b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Lidia Hamza

Cu tălpi de soare veşnic intrat-ai în Iordan
Să Te boteze-ntr-însul prorocul sfânt, Ioan,
Să-ncape Ne-ncăputul în apa vreunui râu
Sau aripilor zării vreun nor să-i pună frâu!…

Căci norul de lumină a Tatălui Ceresc
Mărturisește veșnic acelor ce tânjesc
După Lumina sfântă ce-n lume-a răsărit
Că Tu ești Fiul veșnic plăcut și preiubit.

Și Porumbelul dulce zburând deasupra Ta
Adeverind Cuvântul, de-apururi va zbura
Călăuzind al lumii întreg zăduf purtat
Din mlaștina pierzării, spre cerul Tău curat.

O, din oceanu-atâtor priviri ce caută-n sus
Și ochii mei, Iisuse, iubirea-Ți i-a răpus
Pe totdeauna sfântă Lumina Ta primind
Și nicio umbră-a lumii nu-mi mai doresc suind…

Din apa şi din Duhul Botezului curat
Fiinţa mea întreagă în in s-a-nveșmântat
Căci și-a primit iertarea păcatului amar
Şi-a morţii mele umbră străluce-n soare iar.

Lidia Hamza

Ca bătaia de aripi a păsării tremur
Când vin înspre Tine în rugă tăcut.
Ce pot, din vâltoarea prin care-am trecut,
Să aduc cu plăcere în dulcele murmur
De cânt neștiut?

Ca și frunza în plopi, șoapta mea tremurândă
Șoptește timidă o rugă-n suspin,
Că n-am, drag Iisuse, decât prea puțin,
Nici vreo lacrimă caldă, nici vorbă mai blândă
Cu care să vin.

Ca mireasma de crini de prin văi strâng în poală
Tot dorul ce-mi arde prin lume suind
Și numai spre Tine nădejdea mi-ntind,
Că îmi este în suflet tot candela goală
Abia pâlpâind.

Ca și șopotul tainic al undelor duse
Ce lasă în urmă pietrișul curtat,
Și eu, de-ale lumii poveri ce-am purtat,
Înspre Tine atras, până-n veci, drag Iisuse,
Mă simt dezlegat.

De aceea-ndrăznesc să m-apropii spre seară
De tainicul cânt unde știu că m-aștepți,
Privirea-Ți iubită spre mine să-ndrepți,
Orice urmă de teamă din ochi să-mi dispară
Când văd că m-accepți.

Lumina veşniciei noastre,
de mări de slăvi înconjurat,
Iubitul sufletului nostru,
Iisus, fii binecuvântat!

Tu ne-ai umplut întregul suflet
cu-atât belşug de cer, încât
nici ochii ce ne râd prin lacrimi,
nici graiul nu pot spune cât.

Din ce lumină orbitoare
ai scos lumina pusă-n noi,
de poate-ncape-atâta slavă
în nişte bulgări de noroi?

Cu ce măsură minunată
în inimi ne-ai putut turna
iubiri cum n-am putut cunoaşte,
simţiri cum n-am putut visa? | Continuare »

Lidia Hamza

Hristos ne-a dus în Casa de ospăţ
Şi sus, drept steag, este mereu iubirea.
Belșug e-n casa Lui și sfânt răsfăț:
Când e Altar, Se dăruie Jertfirea.

Și e pe masa Lui mereu belșug,
Și nici nu se termină pe vecie.
Lumina Lui Se dăruie ca rug
Și Pâinea Sa ca Trup, cu dărnicie.

Și e belșug cu-atât mai mult cu cât
E rugul mai aprins și mai jertfelnic.
Și ni Se dăruiește într-atât
Că nu mai vrem nimic din ce-i vremelnic.

E-atât de cald și bine-n casa Lui
Și totul e așa ușor pe lume,
Cu cât te cheamă mai spre El să sui
Și mai pe urma Lui să calci anume.

Spre casa Lui nu-i drum decât prin El.
Chiar dacă-n forma crucii urma-i frântă,
Ea-i stema imprimată pe drapel
Și cheia ce deschide Ușa sfântă.

