b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Odată, nişte oameni credincioşi stăteau de vorbă, întrebându se şi spunându-şi despre lucrurile duhovniceşti.
În vorbirile lor, ajunseseră la folosul şi deşertăciunea vieţii acesteia de pe pământ.
După multe istorisiri şi sfaturi spuse de unii altora fie din cele trăite de ei înşişi, fie din cele auzite de pe la alţii sau citite de prin cărţi, unul dintre ei pusese celorlalţi următoarea întrebare:
– Fraţilor, după toate cele pe care le auzirăm din câte ne am spus unii altora sau din întâmplările pe care le-am văzut noi cu ochii noştri în scurta noastră viaţă trecătoare, spuneţi-mi: care credeţi voi că este cea mai mare nebunie?

Unul dintre ei zise:
– Cea mai mare nebunie eu cred că este să amâi pe mâine ceea ce trebuie să faci astăzi.
Şi le povesti întâmplarea unui om care, auzind la biserică îndemnul Domnului: „Astăzi, dacă auziţi chemarea mântuirii, nu vă împietriţi inimile…“, îşi zise: Da, trebuie neapărat să mă predau şi eu Domnului, dar voi face acest lucru duminica viitoare…
Însă, plecând de la biserică, n-a mai ajuns nici până acasă, căci a fost călcat de nişte cai speriaţi şi a murit pe loc.
Acesta a murit pierdut, fiindcă a amânat lucrul care trebuia să-l facă neapărat atunci. Iată cea mai mare nebunie.
Al doilea zise:
– Nebunia cea mai mare cred eu că este aceea de a te crede stăpân veşnic pe averile tale şi de a nu face cu ele binele pe care îl poţi astăzi. Căci, din dragostea faţă de avuţiile trecătoare, nu faci bine celui nenorocit care vine şi te roagă, având nevoie de ajutorul şi mila ta.
Şi le povesti şi acesta cazul unui mare bogătaş care avea tot felul de avuţii şi la care a venit un frate al său împovărat de greutăţi şi i-a cerut un ajutor. | Continuare »

Traian Dorz, din «PE GENUNCHII LUI IISUS»

E un mare lucru pentru orice copil să aibă părinţi credincioşi, dar e un lucru nespus mai mare şi mai bun dacă, pe părinţii lui credincioşi, copilul îi ascultă şi le urmează sfatul şi credinţa.
De multe necazuri scapă un copil dacă ascultă de părinţii săi şi Cuvântul lui Dumnezeu pe care li-l arată ei. Dar de multe necazuri vor avea parte acei copii care, în loc să preţu-iască bunul Cuvânt al Domnului şi bunele îndrumări ale părinţilor, nu ţin seamă de ele, ci cresc nepăsători şi răi.
Dintre aceştia, unii, în necazurile lor, se mai întorc la Domnul, dar alţii, nici după ani de suferinţe, adesea, nu-şi mai aduc aminte să întoarcă.
Totuşi, dacă rugăciunile părinţilor nu-i părăsesc, până la urmă, Dumnezeu Se va îndura şi de ei.

Iată o întâmplare din Vieţile Sfinţilor:
Efrem Sirul fusese singurul fiu la părinţii lui, care erau credincioşi şi bogaţi.
Fiul acesta crescuse mândru şi îngâmfat, dar mai ales dispreţuitor faţă de săraci.

După ce împlinise optsprezece ani, într-o zi, părinţii lui l‑au trimis cu nişte treburi la rudeniile lor dintr-o cetate vecină.
Pe drum, tânărul Efrem trecu printr-o pădure şi dădu peste o vacă ce păştea pe cale. Cum vaca nu se dădu la o parte din calea lui, el o lovi puternic cu băţul pe care îl avea în mână. Vaca, speriată, o luă la fugă, dar tot înaintea lui, pe cale.
Furios că vaca tot nu vrea să se dea la o parte din calea lui, tânărul începu să o fugărească, bătând-o cu băţul, până când vaca, îngrozită, a căzut într-o prăpastie unde a murit.
A doua zi când se întorcea spre casă, trecând prin locul unde ieri fugărise vaca, tânărul văzu un om foarte amărât căutând ceva.
Când îl văzu pe Efrem, omul se apropie de el şi, cu lacrimi în ochi, îi zise:
– Tinere dragă, sunt un om foarte sărac şi locuiesc la marginea acestei păduri. Am rămas văduv, cu cinci copii ai mei. | Continuare »

