b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian DORZ, meditație Proverbe 22, 1

«Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare
şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.»

– De ce oare este mai de dorit un nume bun decât o bogăţie mare?
– Pentru că o bogăţie, oricât de mare ar fi, nu-i poate da omului nici cinstea, nici bucuria, nici slava pe care i le dă un nume bun.
Bogăţia nu poate merge cu omul oriunde, nici chiar pe pământ. Dar numele bun nu se desparte de el niciodată.
Bogăţia nu-l poate face preţuit şi iubit pe un om, cu sinceritate, de către ceilalţi, dar numele cel bun îl face totdeauna.
Bogăţia nu-l poate face pe un om vrednic de încredere, vrednic de urmat, vrednic de iubit. Dar numele cel bun îl poate oriunde, oricât şi oricând.
– Şi de ce a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi decât aurul?
– Pentru că argintul şi aurul sunt bunuri trecătoare. Pe când iubirea este un bun veşnic.
Pentru că argintul şi aurul sunt comori ce pot fi risipite şi răpite, dar iubirea nu poate fi răpită; nu se poate deva-loriza niciodată. Argintul şi aurul le putem părăsi, ori noi pe ele, ori ele pe noi… Dar iubirea nu ne-o poate răpi nimeni. Nu ne-o poate devaloriza nimic şi nu ne-o poate lua nimeni, niciodată.
Pentru că strălucirea acestor metale este mărginită, vremelnică şi lumească. Dar strălucirea iubirii este nemărginită, veşnică şi cerească. | Continuare »

«Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?» (Ioan 11, 26)

De atâtea ori este repetat în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu adevărul că, cine trăieşte după voia lui Dumnezeu şi crede în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, acela are viaţa veşnică şi nu va vedea niciodată moartea, nici nu va mai merge la Judecată – ci va trece din viaţa aceasta la viaţa veşnică numai prin lumină, fără întuneric (Ioan 8, 12 şi 12, 46), cum treci ziua dintr-o cameră a casei în cealaltă.
Acesta este un adevăr aşa de puternic şi o făgăduinţă aşa de scumpă şi de fericită, încât nu numai că nimeni n-ar trebui să se mai poată în-tru nimic îndoi de ea, ci toţi cei care citesc Cuvântul Evangheliei ar trebui să n-aibă niciodată alt gând mai aprins şi nici o altă grijă mai mare, decât să trăiască, în orice stare ar fi, toată voia lui Dumnezeu, să creadă puternic, în orice clipă, tot Cuvântul lui Hristos şi să aibă toate roadele Duhului Sfânt.
Pentru că adevărat şi cu totul vrednic de crezare este Cuvântul care promite nemurirea, tuturor celor care trăiesc crezând puternic acest strălucit adevăr!
Cine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată! – a spus Dumnezeu-Hristos.
Ştii, frate, cât de adevărat este lucrul acesta? Ştim noi oare ce înseamnă el? | Continuare »

Traian Dorz, Piatra scumpă, seria Cugetări nemuritoare
(Fragment)

Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru, a spus Mântuitorul nostru (Lc 17, 21).
Ea se află în inimile sau în locurile unde este Stăpân ascultat, urmat şi iubit deplin Domnul Dumnezeu.
Este în sufletele cu adevărat credincioase
şi în adunările celor cu adevărat ascultători de Hristos.
Este în Bisericile vii, care sunt sfinţite şi curăţite de Duhul Sfânt, unde El stăpâneşte cu lumină
şi este ascultat cu smerenie
de către toţi copiii Săi din ele.
Este între cei doi sau trei adunaţi în numele lui Iisus (Mt 18, 20).
Este acolo unde El coboară cu dragoste şi rămâne cu bucurie în cei născuţi din nou, care s-au alipit de Hristos, ajungând un singur duh cu El.
Aşa se înţeleg lucrurile duhovniceşti.

Cine nu-i născut din nou vede răul bine şi binele rău,
iar despre Lucrarea Evangheliei,
şi despre Împărăţia lui Dumnezeu,
şi despre cei care fac parte din ele zice că totul este rătăcire, îngustime şi nebunie.
Fiindcă oricine nu este născut din nou nu poate cunoaşte, nu poate primi şi nu poate înţelege lucrurile Duhului Sfânt.
Numai naşterea din nou poate da omului adevărata lor cunoaştere. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Ioan era lumina care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui.“ (Ioan 5, 35)

Umblarea la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, mergerea la biserică sau la adunările duhovniceşti nu trebuie să ajungă niciodată pentru noi numai prilejuri de veselie, chiar duhovnicească, ci de trăire vie pentru Hristos.
Nu trebuie să ne obişnuim cu acest fel primejdios de a le considera acestea numai ca o distracţie duhovnicească, ci în astfel de locuri şi în astfel de ocazii noi trebuie să ne smerim înaintea Domnului, să ne cercetăm cu teamă viaţa în lumina Cuvântului Său, să ne îmbogăţim, prin ascultare, mintea cu adevăr şi inima cu har, pentru ca să creştem în roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22-23) în toate privinţele, să ajungem, la Cel Care este Capul, adică la Hristos (Efes. 4, 15).
Cine umblă în felul acesta câştigă comoara care nu i se va lua niciodată (Luca 10, 42), nici când se ia libertatea, nici când se ia adunarea, nici când se închide biserica, nici când se răpeşte averea şi viaţa chiar.

