SEMNUL CUIELOR

Traian Dorz, din Hristos – Mântuitorul  nostru

„Ceilalţi ucenici i-au zis deci: «Am văzut pe Domnul». Dar el le-a răspuns: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede».” (Ioan 20, 5)

Ce uşor îţi este totul câtă vreme rămâi credincios între fraţi – şi ce greu îţi devine totul când nu mai eşti cu ei!
Ce uşor îi fusese lui Toma să creadă şi ce fericit spusese şi el împreună cu ceilalţi, doar de câteva zile: Acum cunoaştem, acum credem! (Ioan 16, 30).
Şi ce greu, şi ce cu neputinţă îi este acum să mai creadă ca fraţii lui!
Până fusese statornic cu fraţii,
până nu părăsise adunarea sa,
până nu mersese la alţii,
până nu ascultase şi nu primise părerile străine,
ce unitate de gânduri şi de simţiri era între Toma şi ceilalţi fraţi ai lui, ucenicii Domnului!
Dar iată că îndată ce numai o dată s-a dus în altă parte, el nu se mai poate înţelege cu ei, ci vine la ei cu o credinţă străină, cu o părere dezbinătoare.
Suflete dragă, să nu spui că a lipsi o dată de la adunare, că a merge doar o dată la alţii, că a primi doar una din părerile altora nu este păcat şi nu este rău.
Căci iată unde pot duce astfel de căi ispititoare, iată unde l-au dus pe Toma!
Şi nu te bizui apoi pe minuni, că tu nu eşti Toma. Vezi apoi cum Toma îi dispreţuieşte pe toţi fraţii lui şi se arată plin de îngâmfare, încrezător numai în eul său? Dacă nu voi vedea eu… degetul meu… mâna mea… Parcă-i auzi pe unii care spun: Eu nu ascult decât de Domnul, eu nu primesc nimic de la oameni… eu nu recunosc decât ce spune Evanghelia… Şi această ascultare este, de fapt, nu de Domnul, nici de Evanghelie, ci de eul lui, de interpretarea pe care o dă acest eu totdeauna; eul orb, nenorocit, sărac şi gol. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Mântuitorul  nostru

„Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Iisus trebuia să învie din morţi.“ (Ioan 20, 9)

Iisus Hristos trebuia să învie din morţi. Nu se putea să nu învie. Toate Scripturile spuseseră că Iisus nu va putea fi ţinut de moarte. Toţi profeţii aşa arătaseră. Toate făgăduinţele Lui aşa adeveriseră. Tot Adevărul pe care îl propovăduise El aşa cerea.

După cum Iisus trebuia să pătimească pentru ispăşirea păcatelor noastre (Isaia 53, 5) şi trebuia să moară pentru răscumpărarea vieţilor noastre (I Tim. 2, 6; Tit 2, 14), şi trebuia să fie îngropat, pentru ca şi noi să fim socotiţi îngropaţi împreună cu El prin botezul acestei morţi (Rom. 6, 4; Col. 2, 11), tot aşa, ba încă cu atât mai mult, Iisus trebuia să şi învie, pentru că abia învierea lui Hristos putea da valoare veşnică lucrării Sale, Patimilor Sale, Morţii şi Îngropării Sale.
Trebuia să învie pentru ca, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu Care L-a înviat din morţi, să înviem şi noi împreună cu El la o viaţă nouă (Col. 2, 12).
Astfel prin botez noi am fost îngropaţi, iar prin credinţă am înviat în Hristos (Rom. 6, 4-11). Întâi îngroparea botezului, apoi învierea credinţei.
Toate Scripturile, toate minunile, toate făgăduinţele Domnului pe care ucenicii ar fi trebuit să nu le uite, ci să şi le amintească puternic în clipele acelea, le-ar fi umplut inimile de mângâiere, de nădejde şi de credinţă. Dar ei, în marea lor amărăciune, le-au uitat. Şi deşi puteau vedea limpede urmele învierii, ei nici acum tot nu o puteau pricepe.

Unde va fi fost în acest timp Preacurata şi Îndurerata Maică a Domnului?…
Trecuseră acum peste treizeci şi patru de ani de când Gavril, arhanghelul slăvit, îi adusese fericita Bună-Vestire. El îi spusese atunci că Sfântul Care Se va naşte din ea va fi chemat Fiul Celui Prea-Înalt. Că va împărăţi peste tot Israelul în veci. Şi că împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Iar mărturia îngerului minunat se adeverise întocmai, în toate privinţele atunci, apoi, la aceasta se mai adăugaseră mărturiile păstorilor, ale magilor şi ale bătrânului Simeon… Pe toate acestea, Sfânta Maică le păstrase în sufletul ei şi se gândea mereu la ele (Lc. 2, 19).
Văzuse apoi cum, în toţi anii următori, încredinţările ei şi profeţiile altora se adeveriseră prin toate cuvintele şi lucrările dumnezeieşti ale Fiului său. Şi credinţa în inima ei s-a statornicit de neclintit în Fiul şi Dumnezeul ei. | Continuare »

„Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.“ (Ioan 12, 24)

Domnul Iisus a spus: Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu ajuns în pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.
Arătând prin acestea mai întâi că, dacă El nu ar fi primit să moară pentru mântuirea noastră, ar fi rămas pe totdeauna în Slavă, dar pe totdeauna fără noi acolo. Ar fi rămas fără Cruce, dar şi fără Biserică. Ar fi rămas fără pătimire, dar şi fără urmaşi.

Ci numai dacă Domnul nostru Preaiubit Şi-a dat via­ţa ca preţ de răscumpărare pentru noi toţi, apoi a văzut o sămânţă de urmaşi… şi Lucrarea lui Dumnezeu apoi a văzut-o propăşind în mâinile Lui şi în urma Lui (Isaia 53, 10). Numai pentru că a murit ne-a dobândit pe noi; dacă n-ar fi primit să moară El, am fi rămas morţi noi. Numai dacă Scumpul nostru Mântuitor a plătit pre­ţul eliberării noastre ne-a câştigat ai Lui pe totdeauna, ajungând astfel Căpetenia şi Desăvârşirea noastră (Evr 12, 2). Altfel noi am fi rămas pe veci ai vrăjmaşului.

