La împlinirea a 24 de ani de la intrarea în veşnicie a Părintelui Arsenie, ne închinăm şi Îi dăm slavă lui Dumnezeu, mulţumindu-I cu recunoştinţă pentru că, în îndurarea Sa pentru neamul nostru românesc, ne-a trimis un povăţuitor de talia acestui sfânt al Său, pe care acum îl avem rugător în cer, înaintea Lui, pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Alături de toţi cei care simt şi ştiu că le-a făcut vreun bine în viaţa aceasta, cântăm noi cu dragoste smerită:
Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Arsenie!

mormantPrArsenie

Sfidând legile fizicii

parintele-arsenie-boca-maicile-diaconestiRenumele lui Boca se răspândeşte rapid, la început în zona Făgăraşului, apoi în cea a Ardealului de Sud, ajungând, în curând, în toată ţara. Imaginea sa este construită pe mărturiile celor care îl cunoscuseră direct, închegate pe o combinaţie de exaltare şi senzaţia de a fi atins, chiar şi pentru o secundă, promisiunile din Sfintele Scripturi. „Îţi dădea impresia că este un cuvios venit din lumea sfinţilor. Vederea lui te atrăgea şi te cucerea. Ceea ce spunea era ca şi un cuvânt de Evanghelie“, ne-a spus părintele Ioan Sofonea, din Sibiu. La statura de duhovnic cu har, pe care o dobândise din partea credincioşilor din zonă, contribuie şi câteva istorii personale, redate, în general, de către cei care i-au fost ucenici în acea perioadă. Aspazia Oţel Petrescu, deţinut politic pe vremea comuniştilor, povesteşte cum l-a văzut pe părinte sfidând legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare. Tot Aspazia l-a văzut pe Arsenie Boca, într-o noapte, purtând prin furtună o lumânare aprinsă. „Era de groază, bubuia furtuna, iar sălciile pur şi simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din sfeşnic o lumânare groasă şi ne-a ţinut-o nouă, să avem lumină. La vijelia aia, flăcările lumânării se învolburau în toate felurile, se ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Apoi mi-a spus: «Ţine şi tu lumânarea asta şi nu te mai mira atât». La mine, lumânarea s-a stins imediat.

| Continuare »

Picturile Părintelui Arsenie

1959. Pe urmele sale sunt, constant, peste 10 informatori, unii aduşi din provincie, câţiva dintre ei chiar feţe bisericeşti. Lui Boca îi este cenzurată corespondenţa, îi sunt refuzate sute de scrisori şi acatiste şi i se cercetează periodic locuinţa, în lipsa sa.
Este angajat, la Bucureşti, să picteze altarul Bisericii „Sfântul Elefterie“. Simptomatic pentru situaţia sa din acea perioadă, pe tot parcursul muncii, Boca poartă un ecuson pe care scrie: „Nu răspund la întrebări“.
Este angajat la atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din Bucureşti, iar în 1968 iese la pensie. În acelaşi an, începe pictura bisericii parohiale de la Drăgănescu, Giurgiu, nu departe de Bucureşti. Avea să fie ultima urmă majoră a trecerii sale prin viaţă. Astăzi, biserica de la Drăgănescu este supranumită „Capela Sixtină a Ortodoxiei Româneşti“.

iisus in zeghe

Celebra pictură „Iisus în zeghe“, de la Biserica „Sfântul Elefterie Nou“, din Bucureşti

| Continuare »

Antihrist

Părintele Arsenie Boca, din Cărarea ÎmpărăţieiPr-Arsenie-8

El e „acela” care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirăni sub ascultarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împărăţiilor pământului (Matei 4, 8-9).

Creştinii – cu numele –, din pricina înmulţirii fărădelegilor, care sting Duhul (I Tesaloniceni 5, 19), aşa se vor slăbi la minte, încât, de frică (Apocalipsa 21, 8), mulţi se vor lepăda (II Tesaloniceni 2, 3) de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului „căci credinţa nu este a tuturora” (II Tesaloniceni 3, 2). Viaţa lor slăbănogită de păcat va da îndrăzneală satanei, care va lucra în „acela” tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască. De aceea, pentru că iubesc păcatul mei mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (II Tesaloniceni 2, 9-11).
Iudeii de odinioară, împinşi înăuntru de „acela”, au răstignit pe Domnul, înţepându-i călcâiul (Facere 3, 15), şi nu I-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă, Domnul, pogorându-Se prin Cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe „acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli (I Ioan 2, 18) până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist, din vremea de apoi, când va propovădui Ilie (Maleahi 3, 23), că, doară-doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pa faţa pământului: prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i răstignindu-i şi în tot felul omorându-i. | Continuare »

O, BUNURI TRECĂTOARE!

bogatul care i-a rodit tarinaO, bunuri trecătoare, ce mulţi vă preţuiesc
mai mult ca mântuirea şi slava viitoare
– o, bunuri netrecute, cât de puţini privesc
spre strălucirea voastră mai scumpă ca un soare!

