b'LOGOS — Comori Nemuritoare

În clipa morţii vede omul
cum trebuie să fi trăit,
ce cale trebuia s-aleagă
s-ajungă bine la sfârşit.

O, n-aştepta, o, n-aştepta,
c-atât de-aproape-i clipa ta,
primeşte-L pe Hristos acum,
să mergi la slavă, nu la scrum!

În clipa morţii vede toată
deşertăciunea ce şi-a strâns,
pe care-aşa curând o lasă,
schimbând-o cu un veşnic plâns.

În clipa morţii vede calea
păcatului pe care-a mers,
că nici un pas şi nici o vorbă,
şi nici o faptă nu s-au şters.

În clipa morţii vede groaza
în care se aruncă-mpins,
ce-i viermele ce nu mai moare,
ce-i focul cel pe veci nestins.

În clipa morţii vede slava
ce-l aştepta, dar n-a crezut,
şi fericirea, şi lumina
din cerul lui pe veci pierdut.

În clipa morţii, – dar atuncea
e prea târziu, e prea târziu,
un râs de-o clipă se plăteşte
cu plâns prea veşnic şi pustiu.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Nu poţi să faci la alţi-un bine
de nu-ţi faci ţie-ntâi un rău,
de nu poţi renunţa la tine,
n-ajuţi în veci pe-un frate-al tău.

Nu poţi da locul tău altuia
ca tu lipsit să nu rămâi,
nu iei povara nimănuia
făr’ să te-ncarci pe tine-ntâi.

Nu porţi a nimănui ocară,
să nu rabzi tu în locul lui
– cât nu eşti gata de-o povară,
nu faci vreun bine nimănui.

De nu poţi a-l iubi pe-un frate
mai mult decât viaţa ta,
credinţa ta în veci nu-l poate
nici suferi, nici ajuta.

Dar când iubeşti cu-aşa iubire
cum cere şi cum dă Hristos,
atunci simţi sfânta mulţumire,
căutând al altora folos.

O, frate, fă la alţii bine,
chiar dacă ţie-ţi faci un rău,
căci numai când te uiţi pe tine
poţi semăna cu Domnul tău…

Traian Dorz

Cât de-nşelătoare-i slava
ce şi-o cred tiranii,
cât de scurtă-i fericirea
ce-o câştigi cu banii,
cât de-amară e dulceaţa
poftei vinovate!
– Fericit cel ce le vede
şi le lasă toate!

Mincinoasă-i promisiunea
ce-o dă linguşirea,
duşmănoasă-i ascultarea
ce-o dă asuprirea,
nestatornică-i puterea
care chinuieşte.
– Fericit cel ce le lasă
până nu plăteşte!

Blestemată-i slava care
şi-o doresc nebunii,
blestemat e viitorul
rânduit minciunii,
blestemată-i veşnicia
după neascultare.
– Fericit cel ce le vede
până ce nu moare! (Traian DORZ)

Traian DORZ

La ţărmul mării mele atât de frământate,
ai apărut odată, demult, Iisus Iubit;
vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate,
– dar Tu mi-ai spus Cuvântul şi tot s-a potolit.

În nopţile tăcerii singurătăţii mele,
ai răsărit odată Tu, Soare Adorat,
şi toată zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cereşte un imn înfiorat.

În vatra sărăciei pustiului din mine,
Te-ai arătat odată Tu, Prietenul meu Drag,
şi-n locul unde singur plângeam printre ruine,
iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.

Ce bine-mi este-acuma, Preabunul meu Iisuse,
– dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:
nu-mi mai aduce noaptea singurătăţii duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!

Traian DORZ

Cine mai alege astăzi calea-ngustă, care suie,
căci pe calea Crucii grele nu-i mai place nimănuie;
căile cu cruci uşoare sunt mai largi şi mai umblate,
căci pe ele firea lumii poate merge cu de toate.

Nu-i a Domnului Lucrare îngrădită şi-ncuiată;
cui nu-i place calea-ngustă poate-alege calea lată.
Cui îi place-n altă parte poate orişicând să plece,
cine-şi vrea uşoară crucea n-are-o cale, are zece.

Calea Strâmtă n-are-n lume flori prea multe şi uşoare,
câte-un trandafir cu lacrimi şi cu spini de-i mai răsare
şi, din loc în loc, prin pietre, câte-un crin de-i mai suspină
între spinii care umplu drumul strâmt către Lumină.

Dar slăvită-i Calea Strâmtă prin sfârşitul care-l are,
ea dă celor ce-au suit-o slava ei nemuritoare;
toată suferinţa lumii nu e vrednică să fie
pusă-alături de răsplata ce-o dă ea pe veşnicie.