Astfel El este Împăratul Slăvit al unui norod răscumpărat ca să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune (Tit 2, 14) – fiindcă Şi-a dat viaţa Lui pentru acest norod.
El este acum Mirele iubit al unei Biserici ca o fecioară curată, slăvită, fără pată, fără zbârcitură, ci sfântă şi neprihănită (Ef 5, 25-27), fiindcă a primit să moară pentru ea.

O, dacă Hristos n-ar fi murit, mântuirea noastră ar fi fost cu neputinţă vreodată, pentru că preţul răscumpărării noastre era atât de scump, încât nici unii dintre noi – şi nimeni decât El nu l-ar fi putut plăti niciodată (Ps 49, 7-8).
Dacă Hristos Domnul nostru n-ar fi fost îngropat, nici noi n-am fi fost îngropaţi în botezul Lui cu învierea spre credinţa Sa (Col 2, 12). | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – Răscumpărătorul nostru»

Pilat I-a zis: „Ce este Adevărul?“ După ce a spus aceste vorbe, a ieşit iarăşi afară, la iudei, şi le-a zis: „Eu nu găsesc nici o vină în El“. (Ioan 18, 38)

Ce întrebare cutremurătoare şi înaltă I-a pus Pilat acum Domnului Iisus!
O, câţi oameni mai puseseră, înaintea lui Pilat, această uriaşă întrebare tuturor înţelepţilor lumii! Şi cât de mult aşteptaseră toţi aceştia răspunsul desăvârşit, competent şi sigur, mii de ani, fără a dobândi încredinţarea că l-au primit pe cel convingător. Ce simple sunt cele trei cuvinte ale acestei întrebări, dar ce dureroase sunt ele când rămân fără încredinţarea unui răspuns liniştitor!

Pilat era un roman. Limba lui maternă era latina. Poate că această întrebare: „Ce este adevărul?“ Pilat o va fi rostit în limba lui, în care şi-o va fi pus el şi lui însuşi de atâtea ori.
Care om nu-şi pune măcar o dată în viaţă, cu toată răscolirea fiinţei sale, această întrebare? Ce este Adevărul? Şi Cine este Adevărul?

Dar, în limba latină, întrebarea „Ce este Adevărul?“, citită invers, era chiar răspunsul ei. Citite invers, ca şi cum ar fi răspunsul lui Iisus, cuvintele întrebării, în limba latină, înseamnă: „Adevărul este bărbatul din faţa ta“.
Nu-l va fi izbit oare pe Pilat nimic deosebit în clipa aceea?
Nu-i va fi sclipit nimic în întrebarea lui, pusă de data aceasta unui Om neobişnuit?
Nu-l va fi cutremurat privirea Celui din faţa sa? Ca să‑şi înţeleagă răspunsul din propria sa întrebare?
Ce dureros şi ce amar! Se vede că nu.

Mai opreşte-te puţin, suflete dragă, şi tu aici! Priveşte-ţi şi tu acum, cutremurător, starea ta! Şi tu ai acum, poate, unicul şi ultimul prilej de a avea pe Împăratul Iisus în faţa ta. Şi tu, poate, ţi-ai pus de multe ori în viaţă – dar niciodată mai arzător ca acum – întrebarea aceasta neliniştitoare şi vitală: Ce este Adevărul? Cine este El?

Şi ţie, Prezenţa uriaşă a lui Iisus din faţa ta îţi dă acum acel înfricoşat şi dumnezeiesc răspuns, ca lui Pilat, atunci.
Măreţ prin simplitatea şi demnitatea lui, monumental prin frumuseţea şi măreţia lui, etern prin valoarea şi sensul lui: Adevărul sunt Eu, Cel din faţa ta. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru (IoanCapitolul 18, vers. 11)
Iisus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?“

Ghetsimani_Paharul-suferinteiÎntr-una din profeţiile vestite cu multe sute de ani înainte despre Domnul Hristos, proorocul Domnului spusese: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»“ (Isaia 9, 6).
Duhul lui Hristos era atunci în profetul sfânt, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate (I Petru 1, 11).
Duhul lui Hristos era Acela Care îl inspirase pe profet să spună: El suferinţele noastre le va purta şi durerile noastre le va lua asupra Lui…
Va fi străpuns pentru păcatele noastre, chinuit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut asupra Lui şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… (Isaia 53, 4-5).
Pentru aceasta ni Se născuse acest Copil Minunat…

Ca Fiu al Omului, Domnul Iisus a trebuit să Se nască în chip omenesc.
Să aibă o mamă şi un trup asemenea ca şi orice om, să crească apoi cu greu, ani după ani, în condiţii grele şi primejdioase, dezvoltându-Se în toate însuşirile trupului Său sfânt, într-o casă omenească, între greutăţi omeneşti, supus unor legi omeneşti.
Toate cele din afară nu erau deosebite de ale celorlalţi oameni care Îl înconjurau. Ci numai felul Lui lăuntric, străbătut de toată minunata curăţie şi sfinţenie prin care dumnezeirea Lui lăuntrică le desăvârşea pe toate, acesta nu era ca al celorlalţi.
El era Cel Minunat, de aceea trebuia să aibă o Maică Minunată, o Maică Sfântă cum nu mai fusese alta.
Trebuia să aibă o naştere minunată, cum nu mai fusese alta, o copilărie minunată, o vorbire minunată, o umblare minunată, o viaţă minunată, o moarte minunată, o înviere minunată, o biruinţă, o înălţare, o slavă şi o împărăţie, toate minunate. Cum nimeni altcineva n-a mai avut şi nu va mai avea. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Când le-a zis Iisus: „Eu sunt“, ei s-au dat înapoi şi au căzut jos, la pământGhetsimani_13.

Cred că aceasta este surprinderea puternică pe care o au toţi cei nelegiuiţi când urmăresc pe un nevinovat care apare dintr-o dată senin în faţa lor. Am văzut mulţi vânători înarmaţi, urmărind cu trufie un vânat. Dar când acesta a apărut pe neaşteptate lângă ei, s-au zăpăcit de tot şi n-au mai ştiut ce fac.
Unii au scăpat arma din mâini, alţii au luat-o la fugă, alţii au tras aiurea: neaşteptata întâlnire i-a făcut să se piardă de tot, chiar în faţa unui vânat mai slab. Dar în faţa celui mai puternic?