Dar cine umblă numai să se veselească, să se bucure şi să se distreze la adunările Domnului, acela în curând fără dis-tracţie nu mai poate trăi.
De aceea când va fi închisă biserica sa ori va fi oprită adunarea sa, el, fără nici o teamă de călcarea Cuvântului, va fi gata să-şi uite legământul, să-şi părăsească adunarea şi fraţii, să-şi lepede credinţa şi învăţătura pe care le-a avut şi prin care a venit la Hristos – şi va merge grăbit oriunde, numai să se bucure… să se veselească, să se distreze mai departe.
Căci el nu poate fără acestea, dar poate fără Hristos.
El nu poate să trăiască numai cu Domnul, să sufere ocara Lui (Evrei 13, 13), să poarte jugul Său (Mat.11, 29), să sufere cu Evanghelia Sa şi să pătimească împreună cu Iisus (2 Tim. 2, 12). | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Când suntem în stări de înalte binecuvântări duhovniceşti ca ale ucenicilor Domnului la Schimbarea Lui la Faţă de pe Muntele Taborului, desigur că am dori mereu şi mereu să rămânem acolo, să ne facem acolo colibe şi să nu mai coborâm niciodată în văile îndurerate şi pline de frământări ale acestor preocupări de pe pământul acesta – multe dintre acestea fiind atât de deşarte – şi între care ne zbatem adeseori ca peştele pe uscat. Desigur că starea noastră pe Muntele Fericirilor sau în înălţimile rugăciunii, sau în ale marilor haruri, noi am vrea să nu se mai sfârşească niciodată. Dar, cât suntem încă în lumea aceasta, trebuie să coborâm iarăşi şi iarăşi în mijlocul semenilor noştri şi-n mijlocul datoriilor noastre, pentru ca, cu puterea pe care am primit-o când eram sus, să lucrăm pentru ajutorarea şi mântuirea celor care încă n-au ajuns să cunoască niciodată astfel de stări cum am gustat noi lângă Domnul nostru, între fraţii noştri şi-n mijlocul revărsărilor Sale de har. Şi numai după ce vom face totul pentru ca semenii noştri de-aici să afle şi ei ceva din bucuriile cereşti, numai după aceea vom putea ajunge pe totdeauna la fericirea veşnică lângă Domnul nostru Iisus, acolo de unde duhul nostru – legănat între cerurile iubirii, între ale cântării, între ale desfătărilor luminii şi bucuriilor veşnice – nu va mai trebui să se întoarcă iarăşi niciodată aici unde am gustat atât de adesea şi-atât de amar din suferinţa, din deznădejdea, din singurătatea şi din durerile acestei lumi.
Să ne facem, deci, scumpii mei fraţi şi surori, să ne facem cu toţii deplin şi fiecare datoria cât încă suntem pribegind prin lumea aceasta spre locul fericit din ceruri, unde suntem aşteptaţi şi unde vom primi o slobodă intrare numai după ce vom fi împlinit întocmai şi deplin faptele bune pentru care ne-a trimis Tatăl nostru cel Ceresc aici, în viaţa şi-n lumea aceasta. Cu puterea pe care-o primim în stările fericite, să ne rugăm Domnului să ne ajute ca să le răbdăm şi pe cele grele; şi cu lumina pe care-o primim pe munţii fericirilor să umblăm prin valea umbrei morţii, până ce vom ajunge pe totdeauna şi cu toţii în Ierusalimul cel dorit şi ceresc, în Patria noastră scumpă şi dulce care va fi cetatea bucuriilor noastre veşnice, lângă Domnul nostru şi lângă toţi cei iubiţi ai noştri. Amin.

Când duhul meu se leagănă-ntre ceruri
şi gândul meu se-nchină-ntre iubiri,
şi graiul meu Te laudă-ntre lacrimi
– de ce-mi sfârşesc aceste străluciri?

De ce-ntorc iar spre câte-mi sunt străine
din noru-Ţi luminos şi-nsingurat,
de ce mă-ntorc de unde-s doar cu Tine
şi unde n-am nimic de întrebat?

De ce-mi sfârşeşte clipa strălucită,
de ce se frânge-al inimii sfânt zbor,
de ce cobor spre teama de ispită,
de ce nu merg în sus de pe Tabor?

…O, până când îmi vor sfârşi lucrarea
ce tot mai sfântă vreau să Ţi-o închin,
fă-mi tot mai sus şi tot mai lungă starea
din care n-aş mai vrea să mai revin!

Iar saltul când, Iisus, îmi vei desparte
cântarea mea de trupu-n care-o sui
mi-l fă uşor – ea-mi zboare fără moarte,
iar el, nu ştiu…, ci doar să-l simt că nu-i…

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

„Răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejde. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ne-a fost dat“ (Romani 5 4-5).