Fiul meu, alege-această Cale Strâmtă şi hulită
şi n-o da pe câtă slavă poate lumea să-ţi promită;
slava lumii e minciună şi gunoi, şi amăgire;
Slava lui Hristos e însă nesfârşita strălucire.

Noi nu te vom uita, părinte,
căci glasul tău cel fermecat
pe mii de suflete pierdute
ne-a scos din moarte şi păcat.

Ne-om aminti mereu, părinte,
de glasul şi de scrisul tău,
căci el ne-a scos din calea morţii
şi ne-a adus la Dumnezeu.

Te vom iubi mereu, părinte,
şi-n drumul sfânt o să-ţi urmăm,
căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul
să suferim şi să luptăm.

Te vom urma mereu, părinte,
pe calea Domnului smeriţi,
căci fără glasul tău cu toţii
am fi şi astăzi rătăciţi.

Statornici vom iubi Lucrarea,
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.

Vom duce toţi cât mai departe
spre Răsărit şi spre Apus,
solia ta, iubit Părinte:
Lucrarea Oastei lui Iisus.

Să-mi iau crucea – Tu mi-ai spus,
Scump Iisus,
însă crucea care-ai vrea
nu-i numai a mea,
Scump Iisus, Drag Iisus, – nu-i numai a mea!

Crucea care-o am de dus,
Scump Iisus,
e şi mila ce mi-o cei’
pentru toţi ai mei,
Scump Iisus, Drag Iisus, – pentru toţi ai mei.

Tu doreşti să port supus,
Scump Iisus,
sarcinile tuturor
cald şi iubitor,
Scump Iisus, Drag Iisus, – cald şi iubitor. | Continuare »

Traian DORZ

În ziua-aceea, stând deoparte, Învăţătorul Şi-a luat
pe-nvăţăceii Săi la Sine
şi-o pildă le-a grăit, zicând:

– Era un Om ce-avea odată o rodnică livadă plină
cu fel de fel de pomi de roadă,
la marginea unei păduri.
El Şi-a trimis acolo Fiul ca s-o lucreze,
s-o păzească
şi multă roadă să-I aducă din ea la vreme de cules.

Atuncea, Fiul Îşi alese din lucrătorii buni o seamă
şi El cu ei, lucrând alături, sădeau şi altoiau mereu
cu dragoste-ngrijind livada de pomi
şi tineri, şi bătrâni.

Se bucura adânc Stăpânul
văzând cum cresc mereu şi-n număr
şi-n frumuseţe pomii rodnici
pe-ntinsul scumpei Lui livezi,
mlădiţele din soi sălbatic crescute-n al pădurii-ntins
erau sădite şi-altoite în brazda tinerei grădini | Continuare »

Traian DORZ

În lume-aici, ca-ntr-un surghiun,
trimis e sufletul spre luptă,
dar ca s-ajungă drept şi bun
se cere jertfă ne-ntreruptă.

Cu cât doreşte mai puţin,
cu-atâta-i creşte fericirea,
cu cât i-e duhul mai senin,
cu-atât mai răstignită-i firea.

Din câte bunuri poate-avea
în scurta-i clipă-nşelătoare,
Hristos şi libertatea Sa
i-e avuţia cea mai mare.

Tot ce-i cu-adevărat frumos
sunt roadele neprihănite
şi curăţia ce Hristos
i-o dă fiinţei re-nnoite.

Tot ce-i cu-adevărat de preţ
e mântuirea strălucită
şi slava veşnicei vieţi,
prin har şi luptă dobândită.

Din lume-ntorşi, ca din surghiun,
când lupta noastră-a fost frumoasă,
tot mai dulci raze ne-ncunun,
cu cât ne-apropiem de-Acasă.

Traian DORZ

Să nu tacă niciodată
cel ce are-un dar de Sus,
cu cuvântul şi cu fapta
să tot spună ce-i de spus.

Să nu tacă vestitorul
pus de Dumnezeu străjer,
să tot spună despre toate
semnele ce vin din cer.

Să nu tacă mama care
vede fiii ei căzând,
să-i tot cheme, să nu-i lase,
să-i tot roage, netăcând.

Să nu tacă-nvăţătorul
care creşte-nvăţăcei,
să-i înveţe, să nu-i lase,
până vor vedea şi ei.

Să nu tacă un părinte
şi-un păstor adevărat,
ci să lupte, să vegheze,
apărând ce li s-a dat.

Să nu tacă niciodată
cel pus paznic şi străjer,
căci e mare şi răsplata,
şi osânda lor – din cer.