b'LOGOS — Comori Nemuritoare

În lectura autorului Traian DORZ

Voi, care vă puteţi deschide a voastră uşă
când doriţi,
voi, ce puteţi ieşi din casă sau să intraţi
– după plăcere,
voi, ce puteţi privi în voie la soarele plăcut al zilei
sau stelele şi luna nopţii,
sau câmpul înflorit şi verde,
sau ploaia primăverii caldă,
sau fulgii legănaţi ai iernii,
– voi nu ştiţi ce înseamnă-o uşă
pe care n-o puteţi deschide
şi care n-o puteţi închide
nici la nevoie,
nici la voie,
o uşă unde n-ai tu cheia,
– dar care-i totuşi uşa ta!… | Continuare »

La ce-mi foloseşte, oare, viaţa asta trecătoare
dacă mi-o petrec în rău, departe de Dumnezeu? (bis)

La ce-mi foloseşte mie să am orice bogăţie,
când nimic nu voi lua din lume când voi pleca? (bis)

La ce-mi foloseşte, frate, să am bani, să am de toate,
câtă vreme eu trăiesc fără Domnul meu Ceresc? (bis)

De-aş avea orice ştiinţă, ce folos când n-am credinţă?
În zadar m-am frământat, că nimic n-am câştigat. (bis)

Ştiu că toate-s însă bune când, prin sfânta rugăciune,
mă apropii tot mereu să-I slujesc lui Dumnezeu. (bis)

Doamne, dă-mi să am în mine Duhul Sfânt Ce de Sus vine!
Căci trăind pentru Hristos toate fi-mi-vor de folos. (bis)

Cartea de cântări nemuritoare, nr. 85

Traian DORZ, din Cântări Noi

În Ziua Judecăţii aspre
n-o să vă judece Iisus,
ci-o să vă judece Cuvântul
ce voi l-aţi auzit – sau spus!

O să vă judece copilul
pe care l-aţi crescut tâlhar,
o să vă judece clipita
ce-aţi risipit-o în zadar.

O să vă judece prilejul
lăsat să treacă fără rost,
o să vă judece străinul
rămas în drum fără-adăpost.

O să vă judece orfanul
pe care nu l-aţi cunoscut
şi orbul, şi nefericitul
pe lângă care aţi trecut.

O să vă judece unealta
cu care n-aţi lucrat cinstit
şi bunătatea, şi iubirea
pe care le-aţi dispreţuit…

O să vă judecaţi voi singuri
cu tot ce-i sus şi tot ce-i jos,
c-aţi fi putut avea viaţa,
dar n-aţi căutat-o în Hristos!

Petculescu Tudor

Te-ai stins, preabunule părinte,
Jertfindu-te pentru Iisus,
Te-ai dus la cer, la cele sfinte,
În sfânta Patrie de Sus.

Pe patul morţii, cu credinţă,
Ai pus să-ţi cânte de Iisus,
Şi te rugai cu umilinţă;
Noi toţi am plâns şi tu te-ai stins.

Ai murmurat o rugăciune
Şi parcă s-a mişcat pământul,
Mâna duceai spre-nchinăciune
Şi-apoi ţi s-a curmat cuvântul.

Te-ai dus, preabunule părinte,
Rămâne însă jertfa ta
Ce va grăi fără cuvinte,
Chemând pe toţi la Golgota.

Grăi-va-n lume cu putere
Locaşul sfânt ce-ai înălţat
Şi vor grăi cu grai şi fraţii
Pe cari la Domnul i-ai chemat.

Prin jertfa ta, iubit părinte,
Ne-ai ridicat mai sus, mai sus,
Să mergem toţi cu dor fierbinte
Să ne jertfim pentru Iisus.

Traian DORZ din vol. Cântări Noi

Pe uliţele lumii am mers destul şi eu,
mă apăsa păcatul din ce în ce mai greu,
picioarele zdrobite şi-mpunse mi s-au ros,
de mi-a ajuns noroiul la carne şi la os.

Mi s-a uscat de sete tot cerul gurii-amar,
am flămânzit cu porcii
şi-am pribegit hoinar,
– dar undeva în suflet o stea-mi mai strălucea
şi S-a-ndurat Lumina, să-ncep să merg spre Ea.

Şi Steaua Luminoasă cărarea mi-a condus
spre ceasul şi spre locul unde-aştepta Iisus
şi-n marea prăbuşire care-a urmat arzând,
mi s-a născut iubirea ca mugurul plăpând!

O, pentru câte haruri mi-ai dăruit de-atunci,
Ţi-aş da atâtea imnuri cât fir de iarbă-n lunci,
Ţi-aş da atâtea lacrimi câţi stropi pe-un cer senin,
dar numai doi ochi, Doamne,
şi doi genunchi Ţi-nchin!

Lidia Hamza

Acum mă slobozeşte, Stăpânul meu ceresc,
De toată tina lumii şi-a firii pătimire
Căci, în întâmpinare, ca să mă-mpărtăşesc,
Îţi ies acum nainte, cu-ntreaga mea iubire.

