b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Tu eşti ca fântâna cu cumpănă grea
La care-şi astâmpără setea drumeţii
Când vin către Tine, se-apleacă şi bea,
Şi-şi vindecă toată asprimea vieţii.

Tu eşti ca fântâna cu apele reci,
Curate şi limpezi, şi dulci spre oricine,
Ce stâmpără plânsul oricui până-n veci,
Dar umple de sete şi dor după Tine.

O, Tu eşti Fântâna, dar undele ei
Şi-astâmpără sete, şi setea aprinde!
În veci setea lumii se stinge-n acei
Ce bând, setea sfântă de Tine-i cuprinde.

O, dulce Fântână cu unde de foc,
Căutările lumii le arde în mine
Şi arşiţei vieţii, Tu pune-i în loc
Cereasca şi dulcea căutare de Tine.

O, dulce Fântână, din ciutura Ta,
Potir cu mireasmă de Trup și de Sânge,
Astâmpără-n mine-nsetarea cea grea
Și-n juru-Ți pe toți însetații ne strânge.

Lidia Hamza

Cuvântul este Apa,
iar Duhul e Puterea
ce fac în om ’nnoirea spre Chipul lui Hristos,
Cuvântul spală mintea prin apa-nvăţăturii,
iar Duhul spală simţul şi inima – crezând.

O minte înnoită
şi-o inimă ’nnoită
sunt omul nou,
făptura cea nouă în Hristos.
Aceasta n-o pot face decât aceste două
puteri ce-s amândouă dumnezeieşti şi vii.

Cuvântul e sămânţa,
iar Duhul este ploaia,
El, munca
şi El, harul
unite-n orice rod,
Iubirea şi-Adevărul
ce numai împreună
desăvârşesc lucrarea dumnezeiască-n noi. | Continuare »

Traian DORZ, din Cântări Noi

Ce fericit e să fii mamă,
să simţi cum cerul te-nconjoară,
cum glasul cel mai drag te cheamă
şi dorul cel mai sfânt te-adoră;
– dar şi ce sabie de pară
întreagă inima-ţi străpunge
când, după-o creştere-n ocară,
copilul tău un rău ajunge!

Ce fericit să creşti pe lume
un fiu al binecuvântării,
un far ce la Hristos să-ndrume
şi-un soare-n bezna înnoptării;
– dar şi ce blestem e a creşte
un iudă, un călău, o fiară,
un blestemat ce chinuieşte
şi bea, şi fură, şi omoară!…

Ce har ceresc e-o mamă bună
ce creşte-un fiu al mântuirii,
un luptător către cunună
şi-un purtător de steag iubirii;
– dar ce satană-i care creşte
un demon care-o să urască
tot ce înalţă şi sfinţeşte,
ca pe Hristos să-L nimicească!

O, ce răsplată şi cunună
aşteaptă-o mamă credincioasă
când ea, cu fiii împreună,
va sta cu Dumnezeu la masă;
– dar ce osândă-ngrozitoare
aşteaptă-o mamă blestemată
când, într-o veşnică-nchisoare,
cu fiii ei va geme-odată…

Traian DORZ

Slavă, slavă, slavă
cânte Sus şi Jos,
Cerul şi pământul:
– a-nviat Hristos!

– A-nviat, – a-nviat, da, cu-adevărat
Domnul a-nviat, Domnul a-nviat!

Slavă, slavă, slavă
Învierii Lui,
nici o sărbătoare
ca aceasta nu-i!

Slavă, slavă, slavă
Numelui Său Sfânt,
astăzi Se Sfinţeşte
Noul Legământ!

Slavă, slavă, slavă
Lui, Ce ne-a adus
astăzi moştenirea
raiului de Sus!

Slavă, slavă, slavă
să cântăm voios,
iată Mântuirea,
a-nviat Hristos!

În Ziua asta plină
de slava Învierii
Îţi cântă cu lumină
tot cerul Primăverii
şi-s toate osanale
de slavă şi iubire
şi Învierii Tale,
Iisus, i-aduc mărire.

Hristos a Înviat – Hristos a Înviat,
răsună-n lung şi-n lat – şi totu-i minunat,
Hristos a Înviat – Hristos a Înviat,
Adevărat – adevărat – Hristos a Înviat!