Un frate mai nou, care începuse frumos şi hotărât viaţa lui cea nouă cu Domnul, întâlni odată pe un alt frate, mai bătrân, şi se opri să-l roage ceva.
– Ce ai, frate, de eşti atât de trist? – îl întrebă cel bătrân.
– Sunt tare amărât, frate! – răspunse cel tânăr. Îndată ce am început viaţa mea cea nouă cu Domnul, au început să vină asupra mea tot felul de ispite, tot felul de ocări, tot felul de învinuiri nedrepte, iar eu nu pot să le rabd, nu pot să le port, mă răzbun, mă împotrivesc, mă apăr cu tot felul de vorbe, uneori aspre şi grele. Nu ştiu cum să fac, frate, să pot avea răbdare, mai multă răbdare, mai îndelungă răbdare… Tare aş dori să vii să ne rugăm împreună, ca Domnul să-mi dea răbdare…
– Bine, frate, vino să ne rugăm Domnului, ca El să-ţi ajute să ajungi să ai răbdare!
Ajunşi acasă, în odăiţa fratelui, îngenuncheară amândoi, iar fratele mai bătrân începu să se roage: „Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm dă-i fratelui nostru necazuri, îndură-Te şi trimite-i fratelui necazuri, ai milă şi îngăduie să vină peste el necazuri…”
– Stai, frate, opreşte-te – strigă tânărul – nu necazuri cere Domnului pentru mine, ci răbdare te-am rugat eu să ceri!
– Dar n-ai citit, frate, ce spune Cuvântul Domnului când zice: necazul aduce răbdarea, cum albina aduce mierea şi cum lupta aduce biruinţa? Nu poţi câştiga răbdarea decât trecând prin necazuri, după cum şi Mântuitorul a învăţat să asculte, adică să rabde, prin suferinţele pe care le-a îndurat (Evrei 5, 8). | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
din Meditaţii la Apostolul din Duminica Rusaliilor

Pavel se hotărâse să treacă pe lângă Efes, fără să se oprească aici, ca să nu piardă vremea în Asia, căci se grăbea ca, dacă îi va fi cu putinţă, să fie în Ierusalim de Ziua Cincizecimii… (Fapte, 20, 16).

O, ce fericite sunt aceste două înălţimi unice, aceste două mari cuvinte: Ierusalim şi Cincizecime… Ierusalim paşnic şi Cincizecime liberă. Ierusalim curat şi Cincizecime adevărată. Ierusalim slăvit şi Cincizecime veşnică…
Cât de împreunate pe veci trebuie să fi fost, în inimile şi în amintirea tuturor ucenicilor Domnului, aceste două nume sfinte şi dragi, aceste două valori unice şi scumpe, aceste două înălţimi cereşti de pe pământ.
Ierusalimul era locul, iar Cincizecimea era momentul când Duhul Sfânt şi Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu se îmbrăţişau şi dădeau naştere fiicei cereşti a Ierusalimului de Sus, care va fi Mireasa Slăvită a Mielului Slăvit, Biserica lui Hristos, Comoara şi Cununa Lui veşnică.
Către Ierusalim se îndreptau atunci în orice vreme toate inimile tuturor fraţilor împrăştiaţi pretutindeni, ca înspre o înălţime pe care a pogorât văzut toată dragostea necuprinsă a lui Dumnezeu, pentru a îmbrăţişa un popor cât o omenire şi o patrie cât o lume.
Dar în vremea Cincizecimii nu numai gândurile tuturor se îndreptau înspre Ierusalim, ci şi inimile şi picioarele lor. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, toţi cei care neîncetat se rugau pentru pacea Ierusalimului iubit, la apropierea Cincizecimii lui, se pregăteau de drum şi se grăbeau, ca, dacă va fi cu putinţă, în dimineaţa minunată a sărbătorii Duhului Sfânt, ei să fie acolo împreună cu cei dintâi care avuseseră parte de harul acestei îmbrăţişări cereşti.

O, ce trebuie să fi fost atunci în Ierusalim! Ce îmbrăţişări, ce lacrimi, ce cuvântări înflăcărate, ce cântări fericite, ce sărutări sfinte! Cât de minunat vor fi răsunat pe scările Templului cântările treptelor, psalmii bucuriilor frăţeşti, când miile de cântăreţi de Sus mai coborau o treaptă şi mai cântau un psalm, către miile de cântăreţi de jos care, mai cântând un psalm, mai urcau o treaptă către fraţii lor.
Iar când pe treapta din mijloc se întâlneau cântând psalmul 133: „Iată ce plăcut şi dulce e să locuiască fraţii pururea împreună să se veselească… cu cântări şi psalmi în Domnul să se veselească…“, atunci cântările de bucurie trebuie să fi fost înecate de plâns şi sărutările trebuie să fi fost numai pe lacrimi.
Cine poate uita astfel de clipe şi astfel de stări? Şi cine n-ar fi dat totul ca să le poată trăi măcar o dată pe an acolo unde ca nicăieri altundeva pe lume le era locul şi momentul unic.
De aceea se grăbea Sfântul Pavel să fie în Ierusalim de zilele Cincizecimii.

