptul cel fericit este acela care vede înainte şi care ştie mai dinainte când să meargă sau să stea.
Care ştie la timp ce şi când să facă sau să nu facă un lucru,
când să vorbească sau să tacă,
ce să ia sau ce să lepede…,
care ştie ce este vrednic şi cât să caute şi să ţină din tot ce dă sau din tot ce primeşte.
Înţeleptul cel cumpătat este acela care, la timpul său, vede şi face binele,
cunoaşte şi alege adevărul,
iubeşte şi păstrează măsura.
Înţeleptul cel învăţat este acela care din fiecare nenorocire şi din fiecare greşeală învaţă înţelesul folositor şi păstrează sufletul priceput.
El, din fiecare cădere şi din fiecare suferinţă, strânge lumină, pricepere şi cuminţenie.
Acela care din experienţele sale şi-a alcătuit un dreptar de viaţă sănătos şi temeinic, iar în mijlocul tuturor încercărilor sale, adâncindu-se în sine însuşi şi învăţând să se cunoască pe sine şi pe Dumnezeul Cel Adevărat, priveşte totul în chip mântuitor, de jos în sus.
Priveşte din smerenie spre slavă,
din Trecut spre Viitor
şi din sine spre alţii.

Acela, căpătând priceperea cunoaşterii tainelor ascunse în lucruri,
în fiinţe şi în întâmplări,
va dobândi fericirea nu numai pentru sine, ci şi pentru toţi cei care îl ascultă,
fiindcă ochii lui vor vedea nu numai ceea ce este înainte sau aproape,
ci şi în toate celelalte întinderi, mai mult decât ai celorlalţi.
Cea mai mare înţelepciune este a lua seama la toate lucrările lui Dumnezeu,
în toată desfăşurarea lor, din lumea asta văzută şi din cea nevăzută,
din cea vie şi din cea fără viaţă…,
din cea trecută şi din cea prezentă. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 20 septembrie:

„El le-a smerit inima prin suferinţă: au căzut, şi nimeni nu i-a ajutat“ (Psalmi 107, 12).

Cine îşi cunoaşte inima sa, nu se va lăuda cu ea niciodată!
Cine ştie cât de înşelătoare este inima…,
cât de lipsită de înţelepciune, cât de nestatornică este biata inimă omenească,
cât de gata să se laude, să se umfle de mândrie, să se mânie, să se răzbune, să cadă în ispite – acela ştie că, dacă mintea sănătoasă
şi dacă duhul cumpătat nu-i pun totdeauna un frâu puternic,
inima este gata să se arunce mereu în multe prăpăstii.

Mai ales trufia este păcatul care pune cel mai des stăpânire pe inima omului.
Fie inima chiar cât de credincioasă, în ispita trufiei este gata să cadă oricând, cu plăcere.
Îndată ce a săvârşit o faptă bună
sau îndată ce a spus sau a scris un cuvânt frumos sau un gând ales,
inima este gata să se umfle de mândrie,
să se înalţe trufaşă şi să privească de sus spre alţii şi să aştepte laudă…
Ori chiar să pretindă, fără ruşine, să i se dea aceasta.
Chiar când a suferit, într-o oarecare măsură pe dreptate, prigoniri din partea vrăjmaşilor lui Hristos…
Chiar când a trecut prin încercări într-un chip jalnic de nevrednic, îndurând numai cu de-a sila, cârtind, căzând, dezgolindu-se şi târându-se tot timpul încercării,
după ce încercarea ei a trecut, inima înşelătoare este gata să se îngâmfe
şi să se laude cu „meritul“ ei, uitând cum l-a „cucerit“ acest aşa-zis merit. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 19 septembrie:

„Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului,“ (Psalmi 107, 2).