În acela care merge să facă răul contra unui om bun, în cel care se ştie vinovat de o nelegiuire împotriva unui om nevinovat, în cel care se duce să făptuiască o fărădelege împotriva unui om drept, este un complex, o mulţime de slăbiciuni.
El este înarmat, dar tremură la fiecare zgomot. Este puternic, dar se sperie de orice atitudine hotărâtă. Este mare, dar priveşte cu îngrijorare la orice nimic. Asta este starea vinovatului.
Închipuirea celor vinovaţi este totdeauna înfierbântată şi îi face să vadă lângă orice muşuroi un lup şi lângă orice tufiş un leu. Este groaza lui Dumnezeu, care îi face să se teamă şi să tremure.

Din cele auzite despre Iisus, gloata aceasta gălăgioasă şi înarmată cu săbii, cu ciomege, cu funii, cu făclii, cu arme şi cu cine ştie mai ce, îşi va fi închipuit că va avea de-a face cu un vrăjmaş puternic, în stare a-i nimici pe toţi dintr-o dată şi necruţător, cum ştiau ei despre puterea Lui. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – SOLIA BIBLIEI

În lunga peregrinare pe pământ, poporul lui Dumnezeu şi ucenicul lui Hristos au de ajuns în multe stări grele şi la multe răscruci primejdioase trebuie să stea. Nu tot drumul vieţii unui popor sau al unui ucenic ascultător de Hristos este furtunos. Dar cea mai mare parte din drumul lor aşa este. Fiindcă aşa este scris că va fi. Şi aşa a fost însăşi calea vieţii pământeşti a Căpeteniei Bisericii şi a Mirelui ei, Iisus Hristos.

Dar mai dinainte de a fi noi poporul lui Dumnezeu, mai dinainte de a fi noi ucenici ai lui Iisus Hristos, mai dinainte de a cunoaşte lupta şi vrăjmaşul pe care va trebui să-l înfruntăm, mai dinainte de a ajunge în primejdiile şi în valurile prin care va trebui să trecem ca nişte biruitori, nouă, Hristos ne-a lăsat cuvântul Său puternic: «Nu vă temeţi!». Şi făgăduinţa Sa cea tare: «Căci Eu sunt cu voi.».
Cât de siguri ar trebui să fim noi de aceste adevăruri! Cât de puternică încredere ar trebui să avem neîncetat şi fiecare din noi în sprijinul pe care ni l-a făgăduit Dumnezeu. Şi cât de liniştiţi am străbate noi prin toate, dacă nu ne-am îndoi câtuşi de puţin că aceasta este chiar aşa. Şi că făgăduinţele Lui sunt întregi adevărate.
…Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu, Dumnezeul tău, sunt cu tine – zice El. Eu te întăresc, ca să nu fii învins. Eu îţi vin în ajutor când eşti gata să fii doborât. Şi Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare, să ieşi din toate şi tu biruitor.

Frate, crezi tu aceste cuvinte adevărate ale lui Dumnezeu?
Te bizuieşti tu cu adevărat pe aceste cuvinte ca pe nişte biruinţe sigure?
Sunt ele pentru tine o pace dulce, un curaj sfânt, o temelie nezdruncinată, o călăuzire sigură?
Dacă într-adevăr sunt, atunci nimic nu te va birui niciodată!
Dacă într-adevăr nu sunt încă, roagă-te, crede şi încre-de-te stăruitor în ele, pentru ca să ajungă să fie pentru tine nişte adevărate şi nezdruncinate temelii veşnice. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Ortodoxiei)

TDorz1Credinţa adevărată este un lucru mare şi unic. Dacă are cineva o adevărată credinţă, aceasta va fi în primul rând mare şi puternică. Apoi unică, adică una şi pe totdeauna. Neschimbată, vie, sfântă şi veşnică.
Cei mai mulţi oameni nu au credinţă, ci au crezuri. De aceea ei pot să şi le schimbe după împrejurări, după interese, după simpatii. Numai foarte puţini sunt acei oameni care au credinţa ce nu se poate schimba, ce nu se poate părăsi niciodată şi pentru nimic.
Toţi acei oameni sfinţi şi biruitori, despre care spune sfântul apostol de astăzi, au fost numai dintre acei care au avut o astfel de credinţă unică şi biruitoare. Începând cu cel dintâi pomenit, şi sfârşind cu cel din urmă, ei au dovedit, prin faptele lor, ce credinţă de mare preţ aveau ei. Iată, dar, că dovada credinţei erau faptele, fiindcă o credinţă mare se vede numai din nişte fapte mari.
Despre Moise se spune că, atunci când s-a făcut mare, n-a mai vrut mărirea lumească, ci a ales smerenia şi suferinţa poporului lui Dumnezeu. Iată cu adevărat ce înseamnă să fii mare în faţa lui Dumnezeu!
Numai renunţarea la slava lumii şi acceptarea umilirii şi a suferinţei alături de poporul lui Hristos şi pentru El te arată într-adevăr că eşti mare, că eşti o valoare, că ai o credinţă.
Şi luaţi la rând tot capitolul unsprezece din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, şi veţi vedea ce nesfârşit şi strălucit este şirul marilor oameni ai lui Dumnezeu pe care panoul de onoare al cerului ni-i înfăţişează aici ca pe nişte adevăraţi şi nemuritori eroi. Toţi aceştia sunt astăzi sus, în slava eternă, pe marea de cristal din Apocalipsa sau împrejurul Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine albe, cu cununi de aur pe cap, şi cu harfe în mâini, binecuvântaţi de Dumnezeu şi binecuvân-tându-L pe El, în vecii vecilor (Apoc 7, 9-17).
Fiul meu şi fraţii mei, dacă dorim cu adevărat să fim şi noi odată între ei, atunci trebuie neapărat ca acum să ajungem şi noi să avem o credinţă de acelaşi preţ şi în stare de aceleaşi fapte, ca ale lor (II Pt 1, 1).
Numai o astfel de credinţă este cu adevărat credinţă. Şi duce la mântuire. Toate celelalte sunt crezuri care n-au nici un preţ mântuitor.

