TRAIAN DORZ, din LOCURILE NOASTRE SFINTE
Precum muntele, tot aşa şi clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate.
Piatra şi clopotul ne cheamă la Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea, despre Horea. Cândva, din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri, ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate braţele – un singur braţ, toate credinţele – o singură credinţă.
Acum avem nevoie de piatră şi clopot. Avem nevoie de munte şi de istorie. Avem mai mult ca oricând nevoie, fiecare dintre noi, să ne ducem cât mai des, să auzim, să simţim şi să ne pătrundem de graiul, de chemarea şi de avertismentul eroilor, profeţilor şi martirilor noştri, pe care ni le transmit ele.
Acolo sus pe înălţimi, rugăciunea şi trezirea noastră să-şi poată plânge slobod nevrednicia şi uitarea – şi cu toate mâinile să-L putem cuprinde pe Dumnezeul nostru, regăsindu-L iarăşi întreg, ca în vremea dragostei dintâi a noastră cu El şi a Lui cu noi.
Şi acolo jos, în colţuri şi umbre de ziduri şi chilii, lângă marile jertfe îngropate în ziduri şi sub lespezi, să putem pătrunde taina şi preţul existenţei noastre, prin înţelepciunea mântuitoare de suflet şi de neam.
Avem nevoie de graiul pietrei şi al clopotului, ca să ne străpungă nepăsarea şi să ne înspăimânte lenevia, să ne trezească lacrimile şi să ne învie sufletul prea uscat şi prea amorţit.
Veniţi să ascultăm la Putna cum strigă clopotele pe eroul credinţei noastre: «Ştefan-Ştefan, Ştefan-Ştefan…» Fără auz şi fără inimă trebuie să fie acela care, trecând pe acolo, nu simte şi nu înţelege ce strigă ele. Şi fără suflet trebuie să fie acela căruia nu-i dau lacrimile şi nu se cutremură de copleşitoarea măreţie a tot ce este viu şi etern în umbrele şi luminile din ziduri ori dintre ele, de graiul şi de tăcerile lor.
Avem nevoia cea mai mare, fiecare dintre noi, ca să ne lipim măcar din când în când fruntea de gratiile celulei lui Horea ori inima de Mausoleul eroilor de la Mărăşeşti. Să ne prosternăm zdrobiţi pe lespezile sau brazdele unde s-a vărsat sângele lor fierbinte şi nevinovat pentru răscumpărarea libertăţii de care ne bucurăm noi acum. Ei au fost răstigniţi şi sfârtecaţi pe crucea şi roata acestor Golgote pentru Credinţă şi pentru neam. Pentru iubire şi pentru dreptate. | Continuare »