Starea Bisericii lui Hristos în lume şi în veşnicie este o stare unică.
Sufletele alese de Dumnezeu să facă parte din ea se bucură de un har cu totul deosebit.
Prin ascultarea de Hristos, prin părtăşia şi împărtăşirea cu El, Sângele şi Jertfa Sa mântuitoare i-a răscumpărat şi sfinţit,
făcând din toţi cei aleşi un Trup Sfânt, o casă sfântă, o moştenire aleasă şi slăvită (Fapte 20, 28; 1 Cor. 6, 19; Gal. 3, 13; Evrei 9, 12; 1 Petru 1, 18-19; Apoc. 5, 9).
Toţi cei care, prin harul lui Dumnezeu dat Bisericii lui Hristos, sunt credincioşi trăitori ai voii Sale, care se bucură de dreptul de a se face copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12),
printr-o naştere ca din nou,
printr-o cotitură puternic îndreptătoare,
printr-o statornică şi evlavioasă ascultare de Cuvântul Voii Sale şi identificare cu Iisus, ei primesc numele şi starea de răscumpăraţi ai Lui (Efes. 1, 4-7; Col. 1, 13-14; Apoc. 5, 10).
Ei sunt Biserica Domnului, Mireasa Lui, Casa Lui, Comoara Lui, Trupul Lui (Efes. 5, 25-32; 1 Petru 2, 5; Apoc. 21, 2-24).

În inimile tuturor acestor aleşi ai lui Hristos, dragostea lui Dumnezeu a fost turnată prin Duhul Sfânt,
şi ea locuieşte acolo în chip statornic,
aducând rodul dulce şi sănătos al faptelor frumoase şi curate.
Iar în gurile lor, aducând neîncetat laudele Numelui Său Sfânt, pentru că bunătăţile şi îndurările Lui sunt peste ei neîncetat. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 18 septembrie:

„Scapă-ne, Doamne Dumnezeul nostru, şi strânge-ne din mijlocul neamurilor, ca să lăudăm Numele Tău cel sfânt şi să ne fălim cu lauda Ta!“ (Psalmi 106, 47).

Viaţa şi istoria poporului evreu, ales de Dumnezeu pentru o lucrare şi o mărturie deosebită, în timpul mărginit al Vechiului Legământ,
au o mare şi o adâncă asemănare cu viaţa şi cu lupta Bisericii lui Hristos, care a fost aleasă de Dumnezeu prin Noul Legământ, pentru o nespus mai strălucită lucrare şi o mai deosebită mărturie decât poporul evreu – şi pentru un Timp Nesfârşit.
Gândul cel scump al lui Dumnezeu cu care a ales pe acest popor încă din părintele lui, Avraam, era ca prin acest popor să-Şi facă vestit şi cunoscut între toate celelalte popoare Numele Său şi Cunoaşterea Sa (Fac. 17, 5; Rom. 4, 17).
Dorinţa cea mai mare a Tatălui tuturor oamenilor era ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoştinţa adevărului Său (1 Tim. 2, 3-4).
Iar pentru aceasta dorea să Se folosească de un popor, prin care să arate tuturor celorlalte nu numai frumuseţea unui adevăr, ci mai ales strălucirea trăirii fericite, la care poate înălţa acest adevăr pe oricine şi-l însuşeşte şi îl aplică în întreg felul său de viaţă.

Învăţătura cea desăvârşită are nevoie de o dovadă trăită, pentru ca cei care aud această învăţătură să o primească cu bucurie, văzând ce viaţă fericită dă ea celor care o îmbrăţişează…
Dar încercarea cea dintâi, a Vechiului Testament, cu vechiul popor evreu, a reuşit prea puţin.
Din cauza nesupunerii lor faţă de poruncile şi legile pe care trebuiau să le trăiască întocmai şi cu toţii, ei au zădărnicit frumoasele gânduri şi planuri ale lui Dumnezeu (Rom. 11).
Această neascultare a lor a dus la nespus mai strălucita arătare a dorinţei mântuitoare a lui Dumnezeu pentru lume, prin Noul Legământ.
La plinirea vremii rânduite mai dinainte, a venit Fiul şi Dumnezeul ascultării depline, din Coasta Căruia, o dată cu Sângele şi Apa, s-a născut neamul cel sfânt, poporul cel nou, moştenirea cea veşnică, adică Biserica lui Hristos. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 17 septembrie:

„…ca să văd fericirea aleşilor Tăi, să mă bucur de bucuria poporului Tău şi să mă laud cu moştenirea Ta!“ (Psalmi 106, 5).