O, dulci comori ascunse, ce scumpe sunteţi voi,
dar ce puţini sunt ochii ce vă cunosc şi cată
– odată văd şi orbii, dar ce folos c-apoi
prilejul de-a vă strânge nu-ntoarce niciodată!

O, fericiţi pe lume sunt toţi acei ce-au pus
spre Cer a lor nădejde şi-averea lor divină,
ei au un aur veşnic şi-un bun etern: Iisus
– doar ei ştiu cum e lumea de goală şi străină!

O, vai de voi, ai lumii nefericiţi bogaţi,
căci toţi, cu-arginţii voştri, vă cumpăraţi doar laţul
în care pe vecie, de-aici, vă spânzuraţi
şi sufletul cu trupul, şi viaţa cu nesaţul!

O, unde sunteţi, lacrimi, atunci când este har
şi unde tu, credinţă, atunci când e vestire,
de ce prea mulţi vă află doar jos, în focu-amar
în care-i veşnic beznă şi nici o licărire?

Traian DORZ, Cântarea veşniciei

MĂ DĂRUIESC LUMINII

candela mica1Mă dăruiesc Luminii, spre-a arde necurmat
acolo unde jertfa se cere mai curat!

Lumina să mă facă-o flacără pe-altar,
adeverind Misterul din Pâine şi Pahar.

Şi să mă facă rază de candelă,-nsoţind
gemuta rugăciune din duhul suferind.

Şi să mă facă-un soare strălucitor şi-aprins,
mărturisind Iubirea pe cât pământ m-a-ntins.

Şi să mă facă-al nopţii luceafăr îndreptar
spre Adevărul Unic, din orişice hotar.

Şi să mă facă farul ce-arată luminos
Limanul şi Salvarea eternă în Hristos.

Şi să mă facă faclă să luminez curat
Soliei înţelesul cel drept şi-adevărat.

Şi să mă facă fulger puternic despicând
hotare de-ntuneric cu fiecare gând…

– Mă dăruiesc Luminii ca torţă şi ca rug,
pe totdeauna gata de jertfă şi de plug!

Traian Dorz, Cântarea anilor

E vremea postului… e vremea Psaltirii

Părintele Iosif Trifa, «Isus Biruitorul» nr. 13 din 1936

Cum ştie mângâia Psaltirea – sunt dureri pe care singură Psaltirea le poate mângâia

E vremea postului. E timpul când se citeşte mai mult ca altădată Psaltirea.

Dar această carte trebuie citită nu numai pe timpul postului, ci în toate zilele vieţii noastre, căci e cartea cea mai dulce dintre toate cărţile de pe pământ. Şi e cartea ce poate mângâia mai mult decât toate cărţile şi mângâierile din lume. Sunt în viaţa aceasta dureri şi frământări pe care singură Psaltirea le poate mângâia şi uşura.

Autorul Psaltirii este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt, Mângâietorul, aşa a întocmit această carte, ca ea să aibă leac şi untdelemn pentru toate rănile, durerile, întristările şi frământările vieţii noastre. | Continuare »

Alte materiale despre post

A venit Postul, maica înfrânării – Sfântul Luca al Crimeei

Omilia despre profetul Iona şi despre post – Sfântul Ioan Gură de Aur

Însemnătatea postului în privinţa duhurilor căzute – Sfântul Ignatie Briancianinov

Folosul postului – Sfântul Ioan Gură de Aur

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea – Sfântul Ignatie Briancianinov

Posteşti? Arată-mi prin fapte! – Ioan MARINI

„Să ne folosim de această vreme a Postului…“ – Sfântul Teofan Zăvorâtu

Omilie despre buna rânduială a postului – Sfântul Grigore Palama

Postul copiilor

SUNT COPIL, IISUSE – Traian Dorz

Post şi libertate – Ier. Savatie Baştovoi

Despre Post – Părintele Arsenie Boca

FĂ-ŢI DATORIA TA

Traian Dorz, Numele Biruitorului

138083_samariteanul_milostiv[…] Pe omul care cobora din Ierusalim spre Ierihon şi care a căzut între tâlhari nu l-a putut ridica decât milostivul Samaritean care s-a aplecat spre el, de lângă el.
S-a aplecat ca să-l înţeleagă,
s-a aplecat ca să-l mângâie,
s-a aplecat ca să-l ridice.
Nimeni nu-l poate ridica pe un semen căzut dacă nu se apleacă el însuşi mai întâi până la starea celui căzut.

