b'LOGOS — Comori Nemuritoare

În Ziua asta plină
de slava Învierii
Îţi cântă cu lumină
tot cerul Primăverii
şi-s toate osanale
de slavă şi iubire
şi Învierii Tale,
Iisus, i-aduc mărire.

Hristos a Înviat – Hristos a Înviat,
răsună-n lung şi-n lat – şi totu-i minunat,
Hristos a Înviat – Hristos a Înviat,
Adevărat – adevărat – Hristos a Înviat!

Slăvim şi noi, cu lacrimi,
Divina Suferinţă,
care-a plătit prin Patimi
a Vieţii Biruinţă
– că noi prin lacrimi numa’
ne limpezim vederea,
ca să-Ţi privim acuma,
Iisuse – Învierea! | Continuare »

O, semnul cuielor cumplite
ce Mâinile Ţi le-au străpuns,
ce-adânc vedem în el, Iisuse,
al fărdelegilor răspuns!

O, semnul spinilor ce fruntea
usturător Ţi-au sângerat,
ce-adânc vedem în el durerea
cu care ne-ai răscumpărat!

O, semnul suliţei ce coasta
Ţi-a despicat-o ascuţit,
ce-adânc vedem în el iubirea
ce ne-a spălat şi ne-a sfinţit!

O, semnele durerii Tale
pe care le-ai răbdat supus,
ce-adânc vedem în ele preţul
iertării care ne-ai adus!

Iisuse, toate-a’ noastre semne
de răni şi chin odată pier,
dar semnele durerii Tale
se vor vedea pe veci şi-n Cer,

Ca-n veci, privindu-le, Iisuse,
să ne-amintim cât ne-ai iubit,
cât de adânc ne-a fost păcatul
şi cu ce preţ ne-ai dezrobit.

Traian DORZ, Cântările din urmă

Traian Dorz, din vol. Cântarea Biruinţei

Când Ţi-am venit în casă, n-am aşteptat, Maria,
să-mi speli şi tu cu lacrimi picioru-nsângerat,
nici ţi-am adus aminte de toată datoria,
dar să mi-l speli cu apă, Marie,-am aşteptat!

Când am zăcut pe moarte, n-am aşteptat, străine,
să umbli pentru Mine drum lung şi depărtat,
nici ţi-am adus aminte ce-am mers Eu pentru tine,
– dar să-Mi trimiţi o vorbă, străine,-am aşteptat!

Când a venit furtuna, n-am aşteptat, barabe,
să-ntoarceţi Oastei sfinte tot ce i-aţi datorat,
nici v-am adus aminte a voastre urme slabe
– dar să nu-i daţi paharul cu fiere-am aşteptat!

Greşeli din neştiinţă mai poate-avea oricare,
dar cele cu voinţa şi gândul necurat
rămân păcat de moarte – şi veşnic n-au iertare;
oricine moare-n ele e-un veşnic blestemat!

Ce dulce-i pacea Ta, Iisuse,
ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli
truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie
ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli
truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină
în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă
pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieţi din temelie,
cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii
deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricii,
cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută
şi umblet paşilor ologi! | Continuare »

de Traian Dorz,
din volumul «Cântări Noi»

Iată Săptămâna Mare, haideţi să ne-mbrăţişăm,
haideţi să lăsăm dreptatea care credem c-o avem,
haideţi să luăm iubirea ce se pare c-am uitat,
haideţi să ne dăm iertarea cu sărut adevărat.

Trebuia de mult să ţinem seama de Cuvântul spus,
să vedem Ispititorul cum l-a biruit Iisus,
să-nţelegem că ispita cea mai grea e cea din rai
şi că cel mai greu te lepezi de dreptatea care-o ai.

Este Săptămâna Mare, iată, este Sfântul Post,
haideţi în genunchi cu toţii, să uităm de tot ce-a fost,
să ne-ntindem mâna păcii şi sărutul iubitor,
să iertăm, pentru-Nviere, toţi şi toate tuturor.