Pentru adevăratul iubitor de Dumnezeu nu există o mai frumoasă privelişte pe pământ decât vederea feţelor smerite şi luminoase ale celor care Îl iubesc şi-L laudă pe Dumnezeu.
Nici o bucurie mai mare, decât a vedea că aleşii lui Dumnezeu sunt fericiţi şi liberi,
că poporul lui Dumnezeu este unit şi disciplinat, sănătos şi ascultător, rodnic şi biruitor,
urmând cu dragoste pe Hristos, Mântuitorul nostru iubit.
Pentru el nu-i nici o altă laudă pe care s-o poată spune cu atâta dragă inimă ca aceea despre moştenirea nebănuit de mare, pregătită de dragostea lui Dumnezeu şi de harul lui Hristos pentru cei care Îl iubesc şi slujesc cu credincioşie şi smerenie pe El (2 Tim. 4, 8; 1 Petru 1, 13; 1 Cor. 2, 9).

Inima adevăratului credincios nu este îngustă, egoistă şi părtinitoare,
ci ea este curată, căci doreşte fericirea tuturor aleşilor lui Dumnezeu.
Este altruistă, pentru că se poate bucura deplin numai atunci când întreg poporul său este bucuros…
Şi este nepărtinitoare, pentru că luptă şi se roagă, suferă şi doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, ajungând să moştenească binecuvântările dumnezeieşti. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 16 septembrie:

„Prin puterea Lui, ei au făcut semne minunate în mijlocul lor, au făcut minuni în ţara lui Ham“ (Psalmi 105, 12).

Când, după răstignirea Domnului Iisus Hristos şi răzvrătirea vrăjmaşilor Lui, ucenicii Săi rămăseseră foarte puţini şi străini, atunci, în mijlocul unei lumi vrăjmaşe şi aţâţate de ură împotriva Numelui Sfânt al lui Hristos, nici chiar ei înşişi nu mai trăgeau vreo nădejde (Luca 24, 21-25; Ioan 20, 19).
Când, după Înălţarea Domnului Iisus la Tatăl, în cer, ei rămăseseră şi mai puţini, şi mai străini, şi mai prigoniţi,
atunci cine s-ar mai fi putut gândi că sămânţa lor va deveni vreodată un copac mare, în umbra căruia se va adăposti atâta pământ?

Când, sute de ani la rând, Biserica Creştină a fost supusă atâtor crunte şi sângeroase prigoniri…,
când nenumărate mii din fiii ei cei mai buni au fost chinuiţi, munciţi şi ucişi în modul cel mai sălbatic şi mai fioros,
când orice mişcare era urmărită
şi orice sâmbure era nimicit fără cruţare,
atunci cine oare şi-ar mai fi putut închipui că din lupta şi din jertfa acestor foarte puţini,
a acestor foarte străini şi foarte prigoniţi oameni,
Dumnezeu va face să se reverse peste tot pământul cele mai înalte binecuvântări,
cele mai inspirate idei,
cele mai fericite lucrări
şi cele mai dumnezeieşti trăiri?
Căci prin puterea Lui şi numai prin puterea Lui ei au putut face toate acestea! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 15 septembrie:

„Pe atunci ei erau puţini la număr, foarte puţini la număr, şi străini în ţară;“ (Psalmi 105, 12).

Niciodată pe pământul acesta, în nici o vreme şi în nici un loc,
poporul lui Dumnezeu n-a fost o gloată foarte mare, ci, adesea, un număr foarte mic.
Mulţimea vine, uneori, numai să audă ceva mai deosebit, să vadă ceva mai neobişnuit
şi să se mire de ceva nemaivăzut.
Dar când este vorba de naşterea din nou, de luarea crucii şi de urmarea lui Hristos cu fapta, cu jertfa, cu răbdarea şi cu toată trăirea zilnică,
atunci, aceia care se aleg şi se hotărăsc să meargă după Hristos, rămân mereu foarte puţini…
Aceşti foarte puţini care se aleg să-L asculte şi să-L urmeze pe Domnul,
din clipa ruperii din mulţime,
devin celorlalţi nişte străini.
Pentru că, ceea ce fac ei, mulţimii i se pare prea de tot.
Pentru mulţime, Hristos nu este înţeles aşa.
Credinţa mulţimii este un fel de vis, care rămâne totdeauna în afara vieţii zilnice şi care n-are nimic a face cu ea.