Omenirea întreagă, căzută în robia diavolului şi în ghearele păcatului, ar fi pierit în starea aceasta dacă Domnul Iisus Hristos, Marele nostru Samaritean Milostiv, nu S-ar fi aplecat până la noi, făcându-Se Om, ca noi.
O, din ce prăbuşire nenorocită ne-a izbăvit pe noi Dumnezeu!

El Singur S-a aplecat spre noi…
El ne-a cercetat rănile noastre…
El a turnat peste ele untdelemn şi vin (Lc 10, 34).
Untdelemnul, care este mângâierea Lui cea dulce,
şi vinul, care este mustrarea şi îndrumarea Lui cea dreaptă şi vindecătoare.
Întâi untdelemnul, apoi vinul.
Întâi încurajarea, apoi îndreptarea. | Continuare »

PREADULCE ÎNGER

Traian DORZ

Preadulce înger care
mi-eşti dat de Dumnezeu,
te rog, pe-orice cărare
să mă-nsoţeşti mereu.

M-ajută-n cele bune
să fiu mai silitor,
să fiu în rugăciune
smerit şi-ascultător.

Cu mintea sănătoasă,
cu suflet bun să cresc,
cu-o viaţă luminoasă
pe Domnul să-L slujesc.

Fereşte-mă de rele,
să cresc mai credincios,
cărarea vieţii mele
să-I placă lui Hristos.

În orice loc şi stare,
cu mine fii mereu,
preadulce înger care
mi-eşti dat de Dumnezeu.

ZIUA ŞI ADEVĂRUL ISTORIC DIN 7 NOIEMBRIE 1976

Traian_Dorz_01Traian Dorz,  Zile şi adevăruri istorice

Ca să poţi vedea bine înainte, trebuie mai întâi să pri-veşti bine înapoi.
Ca să te poţi orienta bine în viitor, trebuie mai întâi să ştii trage învăţămintele din trecut.
Şi ca să ştii bine să-ţi îndrumi copiii tăi, trebuie mai întâi să iei seama bine la felul cum ţi-au trăit părinţii.
Cine nu ştie să folosească bine învăţămintele trecutului său, acela îşi va neferici sigur viitorul lui.

Am descris mai pe larg în capitolele dinainte cele două Zile mai mari din Istoria Oastei Domnului. Şi adevărurile pentru care au fost rânduite. Tocmai pentru a trage şi noi acum, şi urmaşii noştri în viitor, toate învăţămintele mântuitoare care ni se impun nouă astăzi şi lor mâine, pentru orientarea necesară în această unică şi sfântă Lucrare evanghelică, pe care Dumnezeu ne-a dat-o vremii noastre şi credinţei noastre. Pentru dobândirea prin ea a mântuirii, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Pentru fiecare dintre noi şi pentru tot neamul nostru împreună.
Iată, îndrăznim să spunem un mare şi sfânt adevăr. Dacă mântuirea Neamului nostru şi învierea Bisericii noas-tre nu vor veni prin Oastea Domnului, atunci să ştiţi că acestea nu vor mai veni niciodată. Aceasta nu este o presupunere, ci este o constatare. Din prăbuşirea spre care merg sigur aceste două valori, Neamul şi Biserica, nu mai există o altă salvare decât Hristos. Hristos vine acum spre Neamul acesta şi spre Biserica aceasta prin Oastea Domnului.
Până ce nu se va vedea clar acest adevăr şi până ce se vor mai căuta alte căi pentru salvare, totul va merge din rău în mai rău. Şi dacă niciodată îndrumătorii de răspundere nu vor vrea să vadă şi să primească acest adevăr, atunci totul va fi pierdut. Altă salvare nu mai există! Cine nu crede asta acum, va constata-o mâine. De aceea s-ar putea ca cei care ne leapădă astăzi ca pe o piatră de poticnire, să vină mâine şi să caute piatra aceasta pentru a o pune în capul unghiului, ca singura pe care să se zidească salvarea celor ce se vor mai putea salva. | Continuare »

[ Bucuria voastră se va preface în jale… ]

– Am terminat! Să ştii că oriunde veţi mai fi găsiţi adunaţi, fie doi-trei, fie două-trei mii, veţi fi imediat arestaţi şi bucuria voastră se va preface în jale. Ai înţeles? Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea! Poţi să pleci!
[…] Abia ieşit în stradă şi văzând pe frontispiciul clădirii tablourile conducătorilor statului, mi se făcu lumină, recunoscându-l. Fusese Alexandru Drăghici, ministrul de Interne…
Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui, dar când, peste câţiva ani, i-a venit şi lui rândul să cadă – precum îi vine odată fiecăruia – mi-am adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură, din 4 noiembrie 1958, când a zis: „Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea!“ Şi iată acum cum Domnul l-a nimicit pe el!