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de carne – a Înfricoşatei Judecăţi)

Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Hristos. (I Cor. 8, 12)

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a iubit şi iubeşte atât de mult pe copiii Săi, pe orice suflet care cu lacrimi şi cu pocăinţă adevărată a venit la El, a pus legământ de ascultare şi credincioşie cu El şi caută să rămână statornic şi smerit în ascultarea de El, încât S-a făcut una cu ei, după cum a spus El: Oricine primeşte pe trimişii Mei pe Mine Mă primeşte. Şi cine Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Tatăl Care M-a trimis pe Mine… Dar oricine se atinge de ei, se atinge de lumina Ochilor Mei – zice Domnul (Mt 10, 40; Zah 2, 8).

Dar vrăjmaşii şi răufăcătorii cei mai mari împotriva fraţilor şi aleşilor Domnului nu sunt cei din afară, ci sunt cei dinlăuntru. Vrăjmaşii şi prigonitorii cei din afară nu pot face niciodată răul cel mai mare Lucrării Domnului şi slujitorilor ei cei buni. Ci răul cel mai mare li-l fac cei care au venit în Lucrarea Domnului, dar nu sunt născuţi din nou, nu sunt schimbaţi cu adevărat în făpturi noi, ci ei, primind pe diavolul în inima lor, au devenit trădători de fraţi, pârâtori şi vânzători, dezbinători şi potrivnici duhului frăţietăţii şi lucrătorilor adevăraţi. Aceştia se pun în slujba prigonitorului, în slujba faraonului asupritor, şi, pentru un câştig mârşav, ori pentru o ambiţie satanică, ori pentru nişte locuri de întâietate nemeritate, se duc printre fraţi, urmăresc pe fraţi, vând pe fraţi, dezbină pe fraţi şi se împotrivesc totdeauna unităţii fraţilor. Aşa a fost totdeauna, dar nu va fi pe totdeauna. Vine o zi când răzbunarea lui Dumnezeu îi va arunca pe totdeauna în focul gheenei, împreună cu diavolul pe care l-au ascultat. | Continuare »

Dar trupul este pentru Domnul

Traian DORZ,
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii
(a Fiului Risipitor)
I Corinteni 6, 13

Apostolul acesta de azi este anume ales pentru a se citi şi pentru a se medita asupra adevărurilor cuprinse în el, împreună cu evanghelia din această duminică, a fiului risipitor, despre care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vorbit, cu adânc înţeles şi cu mântuitoare pilduire, în Evanghelia de la Luca, cap. 15, versetele 11-32.
În acest capitol al Sfintei Evanghelii după Luca, Domnul nostru Iisus Hristos mai vorbeşte de încă alte două exemple de valori pierdute. Întâi despre oaia pierdută, apoi despre leul pierdut, şi, în urmă, despre fiul pierdut. În toate aceste cazuri este vorba despre sufletele pierdute. Oaia era încurcată în spini; leul, îngropat în gunoaie; fiul, scufundat în desfrânări. Şi spinii, care închipuie îngrijorările trupeşti ori rătăcirile sufleteşti, sunt tot aşa de mare primejdie şi moarte pentru suflet ca şi gunoaiele care înseamnă lăcomia, nepăsarea, lenea şi robia firii şi a lumii păcatului… Desigur că oricare dintre aceste stări, care pot ispiti şi robi sufletul, ducându-l în pierzare, sunt la fel de rele şi de omorâtoare pentru oricine ajunge în ele. Dar scufundarea în desfrânare, prăbuşirea în robia celui mai murdar şi mai ruşinos dintre toate păcatele, care este păcatul desfrânării, este cea mai rea.
Despre fiul cel pierdut se spunea peste tot, cum spunea chiar fratele său către tatăl lor… „acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate”… | Continuare »

„Iisus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.»“

IisusHristos_EU SUNT LUMINA LUMII

Pe lângă celelalte daruri ale Luminii, în ea se găseşte şi Adevărul.
Nu poţi cunoaşte adevărul, nici despre lucruri, nici despre oameni, nici despre tine, nici despre nimic, decât la lumina lui Hristos!

Nu poţi vedea soarele decât venind la soare.
Şi tot aşa nu-L poţi cunoaşte nici pe Hristos decât venind la El.
Nu poţi cunoaşte culorile,
nici forma adevărată a lucrurilor şi fiinţelor
decât venind la lumină.
Dar nu la orice lumină, ci numai la lumina Soarelui, la lumina lui Dumnezeu!

Tot aşa, nu poţi cunoaşte adevărul curat cu privire la nici un lucru, dacă nu vii la Hristos.
Numai în lumina Lui vezi luminos.
Şi vezi totul.
Şi vezi limpede.
Vezi nu numai forma din afară, ci şi inima lucrurilor, adică sensul adânc al vieţii. Duhul şi intenţia din oameni şi din lucruri.
Nici o altă lumină nu este sigură, numai lumina lui Dumnezeu. Toate celelalte se sting. Sau se sfârşesc. Sau se întrerup. Sau se strică. | Continuare »

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  (Meditaţie la Duminica după Naşterea Domnului)

TDorz1Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată în religiunea iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea; şi cum eram mai înaintat în religiunea iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti. (Gal. 1, 13-14)

Frumoase sunt datinile noastre creştineşti şi bine este să ţinem la ele, dar când noi suntem însufleţiţi numai de râvna pentru ele, fără a-L cunoaşte şi avea pe Hristos viu în inima şi în umblarea noastră, atunci, oricât de creştineşti şi de frumoase ar fi aceste datini, ţinerea lor nu ne va folosi la nimic. Ba, dimpotrivă, ele ne vor fi spre pagubă şi pierzare.
Oricât de frumoase ar fi scutecele unui copil, ele nu pot înlocui copilul iubit şi viu în inima mamei lui. Pot fi oricât de creştineşti datinile noastre; dacă noi nu-L avem în sufletele noastre pe Hristos cel Viu şi Adevărat, ele nu numai că nu ne vor folosi la nimic, dar ţinerea lor ne va da un fel de mulţumire sufletească înşelătoare, care nu ne va lăsa să-L căutăm şi să-L aflăm cu adevărat pe Hristos şi naşterea din nou.
Taina mântuirii noastre stă în aflarea şi dobândirea lui Iisus Hristos cel Viu şi Adevărat.
Cunoaşterea lui Hristos Mântuitorul nostru Unic este viaţa, fericirea şi slava noastră veşnică.
Nimic altceva fără El nu poate avea un preţ mântuitor. Nimic altceva nu-L poate înlocui în viaţa noastră pe Hristos. Nimic nu poate da nici iertarea păcatelor noastre, nici mântuirea sufletului nostru, decât El, Iisus Hristos, singurul Care ne poate mântui… Tatăl Ceresc, Dumnezeul nostru, a pus în Hristos Iisus, Domnul nostru şi Fiul Său iubit, tot preţul iertării şi al mântuirii noastre.
Oricine doreşte cu adevărat mântuirea sa, acela trebuie să ajungă neapărat până la Hristos, la Crucea şi Jertfa lui Mântuitoare. | Continuare »