Pentru mulţime, Dumnezeu este ceva închis cu totul într-o Casă şi într-o Carte.
Într-o Casă, în biserică, la care te duci din când în când, ca să mai auzi câte ceva sau să mai vezi câte ceva şi să mai faci câte ceva, căci aşa este obiceiul…
Şi, într-o Carte, în Sfânta Evanghelie, pe care însă nu trebuie s-o deschizi niciodată, pentru că „în ea nu-i voie să citească oricine“…

Iată credinţa sărmanei mulţimi
şi iată sărmana ei cunoaştere despre Dumnezeul Care o învăluie cu atâta bunătate
şi îi dăruieşte atâtea binefaceri,
şi Care doreşte să se apropie neîncetat de ea cu atâta dragoste şi milă, ca s-o mântuiască! | Continuare »

„Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului,“ (Ioan 3, 14)

Moise a înălţat şarpele în mijlocul tuturor, în văzul tuturor, în mijlocul poporului otrăvit de veninul şerpilor înfocaţi, în mijlocul celor mai cumplite nenorociri, suferinţe şi lipsuri, în mijlocul deznădejdii şi al morţii – slăvită Salvare – tuturor, Moise a înălţat numai Acest Semn Unic. Şi a poruncit ca toţi să privească numai la el. Privirea cu credinţă în cuvântul lui Dumnezeu dădea vindecarea. În toată pustia nu era alt semn ca să vindece şi să mântuiască. Cine nu voia să privească la Acesta, trebuia să moară, – altă mântuire Dumnezeu nu-i mai dădea.

Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Domnul nostru Iisus Hristos, cum a fost înălţat şarpele. Măcar aşa! Să fie înălţat Hristos în locul şarpelui prăbuşit pe totdea-una, în toate inimile noastre. Măcar cât a fost înălţat şarpele, trebuie să fie înălţat acum Hristos. În noi şi între noi.
Să fie slujit Hristos, de către noi toţi, măcar cu atâta parte din viaţă, măcar cu atâta râvnă, măcar cu atâta dragoste şi stăruinţă cu câtă a fost slujit şi iubit şarpele!
Să-I fie dată lui Hristos măcar atâta parte din averea noastră, din munca noastră, din pâinea noastră, din trupul nostru, din timpul nostru, din talentele noastre, din darurile noastre, cât am dat şarpelui! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 14 septembrie:

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre popoare isprăvile Lui!“ (Psalmi 105, 1).

Cea dintâi şi cea mai mare datorie a Bisericii lui Hristos a fost să asculte porunca Lui, spusă mereu, din cele dintâi zile şi până în cele din urmă:
„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, bote-zându-i în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh,
apoi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit Eu!…“ (Mat. 28, 19-20).
Duceţi-vă printre popoare, vestiţi, botezaţi şi învăţaţi!…
Şi, din cele dintâi zile ale ei, aşa a făcut Biserica Vesti-toare.
De aceea atâtea neamuri, altădată păgâne, au auzit, s-au botezat şi învaţă ceea ce a poruncit Domnul, stăruind în ascultarea voii lui Dumnezeu cu tot preţul jertfelor şi al iubirii ei.

Toată istoria vieţii, adică a realizărilor şi jertfelor creştine în slujba vestirii lui Hristos, este dovada curatei ascultări pe care Trupul lui Hristos a dorit s-o arate Capului său.
De la Înălţarea Domnului şi până la Venirea Lui din nou, Biserica cea vie a lui Hristos a făcut şi va face mereu această dumnezeiască slujbă de vestire a Numelui Său Sfânt.
Împlinind astfel cu preţul oricăror jertfe această arzătoare poruncă a Domnului,
în măsură tot mai mare
şi în cercuri tot mai largi,
cu toate mijloacele sale vechi şi noi.
În vremile acestea, cele din urmă, când graba propovăduirii şi vrednicia ei cer de la slujitorii şi vestitorii Domnului nu numai mijloace cât mai noi, ci, mai ales, o râvnă cât mai aprinsă
şi o îndrăzneală cât mai mare,
Hristos reaminteşte şi mai puternic alor Săi porunca Sa mântuitoare: Vestiţi! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 12 septembrie:

„Tu faci să ţâşnească izvoarele în văi, şi ele curg printre munţi“ (Psalmi 104, 10).