În 4 noiembrie m-am pomenit cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti!“… Nu era semnată de nimeni. Am înţeles că era de la Interne.
La coborârea din tren eram aşteptat de şeful de la Minister. M-a luat într-o maşină şi m-a dus direct la Ministerul de Interne. Iar pe coridoare, iar pe scări, pe ascensoare, cu ochii acoperiţi, până ce am ajuns în faţa unei uşi.
Când mi s-au luat ochelarii negri eram într-un birou cum nu mai văzusem niciodată de când umblam prin labirintul acesta. Nici la patriarh, nici la preşedintele Departamentului. Era totul îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe pereţi, pe mobilier, peste tot. La masă, un bărbat voinic şi puternic, într-o cămaşă gri strălucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.
– Dezbracă-ţi paltonul şi stai! mi-a poruncit aspru.
M-am supus. Aici trebuie să execuţi totul fără nici un cuvânt. Am pus paltonul însă nu în cuier, ci lângă mine, pe spatele unui divan, pe care nu m-am aşezat. Am rămas în picioare, ca în faţa unei personalităţi cu totul deosebite, într-un moment cu totul deosebit.
– Te-am chemat, zise el, privindu-mă încruntat, ca să-ţi pun în vedere pentru ultima dată şi în modul cel mai clar, să nu mai cereţi, să nu mai speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare! Sunteţi nişte reacţionari, nişte elemente recalcitrante şi toţi aveţi numai o atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială existentă în ţara noastră. Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi – dar aţi continuat. Vi s-a pus în vedere să nu mai faceţi nici o propagandă în rândurile tineretului – dar voi faceţi congrese ale tineretului pe ţară. Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte a ţării în alta – dar voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lăsaţi tineretul la şcoală, nu lăsaţi oamenii să-şi vadă de serviciu, umblaţi numai să tulburaţi şi să agitaţi lumea. Asta faceţi! | Continuare »

În ajutorul fraţilor lipsiţi

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Iată, unul dintre cele mai alese şi binecuvântate daruri ale lui Dumnezeu în Biserica Sa este într-ajutorarea frăţească.
Într-adevăr, darul acesta este unul dintre cele mai frumoase, mai binecuvântate şi mai răsplătite de Dumnezeu – şi totuşi el este răspândit încă atât de puţin, şi azi îl au, de cele mai multe ori, doar cei mai săraci trupeşte şi nu cei mai bogaţi dintre credincioşi. Şi se arată mai fericit şi mai dulce în adunările cele mai cu puţină vază, nu în cele mai cu multă.
Fiindcă cine face binele acesta bine, acela nu-l face să-l ştie stânga – mai ales stânga. Şi nu-l face să fie văzut… mai ales văzut…

Şi, pentru ca să vedeţi că nu oricine are acest dar, am să vă povestesc o întâmplare adevărată, spusă de un frate care a văzut cu ochii lui aceasta.
„Eram, întâmplător, – spunea fratele – în ziua întâi a Crăciunului trecut, într-un oraş mare şi treceam pe lângă uşa unei mari adunări creştine foarte lăudată, plină de predicatori foarte vestiţi, cu un cor şi cu o orchestră cum nu prea sunt multe. În faţa adunării, erau parcate zeci de maşini personale, cu care veniseră aici cei care cântau şi predicau în adunarea foarte lăudată şi mare. Aşteptam pe cineva care trebuia să iasă şi, pentru a nu încurca ieşirea, trecusem pe cealaltă parte a străzii şi mă uitam, căci trebuia să se sfârşească slujba.
La uşa bisericii, stătea, cu pălăria în mână, un bătrân orb. Tremura, căci era îmbrăcat subţirel şi aştepta de mult. Lângă el, se afla un băiat ’năltuţ şi slab, îmbrăcat numai cu un jerseu de bumbac subţire. Tremura şi el, aşteptând lângă tatăl său orb, pe care îl adusese până aici, să capete ceva. Şi aşteptau să se ducă înapoi cu ce vor căpăta de la cei care se rugaseră. | Continuare »

Cel drept n-ajunge-n lumea asta om bogat

Cel drept n-ajunge-n lumea aceasta om bogat,
nici numele lui nu e pe uliţi lăudat
– el nici nu vrea alt nume şi nici un alt folos,
şi nici alt mers în lume decât al lui Hristos.