CLINCHETUL DE CLOPOŢEI

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Clinchet bun de clopoţei,
treci peste pustiu,
să vesteşti la toţi ai tăi
Naşterea târziu.

La Moş Crăciun
în gazdă, e Maria
şi naşte acum
pe Scumpul Mesia;
pe-acest Domn bun,
pe nume Mesia.

Toate florile sunt frumoase. Nu există nici o floare care să nu fie frumoasă, într-un anumit fel al ei, fiindcă fiecăruia dintre cei care privesc aceste flori îi place un anumit fel, o anumită formă, o anumită culoare, o anumită mireasmă.
Cu cântările este tot aşa. Fiecăruia dintre cei care le aud îi place o anumită dulceaţă dintr-o anumită cântare. Sunt unele flori care le plac tuturor. Sunt unele cântări care tuturor le plac. De aceea, dacă vrem ca toate sufletele să se bucure când suntem mai mulţi împreună, este bine să alegem cântările gândindu-ne la gustul tuturor. | Continuare »

Să n-ajungă ei… fără noi

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  (Meditaţie la Duminica dinaintea Naşterii Domnului)

Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ceea ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi. (Evrei 11, 39-40)

Cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru cei mai păcătoşi, cum a zis Sfântul Pavel, dintre care cel dintâi… suntem oricare (I Tim. 1, 15)! Cât de mare este dragostea Păstorului nostru pentru toate oile Sale, dar mai ales pentru cea mai rătăcită, care am fost noi, fiecare (Luca 14, 4–7)! Cât de mare este dragostea unui părinte pentru toţi copiii săi, dar mai ales pentru cel din urmă!

O mamă a fost întrebată odată: – Pe care dintre cei şapte copii ai tăi îl iubeşti tu cel mai mult? Mama a răspuns: – Pe cel mai mic, până ce creşte şi el mare. Pe cel mai slab, până ce se întăreşte şi el. Pe cel mai depărtat, până ce vine şi el, iarăşi, aproape. Pe cel bolnav, până ce se face şi el sănătos. Pe cel lipsit, până când ajunge să aibă şi el. Pe cel mai nepriceput, până ce capătă şi el pricepere. Pe cel care nu-L cunoaşte pe Domnul, până ce ajunge să-L cunoască şi el. Pe cel mai din urmă, până când ajunge să fie şi el întâi.

Cât de mult ne-a iubit pe noi Dumnezeu, că a oprit toată coloana mântuiţilor lui în drum, ca să nu intre în Sărbătoarea Slavei, până ce vom ajunge şi noi, cei atât de întârziaţi, noi, cei care ne-am pierdut atâta vreme, în drumul sfânt, cu nimicurile, cu gunoaiele, cu deşertăciunile lumii acesteia, deşi ni s-a spus de la început să nu ne legăm inima de ele, fiindcă toate sunt numai nişte amăgiri şi visuri; ori ele putând fi luate de la noi în orice clipă, ori noi de la ele. | Continuare »

FrTraianDorzTraian DORZ,  HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI vol 2
din meditaţii la Apostolul din Duminica a 26-a după Rusalii

Porunca sfântului Cuvânt Dumnezeiesc este să nu luăm deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le osândim.
Dar pentru a nu lua parte la ele şi pentru a le osândi, trebuie neapărat să cunoşti bine care sunt aceste lucrări şi ce hotărâre trebuie să iei faţă de ele.
Mai întâi, aceste lucrări se împart în trei părţi clare, aşa cum se împart şi ispitele şi păcatele lor.
În cele trei părţi sunt: lucrări trupeşti, lucrări sufleteşti şi lucrări duhovniceşti.

1. Lucrările trupeşti sunt cele mai dintâi la care omul ia parte cu tot trupul său, şi anume acelea care aţâţă şi atrag mădularele trupului; desfrânarea cu tot ce ţine de ea.
Beţia cu fabricarea de băuturi îmbătătoare, vânzarea lor, consumarea lor, răspândirea lor.
Fumatul, jocurile de noroc, balurile şi toate cele asemănătoare cu acestea.
Zgârcenia, lăcomia, vorbirea de rău, certurile, dezbinările, tulburările, ura, sudalma, pârele, ochiul rău, minciuna, înşelăciunea, furtul, mita…
Acestea toate sunt păcate trupeşti şi prin ele se întind pe pământ puterea întunericului şi împărăţia diavolului. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 19-a după Rusalii
Traian Dorz – HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Ce tainică şi ce nebănuit de mare este dragostea lui Dumnezeu Care, cu toate că este mai presus de toţi, Se face robul tuturor! El poartă grijă de fiecare creatură a Sa. Până şi de un vierme. Până şi de un neascultător, până şi de un vrăjmaş al Lui, după cum este scris: El face să răsară soarele Său şi peste cel drept şi peste cel nedrept. Şi face să cadă ploaia Sa şi peste cel bun şi peste cel rău…
Ori de câte ori se bucură un copil al Său, Se bucură şi Domnul şi îngerii Săi. Şi ori de câte ori suferă unul din copiii Săi, suferă şi El împreună cu acesta. El, Cel mai presus de toţi, este mai prejos tuturor.