Slavă nemărginită şi veşnică, slavă Ţie, Doamne!
Slavă mereu nouă şi mereu mai înaltă Puterii şi Înţelepciunii Tale, Doamne,
căci Tu faci tot ce este văzut şi nevăzut,
mărginit şi nemărginit,
înlăuntrul şi în afara noastră!
Slavă Ţie, prin Care s-a născut lumina, din care au izvorât Viaţa, Frumuseţea şi Bucuria, în ceruri şi sub ele!
Pe pământ şi sub el.
Pe ape şi sub ele.
Slavă Ţie, Care lucrezi neîncetat (Ioan 5, 17),
făcând tot ceea ce noi putem vedea, simţi sau numai bănui!
Care faci tot ceea ce noi nu putem nici vedea, nici simţi şi nici bănui măcar!
Tot ceea ce putem să pricepem numai prin credinţă (Evrei 11, 3)
şi tot ceea ce nici măcar prin credinţă nu putem! (Efes. 3, 20). | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 11 septembrie:

„Binecuvântă, suflete, pe Domnul! Doamne Dumnezeule, Tu eşti nemărginit de mare! Tu eşti îmbrăcat cu strălucire şi măreţie!“ (Psalmi 104, 1).

A încerca să dovedeşti ceea ce este mai limpede şi mai văzut ca orice, i s-ar părea oricui cea mai zadarnică muncă;
ar fi cea mai lipsită de înţelepciune şi de folos osteneală
şi ar dovedi cea mai scăzută părere despre ascultători.
Ce ar însemna să încerci a-i dovedi cuiva că este soare pe cer, când lumina şi binefacerile lui se văd şi se simt pretutindeni şi de către orice vietate?
Ce ar însemna să dovedeşti cuiva că există aerul care nu se vede şi nu se poate pipăi,
dar fără de care nu poate exista nimic? | Continuare »

Traian DORZ, din meditaţii la Apostolul din Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

„ În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.“ (Galateni 6, 14)

Orice cruce văzută sau nevăzută, materială sau duhovnicească, reală sau simbolică este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă El este Singurul Mântuitor răstignit pe Cruce pentru mântuirea noastră.
Deci, oriunde vezi semnul unei Cruci, îţi şi apare pe ea imaginea lui Iisus cel Răstignit. E cu neputinţă să vezi altceva sau pe altcineva pe Cruce, decât pe Iisus.
De aceea crucea nu poate fi despărţită de Hristos şi nici Hristos despărţit de Cruce.
După cum nu există Hristosul Adevărat fără Cruce, tot aşa nu există Crucea fără Hristos.

Crucea Domnului nostru Iisus Hristos nu este numai crucea în înţelesul ei spiritual: Jertfa Lui cea tainică şi nevăzută.
Ci Crucea Lui este şi semnul ei văzut, concret, material, fiindcă nu este nici un lucru abstract care să nu aibă şi forma lui concretă. Nici un lucru duhovnicesc care să nu aibă şi înfăţişarea trupească.
Sufletul nostru cel nevăzut are şi trupul lui cel văzut.
Cuvântul lui Dumnezeu cel nevăzut are şi Scriptura, cartea, forma lui văzută.
Trupul lui Hristos şi Sângele Său cele nevăzute au şi ele pâinea şi vinul, forma lor cea văzută (I Cor 10, 16).
Oricine dispreţuieşte trupul cuiva, îi dispreţuieşte aceluia împreună cu acesta şi sufletul său. Fiindcă nu pot fi despărţite unul de celălalt.
Oricine batjocoreşte forma văzută a Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, îi dispreţuieşte în acelaşi timp şi Cuvântul cel nevăzut, fiindcă acel Cuvânt este concretizat în Cartea aceasta.
Tot aşa este şi cu Împărtăşania. Şi tot aşa este şi cu Crucea. Nu se poate despărţi înţelesul unic al acestor două feţe ale aceluiaşi lucru. Cum nu se poate despărţi faţa de spate, partea umbrită de cea luminată, ceea ce se vede de ce este nevăzut. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 10 septembrie:

„Omul! Zilele lui sunt ca iarba, şi înfloreşte ca floarea de pe câmp“ (Psalmi 103, 15).