Cel blând nu are-n lumea aceasta de păcat
alt drum decât acela ce Domnul l-a călcat,
ci numai după moarte şi numai Sus, nu jos,
e slava celui vrednic – ca slava lui Hristos.

Cel sfânt nu are-n lumea cea fără Dumnezeu
alt drept sau altă plată decât Hristosul său,
nici lui nu-i mai dă lumea ce pe nedrept i-a scos,
cum nu I-a dat a Sale napoi nici lui Hristos.

Cuvântul fericeşte pe cei ce-au suferit,
ei străluci-vor veşnic la Domnul lor iubit…
– atunci de ce te tulburi, scump suflet credincios,
sărută-ţi şi tu crucea şi du-ţi-o ca Hristos!

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

MILA ŞI DREPTATEA

Traian Dorz, Numele Biruitorului

Omul nemilos nu cunoaşte nici un alt drept decât dreptul pumnului şi dreptul fiarei. Când tiranul este şi viclean, iscodeşte destule lozinci şi formule făţarnice pentru a-şi ascunde sub acestea sălbatica lui poftă de putere şi de stăpânire şi blestemata lui foame de aur şi de glorie, – astfel ca cei stăpâniţi şi chinuiţi de el şi de legile lui să nu mai simtă chiar aşa de dur jugul şi lanţurile sale. Cea mai crudă fiară este un astfel de om.
Când frâul şi zăbalele sunt împodobite, calul se umflă de o prostească mândrie şi îşi scoate sufletul alergând sub biciul stăpânului din şa care îl laudă, care îl îmboldeşte, alergându-l  cu laudele mai crunt decât cu loviturile. Cât de nenorocit este un astfel de dobitoc!
Când cel care stă în spatele calului va fi nemilos, viclean şi nelegiuit, el va avea pentru cel de sub el numai zăbale, numai bici, numai pinteni.
Cine se mai gândeşte atunci la foamea, la setea, la oboseala bietului truditor care, fiind nedreptăţit pretutindeni, nu mai poate striga decât spre Dumnezeu, fie animal, fie om? Este totuşi pentru fiecare o măsură şi o plată!

Omul care nedreptăţeşte vreo creatură a lui Dumnezeu va fi judecat de Dumnezeu, Care a creat-o! Tu, cel care chinuieşti şi exploatezi vreo biată fiinţă care nu ştie sau nu poate să-şi strige durerea, nici să-şi caute dreptatea împotriva ta, care o chinuieşti şi o nedreptăţeşti, nu auzi tu oare cum durerea aceasta apăsată şi sugrumată cu silnicie de către tine strigă către Dumnezeu? | Continuare »

Ai fost prizonier? / – Da, la Satana.

Vasile Banielevici, Marginea – Bucovina

Mă tot întreabă oamenii de prin alte comune:
– Da’ nu cumva eşti venit din Rusia? Ai fost prizonier?

Iar eu le răspund:
– Da, am fost prizonier la Satana.
– Cum, măi, la Satana?
– Păi aşa, căci eu, prin Sfântul Botez, de mic, eram un fiu al lui Hristos. Dar, crescând cu anii, Satana tot s-a războit cu mine prin fel de fel de arme ca: beţia, curvia, sudalme, furturi, jocuri, cântece de-ale lui şi altele, şi apoi m-a biruit, căci n-am mai făcut voia Domnului, ci a lui Satana. Şi m-a dus departe, departe, tocmai în ţara pierzării şi am stat douăzeci şi cinci de ani prizonier la el. Şi-apoi, prin mila lui Hristos, am fugit de la el. Mi-a rupt Domnul lanţurile cu care eram legat. Şi, de atunci, caut să tot fug de el, făcând voia Domnului, ca nu cumva iar să mă ia prins; căci umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să prindă.“

Ce-i foloseşte unui om?

p_bogat_lazarde Traian Dorz, din vol. «Cântarea Viitoare»

Ce-i foloseşte unui om să aibă lumea-ntreagă,
când sufletul în iad pe veci şi-l duce şi şi-l leagă?
Tot mai spre lume lăcomind cu patimă nebună,
pe ne-aşteptate-l duce-n iad a focului furtună…

Ce-i foloseşte-atunci c-a fost tiran şi hoţ, şi rege,
când toţi de-a valma ard în iad? – satana nu-i alege.
La ce folos au înşelat şi-au chinuit o lume,
când astea conştiinţa lor în veci au s-o sugrume?