Se spune undeva: de la nimicirea Templului şi de la dărâmarea Ierusalimului, Domnul nu S-a mai aşezat pe Scaunul Lui de Domnie nici nu S-a mai ospătat la masa Lui…
– Poate oare să se ospăteze omul care şi-a dărâmat propria lui casă până ce îşi va reclădi alta?
– Poate oare părintele care şi-a împrăştiat copiii să se veselească până ce şi-i va aduna iarăşi?
– Chiar dacă ar putea o mamă să-şi uite copilul său, Eu totuşi nu vă voi putea uita niciodată, zice El.
Da, Dumnezeul nostru este mai presus ca toţi şi El, Care a făcut rana noastră, tot El ne-o va vindeca.
El, Care Şi-a ars Casa Lui, tot El Şi-o va şi reclădi, fiindcă El, Care este mai presus de toţi, Care suferă cu toţi şi pentru toţi, nu are linişte până ce nu le reaşază frumos pe toate.
Dar El lucrează în timp, în răbdare şi în linişte. De aceea se vor vindeca odată toate rănile, atât ale noastre, cât şi ale Lui. | Continuare »

Un nume bun

Traian DORZ, meditație Proverbe 22, 1

«Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare
şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.»

– De ce oare este mai de dorit un nume bun decât o bogăţie mare?
– Pentru că o bogăţie, oricât de mare ar fi, nu-i poate da omului nici cinstea, nici bucuria, nici slava pe care i le dă un nume bun.
Bogăţia nu poate merge cu omul oriunde, nici chiar pe pământ. Dar numele bun nu se desparte de el niciodată.
Bogăţia nu-l poate face preţuit şi iubit pe un om, cu sinceritate, de către ceilalţi, dar numele cel bun îl face totdeauna.
Bogăţia nu-l poate face pe un om vrednic de încredere, vrednic de urmat, vrednic de iubit. Dar numele cel bun îl poate oriunde, oricât şi oricând.
– Şi de ce a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi decât aurul?
– Pentru că argintul şi aurul sunt bunuri trecătoare. Pe când iubirea este un bun veşnic.
Pentru că argintul şi aurul sunt comori ce pot fi risipite şi răpite, dar iubirea nu poate fi răpită; nu se poate deva-loriza niciodată. Argintul şi aurul le putem părăsi, ori noi pe ele, ori ele pe noi… Dar iubirea nu ne-o poate răpi nimeni. Nu ne-o poate devaloriza nimic şi nu ne-o poate lua nimeni, niciodată.
Pentru că strălucirea acestor metale este mărginită, vremelnică şi lumească. Dar strălucirea iubirii este nemărginită, veşnică şi cerească. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă. (Galateni 6, 15)

Iată unicul lucru care are preţ în faţa lui Dumnezeu. Iată marea condiţie a mântuirii. Iată singurul fel în care putem deveni oameni din casa lui Dumnezeu, fii ai Lui, moştenitori ai Lui, plăcuţi şi iubiţi ai Lui. Făptura cea nouă, omul cel nou.
Tăierea împrejur era în Vechiul Testament ceea ce este botezul în Noul Testament. Era poarta de intrare în poporul lui Dumnezeu. Era actul prin care omul devenea membru de drept al poporului ales înaintea Domnului.
Tăierea împrejur era un act cerut de Dumnezeu, şi, la locul său şi la vremea sa, el a avut o mare valoare înaintea Domnului, fiindcă dacă n-ar fi avut această valoare Cuvântul Domnului nu l-ar fi cerut.
Totuşi pe măsură ce dragostea lui Dumnezeu şi harul Său faţă de noi au făcut şi fac mereu noi lucrări tot mai mari, tot aşa şi dragostea noastră faţă de El trebuie să depăşească mereu faptele noastre din trecut.
Şi, după cum cele aduse de către Avraam sau Moise au fost depăşite de cele aduse de Hristos, tot aşa condiţiile primirii şi ale păstrării acelora au fost depăşite de condiţiile mai noi cerute de harul mântuirii aduse de Hristos Iisus Domnul nostru…
Şi, după cum tăierea sau netăierea împrejur era depăşită în importanţa ei de condiţia făpturii celei noi, tot aşa şi forma văzută a botezului în sine nu-i de-ajuns pentru mântuirea sufletului, ci condiţia neapărat trebuincioasă rămâne tot aceeaşi pentru fiecare suflet care doreşte cu adevărat mântuirea sa, şi anume: făptura cea nouă, omul cel nou, omul cel duhovnicesc ieşit din naşterea din nou. | Continuare »

Traian Dorz, din Hristos – Modelul vieţii noastre

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.“ (Ioan 13, 34)

Porunca „iubiţi-vă unii pe alţii“ este mereu nouă. Oricât de mult s-a spus atunci de când a ieşit prima dată din inima şi de pe buzele Domnului, porunca de a ne iubi unii pe alţii este nevoie să ni se tot spună mereu… şi ea este mereu nouă şi mereu necesară. Pentru că de fiecare dată este nevoie de ea ca de o noutate şi ca de soarele ce răsare zilnic peste noi.
Noutatea este ceva care ai nevoie să primeşti zilnic.
Oricât de vechi este numele unui ziar, el în fiecare zi e nou, apare din nou şi este citit din nou, ca şi cum ar fi cel dintâi. Oricine este un cititor de ziare va dori să-l aibă zilnic şi va suferi când nu-l are, ca de o lipsă. Fiindcă deşi este acelaşi ziar, el este mereu nou, mereu altul. Şi cine s-a obişnuit cu el va face orice pentru a-l avea.
Cu pâinea este tot aşa. În fiecare zi o dorim nouă, caldă şi proaspătă.
O, dacă am simţi într-adevăr şi în acelaşi fel trebuinţa dragostei între noi! Dacă am dori să avem iubirea cum dorim pâinea zilnică: mereu proaspătă. Mereu nouă. Mereu caldă.
Pâinea şi ziarul, aceste două lucruri zilnic necesare, aproape fiecare dintre noi le caută zilnic. Pentru a fi siguri că le vom avea, ne abonăm la ele acolo de unde ni se pot da zilnic noi. Şi o, cât suferim adesea în lipsa lor!
Cu iubirea ar trebui să facem la fel. Iubirea faţă de Dumnezeul nostru ar trebui să ne-o împrospătăm zilnic, mereu caldă, mereu nouă şi dulce. Tot ce am făcut ieri pentru Domnul ar trebui să uităm, pentru ca astăzi să începem ca din nou, ca din altă magazie plină din care să împărţim cu dărnicie tuturor, cât putem. Din aceeaşi dragoste, dar nouă pentru Iisus, astăzi trebuie să facem altceva din nou. Şi altceva nou. | Continuare »