O, dacă ar vedea omul trăind ceea ce vede murind!
Dacă ar căpăta înainte cunoaşterea pe care o capătă în urmă!
Şi dacă ar avea în moarte prilejurile pe care le-a avut în viaţă!
Ce căi curate ar croi oamenii cu picioarele lor
şi ce urme luminoase ar lăsa ei pe pământ!
Ce înţelepciune ar străluci din toate cuvintele oamenilor şi ce lucrări ar izvorî din sfinţenia seriozităţii lor!
Ce binefaceri ar face omenirea
şi ce rai ar fi întreg pământul!…
Dar omul uită cât de trecător este…
şi nu vrea să se gândească la grabnica lui ofilire,
nici nu vrea să preţuiască viaţa adevărată şi veşnică spre care Dumnezeu caută să-i îndrepte privirile prin toată trecerea şi veştejirea celor din jurul său!

O om, o frate om, priveşte la floarea de pe câmp,
înconjurată de nenumărate semene ale ei, dar singură în rostul său! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 9 septembrie:

„Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi“ (Psalmi 103, 12).

«Atât de mult» este o măsură numai pentru noi, oamenii, spre a arăta marginile până la care putem ajunge cu picioarele noastre,
sau cu ochii noştri,
sau cu mintea, sau cu inima noastră.
Peste «atât de mult», noi, oamenii, nu mai putem trece.
Dincolo nu mai ajungem, nu mai vedem, nu mai pricepem…

Dar, pentru Dumnezeu, «atât de mult» nu mai are marginile pe care le are pentru noi.
Puterea Lui, fiind nemărginită, pentru El nu există minune care să nu poată fi făcută.
El, fiind nemărginit, nu există loc în care să nu poată fi Prezent.
Dragostea Lui fiind nemărginită,
Înţelepciunea Lui, la fel,
şi Dreptatea, Bunătatea, Mila Lui,
toate lucrările acestora faţă de creaţiunea Sa şi de creaturile Sale
pot fi nemărginite.
Şi, pentru că în viaţă întocmai aşa şi apar aceste lucrări, noi, de multe ori nu le pricepem.
Pentru că şi priceperea lor întrece marginile puterilor noastre!… | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 8 septembrie:

„Binecuvântă, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!“ (Psalmi 103, 1).

Binecuvântarea este şuvoiul prin care sufletul revarsă spre Cel iubit,
cu toată dăruirea şi cu toată căldura sa,
toată bucuria sa
şi, cu toată mulţumirea şi cu toată lumina sa,
toată dragostea, bunăvoinţa şi părtăşia sa.
Binecuvântarea pe care noi I-o putem da lui Dumnezeu este deplina împărtăşire a acestor simţăminte, care, revărsându-se de jos în sus, adică de la noi, cei mici, spre Tatăl şi Binefăcătorul nostru Cel Mare, din ceruri, este şi trebuie să fie învăluită în frumoasa evlavie a unei adânci smerenii şi în curăţia unui desăvârşit respect ascultător.
Dintr-o astfel de stare sufletească trebuie să izvorască de fiecare dată rugăciunile noastre, prin care, aducându-ne aminte de toate binefacerile pe care le-am primit şi pe care le primim zilnic, să înălţăm spre Dumnezeu, Binefăcătorul nostru, revărsarea inimii noastre, plină de toată comoara acestor luminoase simţăminte faţă de El. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 7 septembrie:

„Dar Tu rămâi Acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi“ (Psalmi 102, 27).

Cum trec norii peste faţa strălucitoare a soarelui, iar el rămâne veşnic acelaşi,
cum trec valurile undelor curgătoare pe lângă stânca neclintită care le priveşte etern, iar ea rămâne aceeaşi
şi cum trec vânturile pe lângă vârfurile munţilor neclintiţi, aşa trec şi trec mereu toate…
Aşa, toate, se învechesc şi se schimbă,
aşa se nimicesc, se pierd şi se uită…
Numai Dumnezeu rămâne Acelaşi, Neschimbat şi Neînvechit, Nepieritor şi Neuitat.
Mereu Viu şi mereu Proaspăt,
Cald şi Strălucitor,
veşnic Necesar şi Prezent…

Se schimbă vârstele omului şi ale omenirii, dar Dumnezeu rămâne la fel de necesar până la sfârşit, pentru fiecare om şi pentru fiecare generaţie.
Formele sub care ni-L putem apropia de priceperea noastră se schimbă după măsura priceperii şi după trebuinţele noastre,
dar El rămâne Acelaşi. | Continuare »