Ce-i foloseşte chiar şi azi desfrâul şi-mbuibarea,
când îl pândeşte pe cel rău, din orice loc, pierzarea,
când strigă banul său furat şi stors prin nedreptate
şi conştiinţa-i arde-n el, mustrându-l pentru toate?

Ce-i foloseşte-orice belşug şi slavă-n lumea asta,
când simte atârnând de-un fir asupra lui năpasta
şi dincolo de vorba lui trufaşă şi-ngâmfată,
o groază-ascunsă-i spune grav: Există Judecată!

Ce-ţi foloseşte, dragul meu, tot ce-ai acum – şi ţie,
când fără veste poţi s-ajungi chiar azi în Veşnicie?
Şi ce-ai să dai atunci în schimb, când sufletu-ţi vor cere?
– N-o să mai ai decât un drum: la veşnica durere…

Ce este iadul?

bogaul nemilostiv

„

„…Ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Luca 16,28)

EXISTĂ O ALTĂ LUME? Iată, iubiţii mei, uriaşa întrebare pe care o pune astăzi Sfânta Evanghelie. M-am dus odată într-un sat şi acolo m-au întrebat: Cine a venit din lumea cealaltă? Oare a înviat cineva, ca să ne spună ce se întâmplă dincolo?… Dar ce credeţi, cei care cer să vadă un mort înviind, şi dacă acesta va învia, îl vor crede? Mă îndoiesc. Nu neg faptul că nu este o mică dovadă învierea unui mort. Dar există alta şi mai puternică. Şi mii de morţi să învieze din mormânt, nu sunt dovezi care să-ţi închidă gura. Pentru că sunt oameni. Eu o singură dovadă o consider de necombătut. Pe cea amintită astăzi de Evanghelie şi mai presus de orice altă dovadă şi argument şi document. Şi aceasta este Sfânta Scriptură.
Sfânta Scriptură nu a spus niciodată vreo minciună; nu s-a găsit în paginile ei vreo greşeală. Cuprinde cuvintele lui Dumnezeu. A spus-o Hristos: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24,35). Eu aşadar, fraţii mei, nu aştept să învieze un mort din mormânt, nici să-mi întărească credinţa omul de ştiinţă X sau Y. Îmi este suficient şi binecuvintez pe Sfânta Treime pentru că ne-a dat această carte mică, Evanghelia, ca să o avem povăţuitoare în viaţa noastră, far în întunecimile sufletului. De aceea, este un nefericit acela care nu citeşte Evanghelia şi mai nefericit acela care o citeşte, dar nu încearcă să o împlinească. Aşadar, sfătuiesc şi rog: nici o casă fără Evanghelie! Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Unde este Evanghelia, diavolul nu se apropie!”. | Continuare »

ADEVĂR ŞI FALSITATE

Traian Dorz, Săgeţile biruitoare

1. Adevăratul credincios caută întâi foloasele Domnului, apoi pe ale semenului său, dar falsul credincios umblă numai după foloasele lui (Flp 2, 21), se gândeşte numai la sine, îi pasă numai de el însuşi, nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu şi nici nu-şi aduce aminte de sufletul şi de bucuria de-aproapelui său.

2. Ce crudă fiinţă este omul egoist, omul iubitor de sine! Omul care nu-şi vede decât foloasele lui şi care mereu umblă iritat, supărat, nervos, când [ceva] nu-i reuşeşte aşa cum vrea el. Nu există o mai mare nenorocire decât să fie cineva într-o astfel de stare. Şi să ai a face cu el.

3. Un om egoist şi fals, dacă este fiu, nu-i pasă de părinţii lui. Dispreţuieşte sfaturile lor. Cheltuieşte banii lor. Risipeşte averea lor. Râde de lacrimile lor. Înnegreşte zilele bătrâneţii lor.

4. Sufletul fals, dacă este soţie, îşi chinuieşte soţul. Îl înşală. Îl dispreţuieşte, îl bate, îl fură, îl minte şi îl părăseşte. Dacă este părinte, bea banii copiilor săi. Îi chinuieşte, îi poartă goi, flămânzi şi murdari. Îi alungă sau îi ucide. O, ce nenorocire este un om fals şi egoist!