Traian DORZ, din volulul «Ţata Minunată»

Cele mai frumoase şi mai de demult amintiri ale mele sunt atât de strâns legate de frumoasele şi creştineştile datini ale Sfintelor Sărbători ale Naşterii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, încât nu le pot uita niciodată.
În aceste sfinte zile încetau parcă toate obişnuitele noastre preocupări faţă de lucrurile pământeşti şi începea să se simtă în casă şi în afară un aer sărbătoresc – totul devenea altfel. Altfel erau zilele. Altfel nopţile. Altfel inima mea. Ceva ceresc, nespus de dulce şi de tainic cobora de undeva, învăluind totul. Părea că un nou soare este pe cer şi o lumină mai vie şi mai dulce decât în celelalte zile ne transformă pe toţi şi pe toate. Ca să mă simt cu adevărat fericit totdeauna în zilele acestor sărbători, eu mă întorc cu drag la atmosfera acelor luminate praznice în care trăiam din plin fericirea credinţei şi harul prezenţei lui Hristos între noi, cu toată lumina lui, neumbrită de nimic.
Vreau să-mi amintesc acum de Sărbătorile Crăciunului de atunci.

În cinstea Sfintei Naşteri, credinţa şi evlavia recunoscătoare a înaintaşilor noştri au creat şi au cântat prin veacuri atâtea minunate colinde!
Şi-au transmis unii altora, prin timp, atâtea povestiri şi datini minunate!
Şi-au păstrat atât de cald şi de evlavios sufletul cu care să le primească şi să le petreacă toate, aşa cum se cuvine, în cinstea lui Dumnezeu! | Continuare »

Aici: Povestiri în lectura autorului, cuprinse în volumul «Leagănul de aur» de Traian Dorz, cântări şi poezii

Traian DORZ

Când Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut, Măicuţa Lui cea Sfântă, Fecioara Maria, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pe paie de grâu. Căci oamenii din cetatea aceea nu L-au primit în casele lor. Ci numai un om, anume Crăciun, I-a făcut loc în grajdul vitelor Sale, în iesle. În Noaptea aceea sfântă erau nişte păstori care aveau oile lor afară, în câmpia Betleemului. Oile odihneau în staule, iar păstorii stăteau de strajă în jurul lor şi le păzeau, ca să nu vină fiarele sau hoţii să le fure ori să le ucidă. Pe când stăteau păstorii povestind în jurul focului, numai ce au văzut dintr-o dată o mare lumină cerească strălucind în jurul lor, iar din mijlocul luminii au văzut ivin¬du-se un înger minunat, care se apropia de ei. Păstorii s-au înfricoşat foarte tare, dar bunul înger le-a grăit plin de bucurie şi de dragoste: – Nu vă temeţi! Iată, eu am venit să vă aduc o Veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi în cetatea lui David, în Betleem, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Iată semnul după care Îl veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat şi culcat într-o iesle… Şi deodată o mare mulţime de îngeraşi s-a ivit împreună cu bunul înger. Şi într-un cor ceresc lăudau pe Dumnezeu, cântând şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în înălţimi, iar pe pământ pace, între oameni bunăvoire…” | Continuare »

Dorinţa de a fi lăudat este nu numai o urâciune, dar, de multe ori, şi aducătoare de mare ruşine şi pagubă celui doritor mereu de laude. O spun aceasta fiindcă am văzut în viaţa mea cum s-au făcut de râs, adeseori, astfel de oameni. Iată numai o astfel de întâmplare din viaţa unui copil care oricând umbla să facă orice, numai să apară el tare grozav şi toţi să se mire şi să-l laude.

