b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian DORZ

Bucuria nu-i deplină
decât lângă Dumnezeu,
numai harul Lui lumină
cerul inimii mereu.

Bucuria nu-i curată
decât când e în Hristos,
numai ea-i despovărată
de lumesc şi păcătos.

Bucuria nu-i senină
decât când e-n Duhul Sfânt,
atunci flacăra-i divină
umple sufletul de-avânt.

Bucuria nu-i întreagă
decât lângă cei iubiţi,
numai strângerea lor dragă
ne lumină fericiţi.

Bucuria nu-i frumoasă
decât la culesul plin,
când din munca dureroasă
îţi strângi roadele senin.

Bucuria nu-i cerească
decât Sus, pe-acel Tabor
unde lupta nelumească
ţi-o sfârşeşti biruitor.

Suflet chinuit de patimi, ce plângi fără mângâiere,
vrei să te ridici din boală, vrei să scapi, şi n-ai putere?
Suflet trist, legat în lanţul greu al multelor păcate,
nu mai plânge, este-un Doctor ce te vindecă de toate!
Suflet apăsat de patimi jos în pulberea ţărânii,
vrei să scapi?
Priveşte Crucea de pe vârful Căpăţânii!
Jertfa lui Iisus te spală şi te scoală din cădere,
numai cere-I îndurarea şi iertarea Lui o cere!

Vino, căci cu milă multă Domnul, Doctorul cel Mare,
peste-adânca ta durere lasă-adânca-I alinare.
Căci din câţi la El venit-au, îndurarea Lui s-o ceară,
pe nici unul,
niciodată,
nu l-a izgonit afară! (Traian DORZ)

Fericiţi voi, crini din vale
care nu vă-ngrijoraţi;
– în ce sfinte haine albe
sunteţi voi înveşmântaţi!

– Doamne, fă şi noi asemeni
curăţia s-o căutăm,
cu veşmântul mântuirii
sufletul să ne-mbrăcăm!

Fericiţi voi, corbii care
nu vă-ngrijoraţi întruna
numai să tot strângeţi hrană;
– Tatăl v-o dă totdeauna!

– Doamne, fă şi noi asemeni,
să căutăm întâi ce-i bine
şi-apoi ştim că celelalte
ne sunt date de la Tine. | Continuare »

Traian Dorz

N-am privit la crinii câmpului de vară
ce nu-şi torc, Iisuse, nici nu-şi ţes veşminte,
ca văzând fiinţa cum le-o-mbraci Tu iară
să-nţeleg dojana şi să iau aminte!

N-am privit la corbii care n-au grânare
unde cu-ngrijire să-şi adune hrana,
ca văzând, Iisuse, cum le dai mâncare
şi luând aminte, să-nţeleg dojana…

N-am privit, Iisuse, ca să iau aminte
şi-azi sub grea dojană inima-mi tânjeşte…
– poate fi mâncare, pot avea veşminte,
vieţii mele, Doamne, altceva-i lipseşte!

Pe lângă Locurile Sfinte
din Nazaret ori Betleem,
ori Ghetsimani, ori Golgota
– noi şi-ale noastre le avem.

Avem şi noi atâtea locuri
în care s-au născut profeţi,
eroi
şi jertfe,
şi morminte
cu nume de un veşnic preţ.

Avem zidiri în care jertfă
ce-aveam mai scump am îngropat,
şi văi,
şi munţi,
şi cruci – cu nume
ce-n veci nu trebuie uitat.

*

Să ni le ştim!
Să ni le spunem
urmaşilor din fii în fii, | Continuare »

Traian DORZ

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Stăpâne, Doamne-Atotputernic,
Tu, Ce-ai făcut cu-al Tău Cuvânt
şi ceruri, şi pământ, şi mare,
şi toate câte-n ele sînt,
Tu-ai spus prin Duhul Sfânt, prin gura
lui David, robul Tău iubit:
– De ce se-agită-a’ lumii neamuri
şi cugetă nelegiuit?

S-au răsculat stăpânitorii,
uniţi sunt cei mari pe pământ
în contra Domnului Cel veşnic
şi-n contra Unsului Său Sfânt…
O, iată-n adevăr, că-n contra
Preasfântului Tău Rob Iisus,
pe Care Tu L-ai uns, o Doamne,
şi Tu ni L-ai trimis de Sus

s-au însoţit iudei şi neamuri,
Pilat şi cu Irod cel rău,
să facă tot ce hotărâse
mai dinainte Sfatul Tău…
Şi-acuma Tu priveşte, Doamne,
la toată-ameninţarea lor
şi dă la robii Tăi putere
şi dă-le, Doamne, ajutor…
Ca să vestească pretutindeni,
la toţi Cuvântul Tău Slăvit
şi să vorbească cu-ndrăzneală,
aşa precum le-ai poruncit.
Întinde-Ţi Mâna Ta, fă semne,
minuni şi vindecări de Sus
prin Robul Tău Cel Sfânt, o Doamne,
prin Sfântul Nume-al lui Iisus.