Şi Te întâmpin, iată, cu sufletul desprins
De neputinţi, de temeri, de-nfrângeri, de-amorţire…
Şi-a aripei bătaie se-avântă-n necuprins
Să guste-mbrăţişarea din dulcea-mpărtăşire.

C-am vrut cu-ai mei alături pe culmi de biruinţi?
Sau singur cărăruia să-mi urc spre-a slavei zare?
S-au stins în voia-Ţi sfântă şi-n lacrime fierbinţi
Aceste doruri duse… Acum e sărbătoare!

În Sfânta Fărmitură cu Tine mă-ntregesc
Şi tot ce-a fost ori vifor, ori dor de fraţi dispare
Şi-ntru întâmpinare, o, Mire drag, sosesc,
Cu candela mea plină de-a dragostei cântare.

Şi-atât de larg mi-e zborul spre-al zărilor zenit,
Şi-atât de liber dorul s-a rupt de tot ce-l ţine,
c-aştept cu-nfrigurare în ceasul cel sortit
să fiu în prag de ceruri întâmpinat de Tine…

Ca şi Zaheu, în dudul încrederii de sine
Eu am urcat Stăpâne, crezând c-ajung la Tine.
Micimea mea pe vârfuri în grabă mi-am suit-o,
Dar Tu, îngenunchiată, iubirea mi-ai dorit-o.

Degrabă coborârea Tu mi-ai cerut, cu bine
În casa mea să intri şi să cinezi cu mine.
Că-n casa mea iertarea voiai să-mi dai, Iisuse
Acolo unde rana păcatul mi-o făcuse.

Şi-am ascultat îndată. Frumoasă găzduire
Să-Ţi fac, Stăpâne veşnic, întreaga mea iubire.
Din câte-am strâns pe lume să dărui jumătate
Şi împătrit să-ntorc spre năpăstuitul frate.

Ce bucurie sfântă, ce clipă minunată
E asta-n care, Doamne, iubirea mea uitată
Se dăruieşte Ţie slujire-n toate cele.
Căci mânuire astăzi, făcut-ai casei mele.

Lidia Hamza

Să nu-mi simt datorie recunoştinţa mea,
ci-un dulce har, când totul m-ajută s-o arat,
tot ce-am mai sfânt în mine eu ştiu că-i numai ea
şi aurul ei veşnic e tot ce-am mai curat.

Recunoştinţa-mi spune cel mai frumos cuvânt,
ea-mi cântă cel mai dulce, ea-mi dă cel mai cu drag,
ea-mi ţese conştiinţei cel mai curat veşmânt,
ea-mi flutură pe casă cel mai puternic steag.

Recunoştinţa-mi pune pe orice cruce flori
şi orice rugăciune mi-o presară cu mir,
ea, toate-a mele zile, la face sărbători
şi nopţile, lumină, şi lacrima, Ofir…

Recunoştinţă, – vino la orice pas al meu
şi-ajută-mă în totul să-ţi fiu un drag părtaş,
căci dacă tu-mi vei pune cuvânt la Dumnezeu
eu voi intra în frunte la masa Lui, nuntaş!

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

Născut din nou, ca-n sânul mamei mele,
Şi înnoit prin dulcele Tău har,
Îmi simt deodată cerul plin de stele
Când sufletu-l cuminec la altar.

Căci e Altar și Cuminecătură
Cu Tine-ntreg, umplându-mă pe veci,
Chiar clipa-n care ochii-mi cunoscură
Prin pocăință-n mine cum Te-apleci.

Când hotărât, m-am rupt de lumea-n care
Aflasem numai glod deșertăcios
Eu mi-am predat la Sfintele-Ți Picioare
Sub Crucea ta, viața mea, prinos.

Mi s-au schimbat deodată-ale privirii
Şi căutări, şi doruri, şi chemări
Şi tot ce am, simt dăruit iubirii
Spre toate cele patru-ntinse zări.

În brațe-aș vrea să strâng pe toți dușmanii
Să-i duc pe umăr pân’ la Tine sus.
Și să-i preschimbi – prin Sfinte-Mpărtășanii –
În frații mei și-ai Tăi, iubit Iisus!

Atât de plin mi-e sufletul, c-aș trece
Din plinul lui la toți în drumul meu,
Din poarta mea, niciun flămând nu-mi plece,
Și-n plânsu-oricui să-aduc un curcubeu…

Căci Tu-mi ești totul meu și-oricât să dărui,
Mai mult primesc din haru-Ți nesfârșit,
Iar bucuria dusă fiecărui
Mi-alină doru-ntreg, Iisus iubit!

Slăvit să fie Numele Tău mare!
Slăvită fie-n veci iubirea Ta!
Când mi-o dai Tu, se face sărbătoare,
Iar când o-mpart, îmi crește-oricât aș da!

Lidia Hamza