Eram în primul an de şcoală. Era iarnă, iar în şanţul din curtea şcolii noastre apa îngheţase. Copiii făcuseră din el gheţuş şi se înghesuiau să se dea pe el. În recreaţie, îndată se repezeau cu toţii acolo, să se dea pe gheaţă, înghesuindu-se, rupând încălţămintea, împingându-se şi căzând, cum se întâmplă adeseori în astfel de locuri.
Dintre toţi însă, Vasilică, băiatul cel lăudăros, era mereu primul. Se grozăvea să-l vadă toţi că nimeni nu-i ca el. Dar când a văzut odată că mai pot ca el şi alţii, – ce s-a gândit?
– Daţi-vă la o parte! le-a strigat el tuturor. Eu am să fac ce nimeni dintre voi nu mai poate.
– Să vedem! au zis ceilalţi.Îndată Vasilică şi-a aruncat încălţămintea din picioare şi, desculţ prin zăpadă, se repezi să se dea pe gheaţă. Uimiţi, ceilalţi copii stăteau deoparte şi se mirau râzând, strigând şi lăudându-l că, într-adevăr, aşa nimeni nu s-a mai dat pe gheaţă.
Vasilică se grozăvea şi mai tare. Picioarele i se făcuseră roşii ca focul, îl ardeau şi îl usturau ca pe jar, dar mândria lui nu-l lăsa să se oprească, ci, continuând aşa, dorea să-i uimească şi mai mult pe toţi copiii, ca, privindu-l, toţi să-l laude şi mai tare.
Deodată însă apare domnul învăţător cu o nuia. Pe ne-aşteptate, îl prinde pe Vasilică de guler chiar când se pregătea să le arate celorlalţi că poate să se dea chiar şi numai într-un picior. Ca să vadă ei cine mai face ca el… Şi când începu să-i care cu nuiaua peste spate, un hohot de râs izbucni din gura tuturor copiilor, de răsuna satul.
L-am petrecut toţi copiii cu râsete până în clasă. Sărmanul Vasilică nu mai ştia ce să facă de usturime şi de ruşine. | Continuare »

M-am bucurat din toată inima mea ori de câte ori am văzut pe cel nevinovat scăpând din mâna celui vinovat.
Pe cel bun scăpând din mâna celui rău.
Pe cel slab scăpând din mâna celui tare.
Am văzut uliul zburând după porumbei, dar eu fericit eram numai când vedeam că nu putea să ajungă pe nici unul.
Am văzut câini fugind după iepuri, – dar mie îmi era inima strânsă până când vedeam că iepuraşii le-au scăpat şi câinii se întorc fără să fi ajuns pe nici unul.
Şi am văzut oameni răzbunători şi răutăcioşi urmărind pe nevinovaţi, spre a le face rău. Tot timpul m-am rugat cutremurat să-i păzească şi să-i scape Dumnezeu din ghearele şi din cursele lor. Şi din tot sufletul meu am mulţumit lui Dumnezeu ori de câte ori am văzut că El i-a izbăvit.
Când citesc povestiri sau aud întâmplări, doresc ca totul să se sfârşească numai cu salvarea celor nevinovaţi. Şi ce mult mă bucur când, într-adevăr, văd că se sfârşesc aşa!
Să vă spun una dintre cele care mi-au plăcut mai mult.

Pe când era copil în Nazaret, Domnul Iisus Hristos Se juca bucuros cu copiii din satul Lui.
Odată, după o caldă ploaie de vară, câţiva dintre copiii cu care de multe ori Se juca Iisus, se adunaseră pe marginea râuleţului ce curgea prin apropiere. Frământând lutul moale, ei făceau păsărele şi le aşezau pe malul apei, fiecare pe ale lui. Şi fiecare silindu-se să le facă mai frumoase decât ale celorlalţi.
Dar păsărelele făcute de mâinile micuţului Iisus erau cele mai frumoase, pentru că tot ce lucra El făcea cu dragoste, cu milă, cu simţire şi cu duioşie.
Soarele era spre seară şi razele lui, căzând pieziş peste faţa apei, o colora cu toate luminile curcubeului. Iar micuţul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, lua cu mâna Lui sfântă culorile de pe faţa apei şi Îşi vopsea cu ele păsărelele Lui în chip aşa de minunat, încât erau nespus mai frumoase decât păsărelele vii.
Toţi ceilalţi copii rămâneau uimiţi privind frumuseţea păsărelelor minunate ale lui Iisus. Dar unii începuseră să-L invidieze, fiindcă ei nu puteau face aşa ceva.
Iuda, care era şi el printre ei, nu mai putea de necaz, mai ales pentru că păsărelele pe care le făcuse el erau urâte şi grosolane. | Continuare »

