Vindecarea a doi orbi şi un mut în Capernaum

Parintele Constantin Galeriu, predică în duminica a 7-a dupa Rusali

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in sfanta biserica a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum a binevoit Domnul, Mantuitorul Hristos, in Duhul Sfant, impartasindu-se pe El noua pentru ca viata Lui sa fie viata noastra, ne-a impartasit intai din cuvantul lui Dumnezeu si apoi din trupul si sangele Lui. Asa si noi ne impartasim intai din cuvantul dumnezeiestii Evanghelii si apoi, fara indoiala cei care randuieste Domnul sa fie vrednici, se impartasesc si din trupul si din sangele Lui. Deci acum ne impartasim din cuvantul Lui dumnezeiesc si asa sa-l primim, cum zice dumnezeiescul apostol Petru: “Sa primeasca omul cuvantul din Dumnezeu- Cuvantul pentru ca si voi, cuvintele voastre pe care le rostiti, sa fie ca din cuvantul lui Dumnezeu”.
Atunci, iubitilor, in vremea aceea aflandu-se Mantuitorul in Capernaum si vestindu-se in tot tinutul acela prezenta Lui, doi orbi se tineau dupa El strigand: “Miluieste-ne, fiul lui David, miluieste-ne pe noi”. Trebuie stiut – Mesia – era un cuvant care il numea pe Mantuitorul, caci evreii stiau ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu, Hristosul, se va intrupa si naste din semintia lui David, psalmistul, profetul si imparatul David. De aceea cand vom auzi totdeauna in evanghelie cuvant, sa stim si sa cunoastem ca si aceasta chemare se adresa lui Iisus Hristos contemplat, vazut, inteles ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz

Mai orb ca cel fără vedere e omul cel fără de minte,
mai mut cel fără rugăciune ca mutul cel fără cuvinte.

Dumnezeule, ai milă de-orice om în stare grea,
dăruieşte-Ţi mântuirea celor care-s fără ea!

Mai rob e cel zgârcit şi lacom, ca cel în lanţuri şi zăvoare,
păcatu-n care te-nchizi singur e cea mai crâncenă-nchisoare.

Mai ciung ca cel fără de mână e omul fără dărnicie,
căci lipsa milei pentru alţii e cea mai tristă sărăcie.

Mai chinuit e-acel ce are o conştiinţă-mpovărată,
decât cel slăbănog trupeşte ce se târăşte viaţa toată.

Mai fericit cel ce pe Domnul Mântuitor şi scut îl are,
decât cel ce-ar putea să aibă întregul aur de sub soare.

TDorz1Meditaţii la Adostolul din duminica a VII-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Credinciosul trăieşte numai prin răbdare… Cât răbdăm, atâta trăim prin credinţă, atâta trăim din dragoste, atâta trăim în nădejde. Toată viaţa Mântuitorului nostru a fost o viaţă de răbdare. Toată istoria Bisericii şi a Bibliei este o istorie de jertfă, de luptă şi de muncă duse cu răbdare. De la începutul ei şi până astăzi. Şi aşa se vede că trebuie să fie până la sfârşit. Viaţa însăşi, în toată desfăşurarea ei, ne cere zilnic şi în toate privinţele răbdare şi îndelungă răbdare fiecăruia şi tuturor. Fără răbdare nu poţi să trăieşti nici în familie, nici în afară de ea. Nici în iubire, nici în credinţă. Nici între oameni, nici în afară de ei.
De aceea, rugăciunea Sfântului Apostol pentru copiii săi este: Domnul să vă îndrepte inimile spre… răbdarea lui Hristos (II Tes. 3, 5), fiindcă, mai presus, poate, ca în orice altă privinţă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne este o pildă şi un îndemn neîncetat spre răbdare şi spre îndelungă răbdare liniştită şi seni-nă.
Să privim la răbdarea Domnului Iisus în familia Sa.
Deşi Fiu al lui Dumnezeu, conştient de această dumnezeiască înălţime, el totuşi le era supus celor care păreau a fi părinţii Săi (Luca 2, 41-52). Astfel, ni-L închipuim răbdând tot ce un copil obişnuit trebuie să îndure în casa părinţilor săi săraci: foame, frig, muncă, umilire, sărăcie – totul. Nu ştim câte vor fi fost de astea, dar ştim sigur că au fost. | Continuare »