Slăvim şi noi, cu lacrimi,
Divina Suferinţă,
care-a plătit prin Patimi
a Vieţii Biruinţă
– că noi prin lacrimi numa’
ne limpezim vederea,
ca să-Ţi privim acuma,
Iisuse – Învierea! | Continuare »

O, semnul cuielor cumplite
ce Mâinile Ţi le-au străpuns,
ce-adânc vedem în el, Iisuse,
al fărdelegilor răspuns!

O, semnul spinilor ce fruntea
usturător Ţi-au sângerat,
ce-adânc vedem în el durerea
cu care ne-ai răscumpărat!

O, semnul suliţei ce coasta
Ţi-a despicat-o ascuţit,
ce-adânc vedem în el iubirea
ce ne-a spălat şi ne-a sfinţit!

O, semnele durerii Tale
pe care le-ai răbdat supus,
ce-adânc vedem în ele preţul
iertării care ne-ai adus!

Iisuse, toate-a’ noastre semne
de răni şi chin odată pier,
dar semnele durerii Tale
se vor vedea pe veci şi-n Cer,

Ca-n veci, privindu-le, Iisuse,
să ne-amintim cât ne-ai iubit,
cât de adânc ne-a fost păcatul
şi cu ce preţ ne-ai dezrobit.

Traian DORZ, Cântările din urmă

Traian Dorz, din vol. Cântarea Biruinţei

Când Ţi-am venit în casă, n-am aşteptat, Maria,
să-mi speli şi tu cu lacrimi picioru-nsângerat,
nici ţi-am adus aminte de toată datoria,
dar să mi-l speli cu apă, Marie,-am aşteptat!

Când am zăcut pe moarte, n-am aşteptat, străine,
să umbli pentru Mine drum lung şi depărtat,
nici ţi-am adus aminte ce-am mers Eu pentru tine,
– dar să-Mi trimiţi o vorbă, străine,-am aşteptat!

Când a venit furtuna, n-am aşteptat, barabe,
să-ntoarceţi Oastei sfinte tot ce i-aţi datorat,
nici v-am adus aminte a voastre urme slabe
– dar să nu-i daţi paharul cu fiere-am aşteptat!

Greşeli din neştiinţă mai poate-avea oricare,
dar cele cu voinţa şi gândul necurat
rămân păcat de moarte – şi veşnic n-au iertare;
oricine moare-n ele e-un veşnic blestemat!

Ce dulce-i pacea Ta, Iisuse,
ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli
truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie
ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli
truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină
în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă
pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieţi din temelie,
cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii
deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricii,
cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută
şi umblet paşilor ologi! | Continuare »

de Traian Dorz,
din volumul «Cântări Noi»

Iată Săptămâna Mare, haideţi să ne-mbrăţişăm,
haideţi să lăsăm dreptatea care credem c-o avem,
haideţi să luăm iubirea ce se pare c-am uitat,
haideţi să ne dăm iertarea cu sărut adevărat.

Trebuia de mult să ţinem seama de Cuvântul spus,
să vedem Ispititorul cum l-a biruit Iisus,
să-nţelegem că ispita cea mai grea e cea din rai
şi că cel mai greu te lepezi de dreptatea care-o ai.

Este Săptămâna Mare, iată, este Sfântul Post,
haideţi în genunchi cu toţii, să uităm de tot ce-a fost,
să ne-ntindem mâna păcii şi sărutul iubitor,
să iertăm, pentru-Nviere, toţi şi toate tuturor.

Vine Marea Înviere, Vine Paştele – Hristos,
să-L întâmpinăm cu suflet primenit şi credincios,
să ne înnoim fiinţa din străfunduri şi deplin,
să intrăm în Sărbătoare oameni noi, cu chip divin…

În lectura autorului Traian DORZ

Voi, care vă puteţi deschide a voastră uşă
când doriţi,
voi, ce puteţi ieşi din casă sau să intraţi
– după plăcere,
voi, ce puteţi privi în voie la soarele plăcut al zilei
sau stelele şi luna nopţii,
sau câmpul înflorit şi verde,
sau ploaia primăverii caldă,
sau fulgii legănaţi ai iernii,
– voi nu ştiţi ce înseamnă-o uşă
pe care n-o puteţi deschide
şi care n-o puteţi închide
nici la nevoie,
nici la voie,
o uşă unde n-ai tu cheia,
– dar care-i totuşi uşa ta!… | Continuare »