Căci casa Lui e-n forma crucii sus
Și temelie ei, îi este rugul. | Continuare »

Traian DORZ

A lumii avuţii le caută tot mai puţin, căci ele-ţi fac
tot mai împovărată viaţa, iar sufletul tot mai sărac;
dar avuţiile credinţei şi-ale iubirii lui Hristos
le caută tot mai mult, că-n ele stă tot ce-i vrednic şi frumos.

Spre lume nu-ţi fă nici un prieten, căci prietenii lumeşti mereu
îţi nimicesc orice virtute şi te despart de Dumnezeu;
dar fă-ţi cât poţi mai mulţi prieteni din cei ce-L caută pe Hristos,
căci ei ţi-aprind mai mult dorinţa spre tot ce-i vrednic şi frumos.

A lumii voie vinovată să caţi s-o faci cât mai puţin,
căci voia lumii desfrânate e nimicire şi venin;
dar caută ne-ncetat a face mai bine voia lui Hristos,
că-n ea stă veşnica răsplată a tot ce-i vrednic şi frumos.

Traian DORZ, din vol. LA GOLGOTA

Bogăţie,
lanţ al morţii ce tragi sufletu-n pierzare,
cu pământul sau cu banii,
sau cu slava-nşelătoare,
tu desparţi pe veci de Domnul
mii de suflete-nşelate
care-ţi strâng mereu gunoiul,
îngropându-se-n păcate!

Bogăţie,
vis de-o clipă, a pieirii neagră şoaptă,
somn vrăjmaş din care moartea
şi sicriul mai deşteaptă,
câte suflete-amăgite ai pierdut tu pe vecie,
fum şi şarpe, şi-amăgire,
demon groaznic – bogăţie!

Omule ce-n lumea asta încă stăpâneşti avere,
nu uita,
prin ea-ţi strângi astăzi fericire sau durere!
De-o păstrezi zgârcit şi lacom,
ai s-o pierzi pe veşnicie,
dar de-ajuţi cu ea pe alţii,
vei găsi-o-n bucurie!

Traian Dorz, Cântările dintaîi

Tu, omule ce-ţi faci palate,
strângând comori de bani şi aur,
viaţa numa-n desfătare
şi numa-n cântec să-ţi petreci,
o, adu-ţi, omule, aminte
că-n ieslea vitelor din staur
Stăpânul, Făcătorul lumii,
născutu-S-a pe paie reci!

Tu, omule ce-aduni în lume
şi cauţi doar bani şi bogăţie,
ca zilele să-ţi fie „albe“
şi anii pururea senini,
gândeşte la Stăpânul vieţii
Care-a trăit în sărăcie,
cum patul Lui a fost o cruce,
cum perna Lui a fost din spini!

Tu, omule ce cauţi gunoaie,
cu ochii plini de para urii
şi-alergi după deşertăciune –
ce gol şi sec vei merge-odată!
De nu cauţi azi să-ţi strângi comoară
acolo unde n-o iau furii,
în foc vei arde pe vecie
şi tu şi avuţia-ţi toată!

Traian Dorz

Binecuvântată Maica
Celui Care-L adorăm,
pentru-a ta chemare sfântă,
noi te binecuvântăm.

Preacinstită fii tu, Maica
Celui ce ne-a mântuit,
nimeni pe pământ, ca tine,
pe Iisus n-a mai iubit.

Mulţi au mai crezut în Fiul
după ce L-au cunoscut,
dar tu ai crezut nainte,
până nici nu L-ai născut.

Mulţi L-au mai slăvit pe Domnul,
marile-I minuni văzând,
dar tu L-ai slăvit când încă
El era copil plăpând.

Mulţi L-au mai slujit în urmă,
când El, ca Stăpân, cerea,
dar tu L-ai slujit când încă
El neputincios părea.

Mulţi şi-au mai jertfit o parte
din viaţă pentru El,
dar tu ţi-ai jertfit-o toată,
într-un sfânt şi unic fel.

Mulţi vor fi pe veci în Slavă
lângă El, ce-L adorăm,
însă nimenea ca tine.
…Noi te binecuvântăm.