Multe lucruri bune am învăţat eu de la părinţii mei credincioşi.
Mai întâi de la bunicii mei, apoi de la părinţii trupeşti, apoi de la cei sufleteşti.
Numai dacă nu le-aş uita eu acestea niciodată, ci să le am scrise în mintea şi în inima mea ascultătoare, ca să fiu fericit în toţi anii pe care îi am să-i trăiesc pe pământ!
Multe lucruri bune m-au învăţat ei, dar eu, deseori, mă supăram, pentru că ei se purtau aspru cu mine când nu luam seama să ascult cele ce mi le spuneau.
Ce rău am făcut atunci că mă supăram pe ei! Ei voiau numai binele meu, dar eu nu-mi dădeam seama atunci.
O, dacă i-aş mai avea acum, cum i-aş asculta şi cum le-aş preţui de mult sfaturile lor cele bune!
Căci prea multe din ele le-am uitat şi abia mai târziu mi am dat seama cât de bine mi-au dorit ei, cei care mă mustrau.
Dar astăzi ei, binefăcătorii mei sunt sub pământ…
Mult am dorit eu mai târziu să mai pot auzi cuvântul lor, dar în zadar. Aş fi dorit să fie chiar şi să mă mustre şi să mă pedepsească. Dar nu mai erau!

Totuşi, multe din sfaturile tatălui meu nu le-am uitat.
Nu le-am uitat mai ales pe acelea care mi-au rămas în minte legate de nişte întâmplări ca acelea dintre care pe unele vi le-am spus, iar pe altele mai am să vi le spun pe rând.
Acele întâmplări, unele bune, altele rele, îmi aduc aminte mereu de sfaturile pe care le-am primit prin ele.
Astăzi vreau să vă spun întâmplarea care m-a învăţat un mare adevăr:

Când mergeam odată cu tata după lemne în pădure, cu carul cu boi, mă plângeam către el că unul dintre copiii cu care de obicei trăiam prieteneşte, din nu ştiu ce pricină, mi-a vorbit ieri urât. Iar apoi îmi pusese un nume de batjocură…
– Dar tu cum i-ai răspuns? mă întrebă tata.
– I-am zis şi eu lui tot aşa!
– Iar el ce ţi-a zis înapoi?
– Mi-a vorbit vorbe şi mai rele!
– Şi cum aţi sfârşit? | Continuare »

Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

Copiii răutăcioşi şi neascultători nu rămân multă vreme nepedepsiţi.
Păsărelele cărora ei le strică puii şi ouăle sau animalele pe care ei le bat şi le chinuiesc strigă către Dumnezeu, căci ele nu se pot apăra de răutatea acestor copii. Iar Dumnezeu îngăduie ca răufăcătorii celor nevinovaţi să fie pedepsiţi.
Aşa a fost pedepsit şi Vasilică, fiindcă şi el era unul dintre acei copii răi cărora le place să tragă cu praştia în câini şi în pisici ori să strice cuiburile păsărelelor şi să le chinuiască puişorii.
Nici nu-i păsa lui când bietele păsări zburau plângând cu durere în jurul lui, rugându-l să nu le spargă cuibuşorul lor.
El râdea. Şi chiar pe cea mai subţire creangă se suia, nu-mai să ia ce este în cuib. Nu se temea de Dumnezeu să strice chiar şi cuibul rândunicii…
De multe ori i-am spus, înspăimântat de ceea ce făcea, lui Vasilică:
– Nu te temi tu de Dumnezeu ce faci?
Rândunica e sfântă, mă. Şi te va pedepsi Dumnezeu că tu strici cuibul ei.
Dar el râdea, zicând:
– Ce sfântă, mă! Vezi-ţi de treabă şi mă lasă în pace.
– Ai să păţeşti tu, vei vedea, Vasilică!
Şi parcă am ştiut…
Aveam noi pe atunci o şură mare. Tocmai sus, lângă acoperiş, nişte rândunici făcuseră un cuibuşor şi acum trebuia să aibă pui.
Eu le aruncam grăunţe prin şură, iar ele ciuguleau, apoi una se aşeza pe cuib, iar cealaltă, sus pe o bârnă lângă ea, stătea, se uita la mine şi la cuibuşorul lor şi cânta-cânta, de îmi umplea inima de drag. | Continuare »