O, fraţii şi surorile scumpei noastre Cincizecimi! Ce şiroaie de lacrimi scaldă faţa mea acum evocând aceste amintiri sfinte şi făcând fireasca legătură între Cincizecimea Ierusalimului lor şi Cincizecimea „Ierusalimului“ nostru neuitat de atunci!… | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – Mijlocitorul nostru»

Domnul nostru Iisus Hristos – prin Care fuseseră făcute toate veacurile câte aveau să fie între cele două veşnicii (Evrei 1, 2) – pregătise şi ceasul acesta, cu tot ce avea să aducă el, şi Se ruga pentru el înainte de a începe.
Spre a fi tuturor ucenicilor Săi, de atunci şi de totdeauna, nu numai Mijlocitorul lor la Dumnezeu, ci şi Învăţătorul rugăciunii lor de care vor avea, de acum încolo, cea mai mare nevoie pe pământ…

După ce a vorbit astfel, Iisus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine…“
După ce un fiu şi un trimis al lui Dumnezeu vorbeşte astfel ascultătorilor lui – cum a vorbit Iisus Hristos, şi cu duhul, şi cu graiul Său – atunci acel fiu şi trimis îşi poate ridica ochii spre cer şi poate zice Tatăl nostru, cu dulcea încredinţare că nu spune un neadevăr…

Dar cum să-şi poată ridica ochii şi zice acela în care nu este nici Duhul lui Hristos (Rom. 8, 9) şi nici Cuvântul lui Dumnezeu? (Colos. 3, 16) În orice lucrare a Evangheliei lui Hristos, ucenicul trebuie să facă totdeauna aşa cum a făcut Domnul: Cuvântul trebuie urmat de rugăciune.
Deci, ori de câte ori staţi de vorbă cu un suflet sau cu mai multe, rugaţi-vă pentru cei cu care aţi vorbit; ori de câte ori împărţiţi Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, rugaţi-vă puternic şi fierbinte pentru ei, încheiaţi totul cu rugăciune către Tatăl Ceresc pentru mântuirea, pentru unitatea şi pentru slava celor cu care aţi vorbit. Mijlociţi şi voi pentru ei la Tatăl, de la Care pogoară orice dar bun şi desăvârşit peste munca propovăduirii voastre, căci de voia Tatălui Ceresc şi de binecuvântarea Lui depind toate lucrurile. | Continuare »

„El a răspuns: «Dacă este un păcătos nu ştiu; eu una ştiu: că am fost orb şi acum văd!»“ (Ioan 9, 25)

Sfântul Pavel spune: N-am vrut să ştiu de nimic altceva, decât pe Iisus Hristos Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2). De El Singur. Adică eu, Pavel, una vreau să ştiu: Iisus!
Dacă vă interesează Iisus, stăm de vorbă toată viaţa, oricât vreţi şi oriunde vreţi, dar dacă nu vă interesează El, atunci n-avem ce vorbi nici două minute împreună!
Eu una ştiu – a spus şi fostul orb: Am fost orb, acuma văd – şi El, Iisus, mi-a dăruit vederea! Am fost pierdut, sunt izbăvit – şi El, Iisus, mi-a dat această stare. V-am spus o dată, v-o mai pot spune cât vreţi. Altceva însă nu mai spun!
Fericit credinciosul care ştie una: Iisus şi care rămâne numai la El, oricât şi oricând ar fi întrebat! Înţelept este acela care are un astfel de răspuns, fiindcă acela, rămânând la Iisus, va fi biruitor! Cine ştie de acest singur Nume – şi rămâne mereu la El – acela scapă totdeauna cu bine şi cu sufletul curat, de ori-unde! Acela nu va rămânea nici de ruşine, nici de pagubă niciodată.
Dacă L-ai cunoscut pe Domnul şi Vindecătorul tău Iisus Hristos, atunci ţine-te întruna numai de El! Şi să nu mai ştii altceva, niciodată şi nicăieri! Mai ales în vremile grele să nu mai ştii de nimic altceva decât de El. Dacă vorbeşti cu cineva, vorbeşte cumpătat şi numai de-spre Iisus. Iar dacă după aceea vei fi luat la întrebări pentru Numele Domnului, atunci ţine-te numai de una: răspunde ce se cuvine despre aceea una, răspunde cum se cuvine, cui te întreabă şi răspunde numai cât se cuvine, când eşti întrebat!
Şi ţine-te până la sfârşit apoi numai de aceea una care ai spus-o, călăuzit de gândul: eu una ştiu! Orice ţi-ar face. Fii sigur că atunci Hristos te va izbăvi curat şi biruitor. Cu cât vei arăta că ştii mai puţin, cu atât mai bine! | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – IZVORUL NOSTRU

„«Doamne», I-a zis femeia, «dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.»“ (Ioan 4, 15)