Traian Dorz, Cântările Bibliei

De-aş putea să-ntorc pe calea Timpului, spre Început,
– cum cobori din treaptă-n treaptă aş păşi din an în an,
fără să mă uit o clipă la nimic din ce-am trecut
m-aş opri-ntr-un veac de aur,
lâng-un ţărm galileian.

Cum Te-aş aştepta acolo, răbdător şi fericit,
când aş şti că, dimineaţă, ai să treci şi-ai să mă iei!…
– ceilalţi s-ar uita la mine cu un ochi nedumerit,
dar pe urmă cu ce zâmbet m-ar primi să merg cu ei!

Cum m-aş avânta, ca Petru, peste valuri netemut,
cum Ţi-aş sta, răpit, pe umăr, ca Ioan, să Te ascult,
cum, ca şi Zacheu, îndată Ţi-aş da-ntregul meu avut
– ca să poţi vedea, Iisuse, cât Te-am înţeles de mult!

Ţi-aş spăla, ca păcătoasa, praful drumului trudit
de pe Sfintele-Ţi picioare, cu al lacrimii izvor
şi mi-aş sparge, ca Maria, vasul cel nepreţuit
să-Ţi torn numai Ţie mirul cel plăcut mirositor.

Aş căuta să-Ţi dau ce încă nimeni altul nu Ţi-a dat
şi-aş găsi să-Ţi spun cuvinte care nimeni nu Ţi-a spus
– ca să-mi poţi cunoaşte-n totul sufletul îndatorat
şi adânc recunoştinţa câtă-aş vrea să-Ţi dau, Iisus!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Oricine în genunchi se suie
pân’ la iubirea cea mai sus
pe viaţa şi pe faţa lui e
ceva din semnul lui Iisus.

Mireasma dragostei divine
cu care-l unge Duhul Sfânt
e cum ar răspândi din sine
ceva din ceruri pe pământ.

Puterea care-l însoţeşte
în orice stări şi-n orice loc
trezeşte, cheamă şi-nnoieşte
ca Sfântul Cincizecimii Foc.

Hristos, prin el, Se face-oriunde
primit şi ascultat cu dor,
Hristos, prin el, mereu pătrunde
în orice suflet primitor.

Tot mersul lui e dus spre Cruce,
tot rodul lui e bun şi greu,
tot ce e-n el e tot mai dulce
şi mai plăcut lui Dumnezeu.

Ferice-acela care suie
pân’ la iubirea cea mai sus,
pe faţa şi pe viaţa lui e
cerescul semn al lui Iisus!…

Traian DORZ, din vol. CÂNTAREA ÎNVIERII

Sunt, mi se pare, cel din urmă ce-am mai rămas pe-aici de mult,
un luptător pe-aceste ziduri ce-ntâia dragoste-o ascult.
Cândva, viteazul Neemia lupta aici nebiruit,
atunci aceste ziduri sfinte vuiau de-un cântec fericit.

Ce mulţi veneau pe-aceste uliţi, un gând şi-o inimă, atunci,
cu săbii şi mistrii, un suflet, jertfiţi acestei sfinte munci,
ce steaguri fâlfâiau în aer, ce lungi coloanele cântând,
ce sărbători nemaiuitate erau aicea oarecând!…

Atunci de-aici ţâşneau izvoare ce-o lume-ntreagă adăpau
şi toate drumurile ţării spre patru zări pe-aici treceau,
şi-o inimă arzând, de aur, de foc ceresc şi de nectar,
îşi revărsa de-aici spre-o lume lumina dulcelui ei har.

… Şi-acum ce-amar pustiu e totul!…, domneşte numai sambalat
şi duhul lui ce cântă-cântă pe sfântul templu dărâmat,
şi duhul lui ce cântă-cântă, în timp ce piere tot ce-i sfânt,
şi Oastei îi rămâne numai un sfânt şi chinuit mormânt.

O, duh al Oastei fericite, hai, soarele să ni-l luăm
şi lacrimile, şi-amintirea, şi tot ce-a fost – şi să plecăm,
şi numa-n noaptea de Rusalii, cu-o lacrimă şi-o floare,-n vis,
să-ntoarcem nevăzuţi s-atingem mormântul sfânt, cum i-am promis!…

Traian Dorz, Cântarea veşniciei