5. Linguşitorul este totdeauna un făţarnic. Tot ce vorbeşte cu gura lui este numai spre a avea un câştig trupesc de la cel pe care îl laudă, pentru sine, care mereu se laudă. Oriunde este un suflet linguşitor, el niciodată nu este vrednic de încredere. Înţeleptul îl alungă totdeauna din preajma lui.

6. Cel fals şi egoist, dacă este negustor, umblă numai să înşele; dacă este medic, caută numai banii bolnavului, şi nu sănătatea lui; dacă este judecător, aşteaptă numai mită; iar dacă este meseriaş, vrea numai bacşiş şi plată înainte, ca să nu-şi ţină niciodată promisiunile. | Continuare »

SUFLET FRĂMÂNTAT…

Bogatul-nemilostiv-saracul-LazarSuflet frământat de gânduri,
ce alergi şi ce te zbaţi,
ce doreşti să afli-n lume
– şi ce caţi?

Cauţi în lume bogăţie,
ochii ţi-s de ea robiţi?
– mulţi o au, dar câţi sunt oare
fericiţi?

Cauţi în lumea asta slavă,
cauţi laude – tumult –
câţi le au – şi nu vor oare
şi mai mult?

Desfătări doreşti în lume
şi paharul lor să-nghiţi?
– mulţi le au, dar câţi sunt oare
fericiţi?

Poţi afla în lume totul,
tot ce vrei şi ce cauţi tu,
fericire-adevărată
însă nu!

Doar când pe Iisus Îl cauţi
şi pe El când L-ai găsit,
doar atunci eşti, – doar atunci eşti
fericit!…

Traian Dorz, Cântări uitate

O făptură nouă – Meditaţii la Apostolul din Duminica a 22-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă. (Galateni 6, 15)

Taierea-imprejur-a-DomnuluiIată unicul lucru care are preţ în faţa lui Dumnezeu. Iată marea condiţie a mântuirii. Iată singurul fel în care putem deveni oameni din casa lui Dumnezeu, fii ai Lui, moştenitori ai Lui, plăcuţi şi iubiţi ai Lui. Făptura cea nouă, omul cel nou.
Tăierea împrejur era în Vechiul Testament ceea ce este botezul în Noul Testament. Era poarta de intrare în poporul lui Dumnezeu. Era actul prin care omul devenea membru de drept al poporului ales înaintea Domnului.
Tăierea împrejur era un act cerut de Dumnezeu, şi, la locul său şi la vremea sa, el a avut o mare valoare înaintea Domnului, fiindcă dacă n-ar fi avut această valoare Cuvântul Domnului nu l-ar fi cerut.
Totuşi pe măsură ce dragostea lui Dumnezeu şi harul Său faţă de noi au făcut şi fac mereu noi lucrări tot mai mari, tot aşa şi dragostea noastră faţă de El trebuie să depăşească mereu faptele noastre din trecut.
Şi, după cum cele aduse de către Avraam sau Moise au fost depăşite de cele aduse de Hristos, tot aşa condiţiile primirii şi ale păstrării acelora au fost depăşite de condiţiile mai noi cerute de harul mântuirii aduse de Hristos Iisus Domnul nostru…
Şi, după cum tăierea sau netăierea împrejur era depăşită în importanţa ei de condiţia făpturii celei noi, tot aşa şi forma văzută a botezului în sine nu-i de-ajuns pentru mântuirea sufletului, ci condiţia neapărat trebuincioasă rămâne tot aceeaşi pentru fiecare suflet care doreşte cu adevărat mântuirea sa, şi anume: făptura cea nouă, omul cel nou, omul cel duhovnicesc ieşit din naşterea din nou. Taina şi esenţa creştinismului viu şi adevărat sunt şi rămân naşterea din nou. Renaşterea sufletească. Convertirea sau naşterea de Sus. Predarea şi legământul cu Hristos.
Pe toţi pereţii tuturor bisericilor şi ai adunărilor creştine ar trebui să fie scrise cu litere de foc, mereu, marea şi veşnica poruncă dumnezeiască: Trebuie să vă naşteţi din nou (In 3, 7).
Această condiţie pusă de Mântuitorul oricărui suflet care doreşte mântuirea Sa trece prin toate cărţile Sfintei Scripturi şi prin toate scrierile şi cuvintele trimişilor lui Hristos. | Continuare »