Cât de mult dorea biata samariteancă să scape de greutatea de a mai merge «până acolo» după apă!
Cea dintâi rugăminte făcută de ea Domnului a fost s-o scape de greutatea de a mai merge «până acolo», de ruşinea şi de oboseala de a mai merge «până acolo»…
O, dacă am cunoaşte şi noi cât de ruşinos este pentru un credincios să mai meargă «până acolo», până la apele lumii… să coboare până la noroiul lor, am ruga fierbinte şi stăruitor pe Domnul să ne dea mai degrabă apa Lui fericită şi îndestulătoare şi să nu mai dorim altceva!…
Fratele şi sora mea, rugaţi neîncetat pe Domnul să vă dea apa Lui cea vie şi harul Său cel fericit. Să vă dea să gustaţi mereu din dulceaţa părtăşiei cu El şi să prefacă în inima voastră această dulce şi scumpă părtăşie într-un izvor de viaţă şi de apă vie, care să ţâşnească în duhul vostru cu putere, totdeauna. Şi pe totdeauna. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră. Meditațiila Evanhjelia după Ioan, cap. 19

„Acolo era un vas plin cu oţet. Ostaşii au pus într-o ramură de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură.“

O, ce mărturie de veşnică osândă aduce Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu împotriva tuturor claselor omenirii care s-au ridicat contra lui Hristos! Şi I-au adus fiecare partea lor de chinuire pe crucea Lui. Sfintele Scripturi spun că toţi îşi băteau joc de El (Lc. 23, 35-39).
Şi-au bătut joc de Iisus preoţii cei mai de seamă, care reprezentau religia.
Şi-au bătut joc de Iisus cărturarii, elita poporului, care reprezentau cultura.
Şi-au bătut joc de El bătrânii, care reprezentau tradiţia, obiceiurile, istoria poporului.
Şi-au bătut joc până şi tâlharii, care reprezentau drojdia societăţii, partea cea mai josnică, oamenii cei mai de nimic.
Şi-au bătut joc legiuitorii, autoritatea cea mai înaltă, justiţia.
Şi-au bătut joc trecătorii – toată opinia publică.
Tot poporul şi-a bătut joc de Iisus.
Toată partea bărbătească a omenirii îşi bătea joc în vreun fel de Dumnezeu.
Pentru că nici vorba, nici învăţătura Lui nu erau ca vorbele şi ca învăţătura lor.
Viaţa şi faptele lui Iisus nu erau ca ale lor. Tot felul de a fi al lui Iisus osândea felul de a fi al lor.
Numai despre femei, Sfânta Scriptură nu pomeneşte nimic rău în drumul Calvarului Sfânt.
Despre ele este scris că se boceau, îşi băteau pieptul şi se tânguiau, plângând după El.
Mântuitorul le-a şi înştiinţat despre îngrozitoarea pedeapsă cu care va plăti Ierusalimul nelegiuirea pe care o săvârşea acum împotriva lui Dumnezeu.
– Fiice ale Ierusalimului, le-a zis Iisus, nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile când se va zice: Ferice de cele sterpe. Ferice de pântecele care n-au născut şi de ţâţele care n-au alăptat. Atunci vor începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi“ şi dealurilor: „Acoperiţi-ne“.
Căci dacă i se fac aceste lucruri copacului verde, ce i se va face celui uscat?… (Lc. 23, 27-31).

Dar soldaţii au întrecut orice măsură între cei care şi au bătut joc de Iisus Hristos.
Despre ei este scris în chip deosebit: „Iată ce au făcut soldaţii“. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda vânzătorul ştia şi el locul acela, pentru că Iisus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Săi.

…Acolo era o grădină. Iisus a intrat în ea cu ucenicii Săi.
Oriunde Se adună Iisus cu ucenicii Săi, este o grădină. Dar poate şi un vânzător.
Ce frumos spune Cântarea Cântărilor cap. 6, vers. 2: „Iubitul meu S-a pogorât la grădina Lui, la stratul de miresme, ca să-Şi pască turma în grădini şi să culeagă crini“!
Cât de minunat trebuie să-şi fi petrecut ucenicii cu Domnul Iisus în grădina Ghetsimani atâtea nopţi de rugăciune, atâtea ceasuri de părtăşie şi atâtea clipe de stări cereşti!
Câte adevăruri le va fi descoperit Domnul Iisus ucenicilor Săi acolo!
Câtă putere vor fi primit ei, câte taine vor fi pătruns prin lumina Lui şi câte clipe neuitate vor fi trăit ei cu Iisus acolo!
După ceasurile zilei petrecute în mijlocul mulţimilor de ascultători, sau de bolnavi, sau de potrivnici, retragerile Domnului Iisus în rugăciuni şi în intimitatea cu ei, ceasurile de seară din Ghetsimani, cu iubiţii Lui, vor fi fost, pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui, ca o baie odihnitoare după un zăduf chinuitor. | Continuare »

Traian Dorz – Hristos – Puterea Aostoliei
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 32-a după Rusalii

Porunceşte şi învaţă aceste lucruri (I Tim. 4, 11).

