IISUSE, AZI E PRAZNIC

IISUSE, AZI E PRAZNIC

Iisuse, azi e praznic aici în lumea noastră,
sunt mesele-ncărcate, e traiul mulţumit,
aprinsă e lumina la fiece fereastră,
e praznic mare astăzi… Crăciunul a sosit.

Pe noi, tot aşteptarea şi astăzi ne apasă,
deşi-n fereşti lumina aprinsă-i şi la noi,
deşi tot cald e parcă azi şi la noi în casă,
din inimile noastre curg lacrime şuvoi.

– O, toţi au sărbătoarea ce an de an le vine
c-o haină mai aleasă, c-o zi de trai mai bun,
de-aceea a’ lor feţe de zâmbet pot fi pline,
ei pot să cânte astăzi, la toţi e azi „Crăciun”.

Dar pentru noi şi astăzi e tot „Ajunul” încă,
ajunul îndelungii şi tristei aşteptări,
în jalea-nsingurării din noaptea cea adâncă,
ni-e inima la uşă, iar ochii-n depărtări.

Ţi-am pregătit, Iisuse, nu ieslea de poiată,
ci candida-ncăpere a inimilor noi,
Ţi-am aşternut în cale nu fân, ca altădată,
ci albele petale a’ crinilor din noi.

Umplut-am de podoabe a sufletului casă,
întreaga-i încăpere cu drag am primenit,
cu cele mai alese din daruri stăm pe masă,
Te-aşteaptă, neatinse, pe Tine, Cel Dorit.

O, vino şi adu-ne întregul rai de soare,
ivind şi-n casa noastră ai Praznicului zori,
e lung de zeci de veacuri ajunul de-aşteptare,
e ceasul Liturghiei Slăvitei Sărbători…

Traian Dorz, din Cântarea Cântărilor Mele

PRIN NAŞTEREA ÎN LUMEA ASTA

T_Dorz_18aniTraian Dorz, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Prin naşterea în lumea asta noi am venit într-un exil,
Tu ne-ai trimis pentru-o slujire – şi timpul rânduindu-ni-l.
Când slujba noastră şi când timpul cel hotărât
va fi-mplinit,
noi, fericiţi, ne vom re-ntoarce la locul drag făgăduit.

Dar chiar şi-aici, ce dulci popasuri ne-ai rânduit
din când în când,
ce minunat ne-a fost tot drumul spre muntele slăvit urcând,
de-am fi ştiut privi nainte cum ştim acum privi napoi
cu cât mai plin de bucurie şi-ncredere-ai fi mers cu noi!

Şi-acum când ceva ni se-ntâmplă
şi trec prin noi nişte fiori,
deşi nu ştim nimic nainte, stăm liniştiţi şi-ncrezători;
va fi, sau nu va fi, – Tu Singur ştii numai ce ne-ai rânduit,
la ce răscruce stăm! – şi totuşi ce pace ne-ai statornicit!

De câte ori am fost nainte la vreo răscruce ca acum
eram atât de plini de teamă
şi ne feream de-acest greu drum,
iar azi, când asta, omeneşte, ar fi să fie şi mai grea,
cu câtă linişte ne umpli fiinţa chiar privind la ea! | Continuare »

Traian Dorz, scrisoare de Crăciun

în lectura autorului 

…Lumea aceasta pe care a iubit-o Dumnezeu atât de mult, lumea aceasta pe care a răscumpărat-o Hristos cu preţul atât de mare al Sângelui Său sfânt, lumea aceasta se leapădă acum pe faţă şi în chip aşa de vinovat de către Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul ei şi se lipeşte atât de desfrânat de satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, care I-a luat locul lui Iisus în casa Lui, locul lui Dumnezeu în moştenirea Sa, locul Duhului Sfânt în lăcaşul Său, scoţând afară pe Dumnezeu şi spunându-I: „Tu nu mai ai loc aici!”.
Scumpii mei fraţi şi surori, iată gânduri la care trebuie să medităm adânc fiecare dintre noi. Şi, cu prilejul acestei sărbători, să învăţăm de la îngeri cât să fim de curaţi. Şi de la păstori, cât să fim de veghetori. Şi de la magi, cum să ostenim de credincioşi pentru aflarea Mântuitorului. Dar şi mai mult să învăţăm de la Simeon cum să-L aşteptăm cu o viaţă sfântă, temătoare de Dumnezeu şi cu o nădejde neclintită şi puternică, iubitoare şi trează, fierbinte şi mereu proaspătă, până ce-L vom vedea, până ce-L vom întâmpina, până ce se va striga: „Binecuvântat este cel care vine! Osana, Împăratul şi Dumnezeul nostru!”. Căci El, Iisus Cel ce vine, va veni în ceasul în care nu ne gândim şi răsplata Lui va fi nebănuită şi strălucită pentru toţi acei care L-au iubit şi L-au aşteptat în curăţie.