– Ce păcat!? Ce evlavie!? Cine te-a făcut pe tine predicator şi învăţător? Cine v-a autorizat pe voi să faceţi adunări aici!? Oameni buni, nu-i ascultaţi pe nebunii aceştia! Nu-i păcat să bei! Nu-i păcat să mănânci! Nu-i păcat să petreci! Nu-i păcat să te bucuri de toate plăcerile vieţii, căci doar de aceea le-a lăsat Dumnezeu, ca să te bucuri de ele! Nu-i ascultaţi pe rătăciţii aceştia! Plecaţi imediat cu toţii de aici! Ieşiţi, ieşiţi imediat! Mergeţi să vă petreceţi! Nu-i păcat asta!…

Vine câteodată, pe neaşteptate, în viaţa omului câte o întâmplare fericită sau nefericită care îi schimbă, ca într-o clipeală din ochi, toată calea vieţii sale. Din frumoasă, o face nefericită, ori din nefericită, o face frumoasă pe totdeauna.
Unul începe o călătorie, caii îi merg în trap liniştit pe un drum neted, şi el face tot felul de planuri frumoase: cum va merge, cum va târgui şi cum se va întoarce cu un câştig mare înapoi. Dar, dintr-o dată, sare de undeva, în calea cailor, un câine mare şi negru, lătrând răstit. Caii se sperie, smucesc căruţa şi se prăbuşeşte totul într-o prăpastie – şi omul, care, cu o clipă mai înainte, făcea liniştit cele mai frumoase planuri, cade sub roţile căruţei care îi rupe şira spinării şi el ajunge paralizat pentru totdeauna. Ce fel de viaţă dusese el până atunci – şi acum, dintr-o dată, ce fel de viaţă va trebui să ducă până la moarte!…
Sau altul, care – fiind un sărac şi un nevoiaş de când se ştia pe lume – câştigă dintr-o dată, printr-o întâmplare la care nici nu se gândea, o mare avere, schimbându-i-se şi acestuia, într-o clipă, toată calea vieţii. În acelaşi timp, vecinului său, foarte bogat, îi arde într-o noapte furtunoasă toată casa, cu familie cu tot, rămânând pe totdeauna şi singur pe lume, şi sărac.
Sau unul – dintr-un ticălos şi beţiv, cum era mai înainte – se întoarce dintr-o dată la Dumnezeu şi devine, din clipa aceea, prin naşterea din nou, un om binecuvântat, un suflet luminos, o bucurie şi o pildă binefăcătoare pentru toţi câţi îl văd şi îl cunosc.
Pe când un altul – dintr-un om credincios, vrednic şi cinstit, cum fusese până atunci – într-o clipă cade într-o ispită satanică şi devine un nenorocit care îşi pierde pe vecie şi trupul, şi sufletul său.
O, ce schimbări fericite sau nefericite pot veni dintr-o dată peste fiecare dintre noi! Câtă smerenie şi temere de Dumnezeu se cuvine să avem când ne merge bine, pentru ca nu cumva, uitând de El şi făcând ce nu este bine, să ajungem dintr-o dată să plătim greu – şi poate veşnic – păcatul uitării şi neascultării noastre! | Continuare »