Pentru ca să ajungi a porunci cândva altora, trebuie mai întâi să înveţi tu însuţi să asculţi pe alţii. Pentru ca să ajungi cândva în stare să înveţi pe unii, trebuie mai întâi tu să te obişnuieşti a învăţa de la alţii. Nimeni nu va şti cum să poruncească spre a putea fi ascultat, dacă mai întâi nu a ştiut cum să se supună, el însuşi, la o ascultare deplină faţă de cei pe care trebuie să-i asculte. Nimeni nu va putea fi niciodată un bun învăţător, dacă mai întâi nu a învăţat să fie un bun elev.
În toate privinţele, noi putem lua ca model de viaţă pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos; dar în privinţa supunerii şi a poruncirii, în privinţa smereniei în a asculta El Însuşi şi a competenţei de a învăţa, Îl putem avea şi mai mult. El a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce, de aceea a fost vrednic şi să poruncească să fim şi noi ascultători până la moarte. El a învăţat să se supună până la orice smerenie, de aceea a fost vrednic să ne înveţe şi pe noi până la slavă.
Ce uşor îţi este să asculţi de porunca acelui Stăpân, care El Însuşi mai întâi munceşte alături de tine şi pentru tine! Şi ce fericit înveţi de la acel Maestru, Care El Însuşi Se supune mai întâi rânduielii căreia îţi arată ţie să te supui!… Domnul Iisus nu le spune la ai Săi: Duceţi-vă voi întâi, iar Eu voi veni după voi. Ci ne spune: Veniţi după Mine!… Eu v-am dat o pildă, cum am făcut Eu aşa să faceţi şi voi (In 13, 15). | Continuare »

Despre Sfântul Ioan Botezătorul şi despre Botezul Domnului

Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă. Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la dânsul şi se botezau în râul Iordan. Ioan câştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mântuitor; câştiga sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe acest Mântuitor şi chema pe oameni la pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan câştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi viaţa lui era o predică de înfrânare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.
Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mântuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă – azi, mai tare ca oricând – în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mântuitorul şi darul mântuirii au venit de mult. Ioan e şi azi o predică de mustrare – azi, mai aspră ca oricând – pentru cei care se îmbuibă în mâncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii. Predica lui Ioan e şi azi o pildă că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cum l-a spus el fariseilor şi lui Irod-împăratul, chiar cu preţul vieţii. Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui, dar totuşi predica şi botezul lui au fost numai o pregătire pentru Cel Ce a venit să boteze cu „Duh Sfânt şi cu foc“. Acest botez s-a pogorât peste Iisus în râul Iordanului. | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Evanghelia Naşterii Domnului ne spune că Iosif şi Maria n-au aflat în Betleem un loc, o gazdă unde să Se nască Mântuitorul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, cum scrie la Luca 2, 7. Mântuitorul lumii n-a aflat atunci nici o casă şi n-a fost primit de nici o gazdă în Betleem. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, vreun om sărac L-a primit în grajdul său, cu dobitoacele sale.
– Văd că sunteţi osteniţi, va fi grăit omul acela. Eu sălaş nu am, iar la alţii nu aflaţi. Intraţi în grajdul meu.
– În grajd?… va fi oftat Iosif.
Dar ce era să facă? Au intrat înăuntru. Şi pe urmă grajdul s-a umplut de-o lumină cerească. O, ce lucru s-a petrecut în Noaptea Naşterii în Betleem! Dulcele Copilaş ceresc, Fiul lui Dumnezeu, a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Pentru El nimeni nu s-a găsit să-şi deschidă casa şi să-L primească mai cu bucurie.
O, dar, vai, acest lucru se petrece şi astăzi. Pentru Fiul Sfânt, pentru Dulcele Copilaş ceresc, nici astăzi nu se găseşte loc aproape în nici o casă, aproape în nici un suflet. Au oamenii loc pentru tot felul de petreceri, de desfătări lumeşti, dar când este vorba să-L primească pe Domnul Iisus în casa lor şi-n sufletul lor, atunci nu mai au nici un loc. Şi Dulcele Copilaş Sfânt, Mântuitorul lor, umblă de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi astăzi case sufleteşti, caută inimi în care să se nască şi pe care să le renască la o viaţă nouă. El umblă şi astăzi de la casă la casă, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva şi va deschide, voi intra la El”, precum scrie Apocalipsa 3, 20. | Continuare »

Traian DORZ,
din «Cântarea, ca meditaţie»

Totdeauna la apropierea marelui Praznic al Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sufletele noastre trăiesc puternic toate momentele biblice ale acestui dumnezeiesc şi mare eveniment; ale acestei dumnezeieşti minuni făcute de dragostea Tatălui Ceresc pentru răscumpărarea şi mântuirea noastră, a fiecăruia în parte şi a tuturor oamenilor la un loc. Dar aceste mari şi mântuitoare adevăruri, noi nu trebuie să ni le amintim doar o singură dată pe an. Ci ele trebuie să ne fie mereu sub ochii inimii noastre, ca să nu le uităm niciodată, ci să cugetăm mereu la ele. Pentru ca, văzând nespus de marea dragoste cu care ne-a iubit pe noi Dumnezeu, să ne înflăcărăm şi noi tot mai puternic dragostea pentru El. Iar din această dragoste să ţâşnească mereu flăcări tot mai strălucitoare de mărturisire, de laudă şi de mulţumire pentru bunătatea şi dragostea Sa faţă de noi.
În cele câteva meditaţii şi cântări ce vor urma, dorim să ne reîmprospătăm între noi câteva momente ale Naşterii Domnului nostru şi să ne împărtăşim câteva gânduri şi îndemnuri din prilejul acestui mare eveniment cu care a început trăirea, tainica şi minunata lucrare a harului lui Dumnezeu arătat pentru mântuirea noastră prin întruparea şi naşterea Domnului Iisus Hristos de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Preaiubit.
Domnul să ne ajute să ni le întipărim adânc în inimile noastre, pentru mântuire şi pentru slavă veşnică. Amin.