Vine Marea Înviere, Vine Paştele – Hristos,
să-L întâmpinăm cu suflet primenit şi credincios,
să ne înnoim fiinţa din străfunduri şi deplin,
să intrăm în Sărbătoare oameni noi, cu chip divin…

În lectura autorului Traian DORZ

Voi, care vă puteţi deschide a voastră uşă
când doriţi,
voi, ce puteţi ieşi din casă sau să intraţi
– după plăcere,
voi, ce puteţi privi în voie la soarele plăcut al zilei
sau stelele şi luna nopţii,
sau câmpul înflorit şi verde,
sau ploaia primăverii caldă,
sau fulgii legănaţi ai iernii,
– voi nu ştiţi ce înseamnă-o uşă
pe care n-o puteţi deschide
şi care n-o puteţi închide
nici la nevoie,
nici la voie,
o uşă unde n-ai tu cheia,
– dar care-i totuşi uşa ta!… | Continuare »

La ce-mi foloseşte, oare, viaţa asta trecătoare
dacă mi-o petrec în rău, departe de Dumnezeu? (bis)

La ce-mi foloseşte mie să am orice bogăţie,
când nimic nu voi lua din lume când voi pleca? (bis)

La ce-mi foloseşte, frate, să am bani, să am de toate,
câtă vreme eu trăiesc fără Domnul meu Ceresc? (bis)

De-aş avea orice ştiinţă, ce folos când n-am credinţă?
În zadar m-am frământat, că nimic n-am câştigat. (bis)

Ştiu că toate-s însă bune când, prin sfânta rugăciune,
mă apropii tot mereu să-I slujesc lui Dumnezeu. (bis)

Doamne, dă-mi să am în mine Duhul Sfânt Ce de Sus vine!
Căci trăind pentru Hristos toate fi-mi-vor de folos. (bis)

Cartea de cântări nemuritoare, nr. 85

Traian DORZ, din Cântări Noi

În Ziua Judecăţii aspre
n-o să vă judece Iisus,
ci-o să vă judece Cuvântul
ce voi l-aţi auzit – sau spus!

O să vă judece copilul
pe care l-aţi crescut tâlhar,
o să vă judece clipita
ce-aţi risipit-o în zadar.

O să vă judece prilejul
lăsat să treacă fără rost,
o să vă judece străinul
rămas în drum fără-adăpost.

O să vă judece orfanul
pe care nu l-aţi cunoscut
şi orbul, şi nefericitul
pe lângă care aţi trecut.

O să vă judece unealta
cu care n-aţi lucrat cinstit
şi bunătatea, şi iubirea
pe care le-aţi dispreţuit…

O să vă judecaţi voi singuri
cu tot ce-i sus şi tot ce-i jos,
c-aţi fi putut avea viaţa,
dar n-aţi căutat-o în Hristos!

Petculescu Tudor

Te-ai stins, preabunule părinte,
Jertfindu-te pentru Iisus,
Te-ai dus la cer, la cele sfinte,
În sfânta Patrie de Sus.

Pe patul morţii, cu credinţă,
Ai pus să-ţi cânte de Iisus,
Şi te rugai cu umilinţă;
Noi toţi am plâns şi tu te-ai stins.

Ai murmurat o rugăciune
Şi parcă s-a mişcat pământul,
Mâna duceai spre-nchinăciune
Şi-apoi ţi s-a curmat cuvântul.

Te-ai dus, preabunule părinte,
Rămâne însă jertfa ta
Ce va grăi fără cuvinte,
Chemând pe toţi la Golgota.

Grăi-va-n lume cu putere
Locaşul sfânt ce-ai înălţat
Şi vor grăi cu grai şi fraţii
Pe cari la Domnul i-ai chemat.

Prin jertfa ta, iubit părinte,
Ne-ai ridicat mai sus, mai sus,
Să mergem toţi cu dor fierbinte
Să ne jertfim pentru Iisus.

Traian DORZ din vol. Cântări Noi

Pe uliţele lumii am mers destul şi eu,
mă apăsa păcatul din ce în ce mai greu,
picioarele zdrobite şi-mpunse mi s-au ros,
de mi-a ajuns noroiul la carne şi la os.

Mi s-a uscat de sete tot cerul gurii-amar,
am flămânzit cu porcii
şi-am pribegit hoinar,
– dar undeva în suflet o stea-mi mai strălucea
şi S-a-ndurat Lumina, să-ncep să merg spre Ea.

Şi Steaua Luminoasă cărarea mi-a condus
spre ceasul şi spre locul unde-aştepta Iisus
şi-n marea prăbuşire care-a urmat arzând,
mi s-a născut iubirea ca mugurul plăpând!

O, pentru câte haruri mi-ai dăruit de-atunci,
Ţi-aş da atâtea imnuri cât fir de iarbă-n lunci,
Ţi-aş da atâtea lacrimi câţi stropi pe-un cer senin,
dar numai doi ochi, Doamne,
şi doi genunchi Ţi-nchin!