TRĂGÂND MREAJA CU PEŞTII…

Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgând mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm decât ca la două sute de coţi.“ ( Ioan 21, 8 )

Nimeni n-are voie să facă o lucrare a lui din Lucrarea lui Dumnezeu. Domnul nu i-a spus nici unuia dintre ucenici: „aruncă tu singur mreaja“, ci le-a spus tuturora: „arun­caţi toţi mreaja“. Nu fiecare o mreajă a lui, ci toţi împreună aceeaşi mreajă. Mai presus de orice altceva, Domnul Iisus a dorit să‑i facă pe ucenicii Săi să înţeleagă şi să trăiască marele adevăr al părtăşiei şi al unităţii, în dragoste şi smerenie.
Socotindu-L cu toţii pe Domnul Singurul Mai-Mare peste toţi, ei, fiecare, să se socotească pe sine însuşi ca cel mai mic dintre fraţi, ca robul tuturor. Colaborând fiecare cu toată puterea şi cu toată priceperea sa la Lucrarea lui Dumnezeu, nici unul să nu caute a‑şi face o lucrare a sa personală din ea, fără a ţine seama de ceilalţi.

Nici un mijloc în care să-şi urmărească scopuri fireşti ori ambiţii egoiste. Ci fiecare să-şi facă în aşa fel partea sa, încât această parte să se îmbine fericit cu a celorlalţi fraţi lucrători, iar întregul ei să arate că Duhul Domnului a făcut-o. Că toată plata pentru ea nu este în totul a nici unuia dintre ei, ci toată, în întregime, este a tuturor, adică a Duhului Sfânt, Care i-a ajutat s-o facă împreună.
Când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ucenicii Domnului, trimis de la Tatăl de către Domnul Iisus, după cum făgăduise El, limbile de foc care s-au aşezat peste ei erau din acelaşi Foc şi de aceeaşi mărime. Fiecare din ei a primit în aceeaşi măsură revărsarea aceluiaşi Duh Sfânt. Nu s-a aşezat deasupra unuia o limbă de foc mai mare, iar deasupra altuia o limbă de foc mai mică.

– Voi toţi sunteţi egali, le-a spus Iisus Domnul şi Învăţătorul lor Sfânt. | Continuare »

TDorz1Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul duminicii a 11 după Rusalii

Fiecare avem în lumea asta şi din lupta asta sfântă a vestirii Evangheliei o adunare scumpă, de care suntem mai legaţi decât oricare alta. Şi nişte suflete scumpe de care suntem legaţi mai mult decât oricare altele.
Acestea sunt, de obicei:
adunarea dragostei noastre dintâi,
locul din care avem primele amintiri frumoase cu Domnul,
primele mărturisiri ale Cuvântului,
primele bucurii frăţeşti,
primele suflete aduse de noi la Dumnezeu.
Şi fiinţele deosebit de dragi, de care inima noastră este legată cu toată puterea vieţii şi căldurii ei. Acestea sunt acele suflete care au primit prin noi prima veste dulce a mântuirii. Primele raze ale iubirii din Hristos.
De aceste valori scumpe ale inimii noastre rămânem legaţi pentru totdeauna şi cu o putere de nebiruit.

Adeseori, Sfântul Apostol îşi amintea despre aceste frumoase şi grele zile ale începutului mărturisirii sale, la Corint… Când am venit în mijlocul vostru – le spune el – eram slab, fricos şi plin de cutremur (cum este orice începător). Dar învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (I Cor. 2, 3-5).

Pe puterea lui Dumnezeu… Da, toată pecetea apostoliei Sfântului Pavel este şi rămâne aceasta: credinţa fraţilor să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, nici pe organizarea oamenilor, nici pe râvna oamenilor, nici pe talentul şi numele oamenilor, nici pe ostenelile sau priceperea sau autorizaţia oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. | Continuare »

Meditaţii la Adostolul din duminica a VIII-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Vin câteodată peste adunarea lui Dumnezeu aşa nişte furtuni satanice şi aşa nişte cerneri ispititoare, încât parcă nu mai sunt nici două minţi care să gândească la fel, nici două inimi care să simtă la fel, nici două guri care să vorbească la fel.
Atunci, fiecare vorbeşte în felul lui, crede în felul lui şi umblă în felul lui. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Nimănui nu-i mai pasă de nimic. Nici unul nu mai ţine seama de nici o rânduială, de nici o datorie, de nici o frică.
Atunci Cuvântul şi Adevărul lui Dumnezeu sunt sucite şi răsucite fără nici o teamă, fraţii sunt dispreţuiţi fără nici o ruşine, dragostea e călcată fără nici o milă, Hristos este nesocotit fără nici o grijă, iar diavolul seceră fără nici o piedică.
O, ce vremuri de cumplită zăpăceală sunt acestea şi ce întuneric grozav se lasă în astfel de zile peste Lucrarea şi adunarea lui Hristos!
Ce joc îşi bate atunci Satan de tot ce este al lui Dumnezeu! Şi ce urâtă dovadă dau în faţa lumii şi a necredincioşilor despre credinţa lor în Domnul nostru Iisus Hristos toţi acei care până atunci s-au lăudat peste tot că sunt lumina lumii şi sarea pământului…
O astfel de vreme peste adunarea credincioşilor Domnului este o grozavă cernere a diavolului. Este o întunecare a minţii tuturor. Este o prăbuşire în starea cea mai rea.