[ Despre Biblie ]

Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru – meditație la verserul 48

„Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte Cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.“

De nimic nu m-am temut niciodată atât de mult ca de Judecata lui Dumnezeu.
Încă de pe când eram copil, sub zece ani, Cineva şi Ceva Tainic mi-a inspirat teama Judecăţii din Urmă – şi teama aceasta mă frământă mereu…
Gândul ei m-a urmărit apoi ca o chemare în toată copilăria mea, şi mai departe…
Nu pentru păcatele pe care le-aş fi făcut – căci nu mi dădeam seama pe atunci că există păcate –
ci pentru că nu-L cunoşteam pe Dumnezeu mă temeam.
Bănuiam că trebuie să existe o scăpare şi eu n-o cunoşteam.
Eram încredinţat că vine o Judecată şi eu nu ştiam cum să scap de ea… Până şi noaptea o visam mereu…

Ori de câte ori vedeam venind o furtună cu nori groşi, cu fulgere şi tunete, teama Judecăţii din Urmă îmi umplea de spaimă inima.
Eu nu spuneam nimănui, dar şi după ce mă vedeam scăpat, rugăciunile tot nu-mi puteau linişti deplin sufletul meu.
Spaima aceasta m-a urmărit până la cei cincisprezece ani pe care îi împlinisem când L-am aflat pe Domnul Iisus. Şi când m-am prăbuşit cu şiroaie de lacrimi în braţele Lui.
Din ziua aceea, spaima copilăriei mele s-a spulberat: teama de Judecata Veşnică s-a dus…

De atunci, în locul acestei temeri nedesluşite, a apărut lângă mine o carte desluşită: Biblia. | Continuare »

Traian Dorz – Hristos – Puterea Aostoliei
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 28-a după Rusalii

El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui (Coloseni 1, 13).

Ce grozavă era puterea întunericului de sub care ne-a izbăvit şi ne-a dezrobit Hristos, Domnul nostru! Cu ce tiranice lanţuri ne legase ea inima noastră de poftele rele, mintea noastră de închipuirile şi ideile blestemate, picioarele noastre de căile pierzătoare, mâinile noastre de faptele nelegiuite şi toată fiinţa noastră de temeliile iadului, spre a nu le mai putea dezrobi niciodată.
Atunci, când eram în această nenorocită stare, nu vedeam pierzarea în care eram, fiindcă şi ochii noştri erau legaţi şi inima legată ca să nu vedem şi să nu dorim izbăvirea.
Cei mai mulţi dintre noi eram ca dinarul pierdut pe undeva prin gunoaie şi prin întuneric, ca să nu putem nici să strigăm spre a fi0 auziţi.
Ci numai Scumpul nostru Mântuitor Singur a făcut totul pentru noi. El ne-a iubit, El a aprins lumina, El a măturat, El a căutat cu băgare de seamă peste tot, până ce ne-a găsit (cf. Lc 15, 8-10).
O, ce bucurie a fost atunci în mijlocul îngerilor din cer şi a fraţilor de pe pământ, pentru aflarea noastră!

Puterea întunericului rămâne şi mai departe o necontenită ameninţare pentru noi, chiar şi după ce ne-am eliberat din ea. Până ce ne vom elibera şi de firea aceasta pământească, asupra căreia a stăpânit ea. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditații la Apostolul din duminica a 23-a după Rusalii

Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efeseni 2, 10).

Dacă temelia este bună, bună trebuie să fie şi zidirea aşezată pe ea. Şi dacă temelia este neclătinată şi tare, tot aşa trebuie să fie şi ceea ce este zidit deasupra.
Oricine a pus o temelie şi a zidit ceva deasupra acestei temelii a făcut aceasta cu un scop şi pentru o destinaţie sigură şi precisă. Marele Meşter şi Ziditor care ne-a pus temelia, Hristos, şi Care lucrează la Clădirea Bisericii Sale, alegând pietrele cele mai scumpe şi mai frumoase, ne-a chemat şi ne-a aşezat în această Lucrare pentru gândul cel minunat pe care L-a avut cu noi de a ne folosi spre Slava Sa şi spre rodirea şi propăşirea binelui pe pământ.