Vindecarea demonizatului din Ghergheseni

Sfantul Chiril al Alexandriei

VindecareaDemonizatuluiLuca 8, 26: „Au sosit cu luntrea în ţinutul gadarenilor.“
Mântuitorul împreună cu sfinţii ucenici au mers în ţinutul gadarenilor şi aici le-a ieşit înainte un om care se făcuse sălaş al multor duhuri necurate, fiind ieşit din minţi şi din dreapta cugetare şi care nu era deloc lipsit de asemănare cu cei morţi şi aşezat în pământ.
Ba chiar, era poate într-o stare mai rea decît ei. Căci el umbla gol printre mormintele celor repausaţi şi era o dovadă şi o probă a lipsei de omenie şi a cruzimii demonilor.
Căci Dumnezeul tuturor cu bună chibzuinţă a lăsat ca unii oameni să fie supuşi şi stăpâniţi de demoni, nu pentru ca ei să pătimească, ci pentru ca noi să învăţăm prin ei, în ce fel sînt duhurile rele şi cum se poartă cu noi şi astfel să ne dăm în lături de la dorinţa de a ne supune lor.
Căci un singur om pătimeşte şi suferă de stăpînirea demonilor, dar mulţi se zidesc şi se întăresc.
Iar gadareanul (în textul Sf. Chiril este = o gerghesinos) sau cetatea demonilor care se ascundeau în el, a căzut înaintea lui Hristos şi a strigat următoarele: „Cei ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”
Dar te rog, priveşte la aceste vorbe, că sunt arătătoare a unei temeri amestecate cu multă cutezare şi prostie. Căci este o probă a prostiei celei diavoleşti această îndrăzneală de a spune: „Ce ai cu mine, Fiul lui Dumnezeu?” Şi este o dovadă de înfricoşare, faptul că roagă să nu-l chinuiască. | Continuare »

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN

SIisus si demonizatul din gadarafântul Teofan Zăvorâtul
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Îndrăcitul gadarean, după tămăduirea sa, se lipeşte de Domnul şi doreşte să rămână cu El pentru totdeauna; după aceea însă, auzind voia Lui, merge şi propovăduieşte în întreaga cetate facerea de bine pe care a primit-o. Binefăcătorul atrage la Sine, voia Lui devine lege pentru cel miluit, iar limba acestuia nu se poate stăpâni să nu vestească ceea ce a primit de la El. Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am primit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi nerecunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decât pe orişice. Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi.
Dumnezeiasca Pronie ne apără de rele – pe care de multe ori nu le vedem – si ne îndreaptă paşii pe calea cea mai puţin lipsită de primejdii pentru noi si mai prielnică ţelurilor noastre; şi, până la urmă, tot ce avem este de la Domnul. De aceea, se cuvine să ne dăruim Domnului din tot sufletul, să plinim întru toate voia Lui şi să proslăvim numele Lui cel preasfânt, mai ales cu viaţa si cu faptele, ca să nu fim mai prejos decât îndrăcitul gadarean, care dintr-o dată s-a arătat atât de înţelept, încât a devenit pildă vrednică de urmat pentru toţi.

Darul lui Dumnezeu…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” ( Efeseni 2, 8 )

Când vii la Domnul Iisus cu lacrimile pocăinţei, cu credinţa în Sângele şi Jertfa Lui răscumpărătoare, cu cererea iertării şi cu legământul cutremurător al ascultării până la moarte, primeşti în clipa aceea iertare pentru tot trecutul tău păcătos. Şi primeşti putere pentru tot viitorul tău curat.
Cel dintâi şi cel mai mare dar al lui Dumnezeu făcut nouă este iertarea păcatelor noastre din trecut.
Iar cel de al doilea este puterea de biruinţă în luptele viitoare cu aceste păcate.
Amândouă acestea le primim în clipa naşterii din nou, ca dar minunat al Tatălui nostru cel ceresc, în ziua întoarcerii noastre acasă, din ţara rătăcirii în care trăisem până atunci departe de El.

Chiar şi înainte de a ne întoarce la Dumnezeu prin actul fericit al naşterii din nou, bunătatea Tatălui Ceresc n-a fost străină de noi. Dragostea Lui ne-a trimis mereu daruri şi binecuvântări, ca noi să vedem că El ne iubeşte şi doreşte să venim la El, să refacem legătura noastră cu El, să intrăm în adevărata şi sfânta părtăşie părintească şi fiască.
Omule – spune glasul Domnului – nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă să te întorci la El? (Rom 2, 4-8).
Dar împietrirea inimii omului îl ţine mereu departe de Tatăl Ceresc. Primeşte darurile Lui, se bucură de ele, trăieşte prin ele, se desfătează în ele, dar faţă de Cel care i le trimite nu crede că are vreo datorie, nu-I arată nici un fel de recunoştinţă. Şi nu-i este nici ruşine, nici teamă de această stare a sa. | Continuare »