Când m-am născut

Traian DORZ, din «Cântări de drum»

Când m-am născut cu trupul acesta printre voi
era şi nor, şi noapte, şi iarnă, şi război…,
ce stări nefericite, cum s-au răsfrânt durut
cu toată-amărăciunea pe viaţa mea de lut!

Când m-am născut cu duhul, din Duhul Cel Divin,
era şi primăvară, şi pace, şi senin,
tot cerul cu pământul se-mbrăţişau zâmbind
privindu-mi viaţa nouă din lacrimi zămislind.

Din ea, pe câte drumuri apoi am străbătut,
împrăştiat-am darnic al lacrimii avut,
nemaifiind pe lume decât un călător
cu cât duc mai puţine pot merge mai uşor!

Când Mâine înc-o dată mă voi renaşte iar
va străluci Cuprinsul de-un nou şi veşnic har
şi-abia-n a treia viaţă voi strânge fericit
ce-n celelalte două am ars şi-am dăruit!…

Colindele amintirii – corala Timotheos

ColindeleAmintirii

DULCE COPILAŞ CERESC…

DULCE COPILAŞ CERESC…

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Evanghelia Naşterii Domnului ne spune că Iosif şi Maria n-au aflat în Betleem un loc, o gazdă unde să Se nască Mântuitorul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, cum scrie la Luca 2, 7. Mântuitorul lumii n-a aflat atunci nici o casă şi n-a fost primit de nici o gazdă în Betleem. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, vreun om sărac L-a primit în grajdul său, cu dobitoacele sale.
– Văd că sunteţi osteniţi, va fi grăit omul acela. Eu sălaş nu am, iar la alţii nu aflaţi. Intraţi în grajdul meu.
– În grajd?… va fi oftat Iosif.
Dar ce era să facă? Au intrat înăuntru. Şi pe urmă grajdul s-a umplut de-o lumină cerească. O, ce lucru s-a petrecut în Noaptea Naşterii în Betleem! Dulcele Copilaş ceresc, Fiul lui Dumnezeu, a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Pentru El nimeni nu s-a găsit să-şi deschidă casa şi să-L primească mai cu bucurie.
O, dar, vai, acest lucru se petrece şi astăzi. Pentru Fiul Sfânt, pentru Dulcele Copilaş ceresc, nici astăzi nu se găseşte loc aproape în nici o casă, aproape în nici un suflet. Au oamenii loc pentru tot felul de petreceri, de desfătări lumeşti, dar când este vorba să-L primească pe Domnul Iisus în casa lor şi-n sufletul lor, atunci nu mai au nici un loc. Şi Dulcele Copilaş Sfânt, Mântuitorul lor, umblă de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi astăzi case sufleteşti, caută inimi în care să se nască şi pe care să le renască la o viaţă nouă. El umblă şi astăzi de la casă la casă, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva şi va deschide, voi intra la El”, precum scrie Apocalipsa 3, 20. | Continuare »

„PE PĂMÂNT PACE, ÎNTRE OAMENI BUNĂVOIRE” (Lc 2, 14)

„PE PĂMÂNT PACE, ÎNTRE OAMENI BUNĂVOIRE” (Lc 2, 14)

„Şi iată alt cal roş… şi s-a dat lui să ia pacea de pe pământ”… (Apoc 6, 4)
În noaptea Naşterii, îngerii din cer au cântat pacea cea sfânta care se pogora pe pământ. „Şi îndată mulţime de oaste cerească lăuda pe Dumnezeu, zicând: «Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire»” (Lc 2, 13-14).
Domnul Iisus Hristos a venit pe pământ ca un „Domn al păcii” (Is 9, 6). El a adus pe pământ pacea cea sfântă care răsare din împăcarea omului cu Dumnezeu. În peştera din Vitfleemul Iudeii, se întâlni din nou Dumnezeu cu omul şi omul cu Dumnezeu. Iar întâlnirea aceasta şi pacea aceasta a făcut-o Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care pecetlui pe urmă, cu scump sângele Său, această pace scumpă şi dulce.
În peştera din Vifleem s-a întâlnit iar Dumnezeu cu omul, iar sus pe Golgota s-a încheiat pacea dintre Dumnezeu şi om, rămânând ca oamenii să intre în pacea aceasta.
În acest înţeles zicea Apostolul Pavel: „Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos… Vă rugăm fierbinte, în numele lui Iisus Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (II Cor 5, 18).
Dacă oamenii ar fi primit această pace şi ar fi rămas în ea, azi ar fi pe pământ pace şi între oameni bunăvoire. Răul însă a fost că oamenii n-au intrat în pacea aceasta, de aceea pacea n-a venit pe pământ. | Continuare »