…Am fost zidiţi în Hristos pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu, mai dinainte, ca noi să umblăm în ele.
Şi cum nici o piatră sau cărămidă nu poate folosi la nimic înainte de a fi zidită într-o clădire, tot aşa nici noi n-am putut face nici o faptă bună înainte de a deveni o lucrare a Domnului în Hristos Iisus.
Dar, după ce am fost zidiţi în El, noi trebuie să fim folositori Stăpânului nostru la orice plan şi trebuinţă a Lui. Să poată să ne folosească în orice scop pe care Îl are El de împlinit în lumea asta pentru Numele Său şi Împărăţia Sa.

Dumnezeu a atâtea fapte bune în care să umblăm noi, atât fiecare în parte, cât şi toţi împreună. A pregătit o biserică şi o adunare la care să mergem, iar acolo, nişte datorii pe care să le împlinim ascultători.
A pregătit săraci pe care să-i ajutăm, bolnavi pe la care să mergem, străini pe care să-i primim… | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – puterea apostoliei
Meditații la Apostolul din duminica a 22 după Rusalii

„De acum încolo, nimeni să nu mă mai necăjească pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu” (Galateni 6, 17).

Sfântul Apostol spune mai departe atât de dureros şi mişcător, ca o rugăminte, ca o înştiinţare, ca un avertisment: De acum încolo, nimeni să nu mă mai necăjească pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu!
Unii au spus că aceste „semne“ ale Domnului Iisus erau: blândeţea, răbdarea, iubirea şi celelalte virtuţi alese, într-o atât de mare măsură încât ele îi dădeau o atât de mare putere, că scotea draci, tămăduia orice boală şi învia chiar morţi, cum a fost cu Eutih (Fapte 20, 7, 12).
Alţii au spus că „semnele“ Domnului pe trupul său erau urmele de răni, de lovituri, de arsuri şi împunsături pe care le-a primit în timpul îndelungatelor sale închisori şi suferinţe pentru Domnul.
Dar au fost unii care au spus şi mai mult: că aceste răni erau aievea semnele pe care le purtase Mântuitorul ca urme ale cuielor Sale în mâini şi în picioare, a suliţei în coastă şi a spinilor pe frunte. Ca o pecete de Sus şi ca o mărturie dumnezeiască, aceste semne apăruseră pe trupul lui Pavel, spre sfârşitul vieţii şi apostoliei lui pentru scumpul său Mântuitor.
Astfel de semne se spune că au mai apărut, tot aşa, în chip miraculos, în decursul veacurilor, şi pe trupurile altor sfinţi şi martiri care trăiseră şi mărturisiseră puternic pe Domnul.

Oricare ar fi adevărul cu privire la aceste semne, fie de un fel, fie de altul, fie de toate cele trei feluri la un loc, trupurile aleşilor lui Dumnezeu, care au avut parte de o chemare deosebită şi de o suferinţă îndelungată şi grea pentru Domnul, trebuie să se bucure de un respect sfânt din partea noastră, totdeauna. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditații la Apostolul din Duminica a 21-a după Rusalii

„Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de Lege“ (Galateni 2, 20).

Când am zidit în sufletul nostru o casă pentru Domnul, noi am stricat din noi casa păcatului, locuinţa lui satan şi culcuşul stricăciunii.
Alungându-l pe diavolul din inima noastră, noi trebuie să aruncăm pentru totdeauna şi în totul, împreună cu el, şi toate lucrurile pe care le-a avut el în noi.
Poftele lui, patimile lui, păcatele lui, apucăturile lui, obiceiurile lui, armele lui, tot ce este al lui şi de la el noi trebuie să aruncăm hotărâţi şi pentru vecii vecilor din toată fiinţa noastră. Fiindcă numai aşa noi vom putea păstra în casa inimii noastre pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, iar împreună cu El darurile Duhului Sfânt şi virtuţile curate şi sfinte prin care ne păstrăm mântuirea ce ne-a adus-o El.
Dar dacă în timp ce spun că am devenit un om nou, un locaş nou pentru Iisus, eu totuşi umblu tot în faptele vechi, sunt un mincinos,
şi în timp ce mă laud că sunt credincios, iar în viaţa mea nu se vede nici o schimbare duhovnicească,
şi în timp ce spun că cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi îl propovăduiesc altora, şi eu totuşi umblu în lăcomie şi în minciună, trăiesc în ceartă şi în ură cu vecinii sau cu fraţii, mă ocup cu învinuiri şi cu uneltiri contra altora,
atunci nu mă arăt eu oare ca un călcător de Lege? Şi nu zidesc eu oare din nou în mine şi încă mai puternic locaşul diavolului pe care îl stricasem, casa păcatului pe care o dărâmasem, cuibul şarpelui pe care îl împrăştiasem înainte?
O, cum îşi bate diavolul joc de astfel de credincioşi! Cum îşi râde satan de astfel de viteji! Şi cum Se leapădă Hristos de astfel de făţarnici şi nevrednici înşelători şi înşelaţi!

În Dumnezeu nu există şi da, şi nu.
Nu există astăzi da, şi mâine nu, iar poimâine iarăşi da.
El ceea ce S-a jurat că nimiceşte a nimicit. Şi ceea ce a jurat că ţine a şi ţinut, după cum este scris: Domnul a jurat şi nu-I va părea rău (Ps 109, 4). | Continuare »