Şi totdeauna o astfel de stare este provocată de câte unul sau mai mulţi care n-au vegheat şi prin care au venit un păcat sau mai multe în mijlocul adunării Domnului.
De obicei, vine un păcat trupesc, ca în adunarea din Corint, păcatul despre care spune Sfântul Apostol la începutul capitolului 5.
Dar, după acela, au mai venit şi altele asemenea aceluia, cum se spune şi în capitolul 3, versetul 3: zavistii, certuri şi dezbinări… Apoi, îngâmfare, lăudăroşenie, neascultare…
De fapt, totdeauna, la temelia dezbinărilor nu sunt versetele biblice sau fraţii lucrători ai Domnului. Ci, la temelia tuturor dezbinărilor şi certurilor de partide din Biserica Domnului, este numai păcatul.
Păcatul strică cugetul de la curăţia dragostei faţă de Hristos iar cugetul stricat răstălmăceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi face dezbinări, din pricină că nu mai vede şi nu mai înţelege limpede, fiind ochii lui orbiţi de păcat. | Continuare »

TDorz1Meditaţii la Adostolul din duminica a VII-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Credinciosul trăieşte numai prin răbdare… Cât răbdăm, atâta trăim prin credinţă, atâta trăim din dragoste, atâta trăim în nădejde. Toată viaţa Mântuitorului nostru a fost o viaţă de răbdare. Toată istoria Bisericii şi a Bibliei este o istorie de jertfă, de luptă şi de muncă duse cu răbdare. De la începutul ei şi până astăzi. Şi aşa se vede că trebuie să fie până la sfârşit. Viaţa însăşi, în toată desfăşurarea ei, ne cere zilnic şi în toate privinţele răbdare şi îndelungă răbdare fiecăruia şi tuturor. Fără răbdare nu poţi să trăieşti nici în familie, nici în afară de ea. Nici în iubire, nici în credinţă. Nici între oameni, nici în afară de ei.
De aceea, rugăciunea Sfântului Apostol pentru copiii săi este: Domnul să vă îndrepte inimile spre… răbdarea lui Hristos (II Tes. 3, 5), fiindcă, mai presus, poate, ca în orice altă privinţă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne este o pildă şi un îndemn neîncetat spre răbdare şi spre îndelungă răbdare liniştită şi seni-nă.
Să privim la răbdarea Domnului Iisus în familia Sa.
Deşi Fiu al lui Dumnezeu, conştient de această dumnezeiască înălţime, el totuşi le era supus celor care păreau a fi părinţii Săi (Luca 2, 41-52). Astfel, ni-L închipuim răbdând tot ce un copil obişnuit trebuie să îndure în casa părinţilor săi săraci: foame, frig, muncă, umilire, sărăcie – totul. Nu ştim câte vor fi fost de astea, dar ştim sigur că au fost. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

TDorz1Cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu caută neîncetat să ne înştiinţeze, pe tot drumul vieţii noastre, ca să luăm bine seama asupra marilor adevăruri de care depinde mântuirea sufletului nostru şi primirea noastră în Împărăţia cea veşnică a Domnului nostru Iisus Hristos.
El face mereu o mare deosebire între felul cum judecă lumea şi felul cum judecă Dumnezeu. Între gândurile oamenilor şi Gândul Lui, între căile oamenilor şi Calea Lui, între mântuirea oamenilor şi Mântuirea Lui, între judecăţile oamenilor şi Judecata Lui…
Înaintea oamenilor se au în vedere faţa omului, îmbrăcămintea omului, numele omului; înaintea lui Dumnezeu se au în vedere numai faptele omului. Omul stă înaintea lui Dumnezeu fără faţă, fără îmbrăcăminte, fără nume… numai cu faptele sale, bune sau rele, drepte sau nedrepte, sfinte sau murdare…
Şi judecata se va rosti neşovăitoare, nepărtinitoare, negreşi-toare asupra fiecărei vieţi omeneşti, potrivit cu faptele sale. Se vor avea în vedere cunoştinţa omului, posibilităţile omului, starea omului şi apoi faptele lui, în raport cu toate acestea şi pe măsura acestora. Nici mai mult, dar nici mai puţin.
Ce valoare va mai avea atunci credinţa fără fapte?
Ce preţ vor mai avea atunci intenţiile fără împliniri?
Ce dezvinovăţiri vor mai aduce atunci cei care au ştiut şi au putut face binele, dar nu l-au făcut? (Iacov 4, 17).
Pedeapsa va veni necruţătoare pentru oricine s-a iubit numai pe sine, uitând pe alţii sau nimicindu-i, cum au făcut Cain şi Iuda.
Şi răsplata va veni strălucită pentru oricine a iubit pe alţii, uitându-se pe sine, aşa cum a făcut şi Hristos, Domnul şi Răscumpărătorul nostru şi cum au făcut cei iubiţi ai Lui. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Învăţătorul nostru
Meditaţii la Evanghelia Duminicii Cincizecimii

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Iisus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.“

1Inger_cu_potir-1În toate vorbirile Sale, când se adresa ucenicilor sau norodului obişnuit, Mântuitorul stătea jos (Matei 5, 1; 13, 2; 15, 29; Luca 4, 20; 5, 3; Ioan 8, 2 etc.).
Stătea jos, în rând cu ascultătorii Săi, spre a le da tuturor o pildă că starea în smerenie este cea mai potrivită stare pentru oricine vrea să fie un urmaş al Domnului. Şi cea mai odihnitoare.
Stătea jos spre a le da o pildă mai ales acelora care vor avea dorinţa să ajungă învăţătorii altora, căci mai ales aceştia nu trebuie să uite niciodată a sta jos, adică a fi smeriţi.
Stătea jos pentru ca oamenii să nu privească la o persoană, ci să asculte un adevăr.
Iar adevărul cu atât se înalţă mai luminos şi mai puternic, cu cât cel care îl propovăduieşte se coboară mai jos.
Adevărul străluceşte cu atât mai tare, cu cât vestitorul lui ştie să se umbrească mai mult.
Însă, în ziua de pe urmă, Iisus a stat în picioare, stri-gând.
Se despărţea atunci de toţi străinii veniţi la praznic.
De cei mai mulţi, Hristos Se despărţea atunci pentru totdeauna; după aceea au venit patimile şi răstignirea Lui pentru ei.
Şi ultima impresie deci trebuia să le rămână de neuitat.
Ultimele cuvinte pe care ei le mai auzeau din gura Domnului trebuia să fie spuse în aşa fel, încât ele să le pătrundă puternic nu numai urechile ci mai ales conştiinţa,
căci acesteia i se adresau ele, conştiinţei lor.
În primul rând. Şi în ultimul moment.
De aceea trebuia să le rămână neuitate şi pe totdeauna aceste cuvinte pe care li le spunea Hristos atunci. | Continuare »