Într-o atmosferă deosebit de calmă și de caldă, ne-am întâlnit din nou pe colina Băncenilor, pe urme de sfinți.
E singurul loc unde Oastea Domnului mai păstrează curată și neamestecată îmvățătura de la înaintașii ei. Și  noi, românii cei puțini rămași pe linia neamestecată de duhul eretic al ecumenismului, de aici ne-am încărcat sufletele cu mult drag și cu multă nădejde în mila lui Dumnezeu pentru tot ce va fi să vină, pentru tot ce va fi să ducem, într-o țară în care niciun ierarh nu vede eretic ecumenismul. Și roadele amare ale acestui fapt se văd prin toate „Untold“-urile de pe plaiurile țării…

Postăm mai jos vorbirea Vlădicăi Longhin, în nădejdea că va mângâia și pe alții, așa cum ne-a alinat sufletele noastre.

DOAMNE, CE SĂRAC E-ACELA

Traian DORZ, din vol. CÂNTĂRI  DE  SUS

Doamne, ce sărac e-acela
care pâinea lui nicicând
nu şi-o-mparte ca s-aline
foamea unui mai flămând!

Doamne, cât de orb e-acela
ce se uită numa-n jos
şi nu vede-n veci lumina
mântuirii lui Hristos!

Doamne, cât de surd e-acela
lângă care-atâta har
cântă, cheamă şi suspină,
şi se roagă în zadar!

Doamne, cât de rob e-acela
care-i lacom şi zgârcit,
care-şi poate-nchide mâna
dinspre semenul lipsit!

Doamne, ce-ngheţat e-acela
care n-are-n sânul lui
nici o rază de iubire
spre durerea nimănui!

Doamne, ce pierdut e-acela
ce se vrea necredincios,
căci, râzând, calcă-n picioare
harul său de la Hristos!

Sfântul Ioan Gură de Aur

Evanghelistul Matei numeşte aici Capernaumul oraşul Său. Betleemul a fost oraşul în care S-a născut; Nazaretul, oraşul în care a crescut; iar Capernaumul, oraşul în care a locuit în permanenţă.
Slăbănogul de la Matei este altul decât cel de la Ioan (Ioan 5, 1-15). Unul se află la scăldătoarea Vitezda, celălalt în Capernaum; unul era bolnav de treizeci şi opt de ani; celuilalt nu i se spune vârsta; unul era lipsit de ajutoare; celălalt avea oameni care-l îngrijeau, care-l purtau, care 1-au adus la Iisus. Unuia Domnul îi spune: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele” (Matei 9, 2); celuilalt îi zice: „ Vrei să fii sănătos?(Ioan 5, 6). Pe slăbănogul de la Ioan l-a vindecat Domnul într-o sâmbăta (Ioan 5, 10); pe cel de la Matei, în altă zi, nu sâmbăta; că dacă ar fi fost sâmbăta, iudeii L-ar fi învinuit; dar aşa, au tăcut; la vindecarea celui de la Ioan s-au pornit cu prigoană împotriva Lui (Ioan 5, 16).
N-am spus fără rost acestea, ci ca să nu socoteşti că este nepotrivire între Evanghelii, bănuind că e vorba de unul şi acelaşi slăbănog.
Uitându-te la smerenia şi blândeţea Stăpânului! Mai înainte depărtase de El mulţimile; când a fost alungat de galbeni, nu S-a împotrivit, ci a plecat, dar nu departe; şi iarăşi S-a suit în corabie, deşi putea să treacă marea cu piciorul; că nu voia să facă totdeauna minuni, ca să nu se creadă că e numai Dumnezeu, şi nu şi om deplin.

Evanghelistul Matei spune că slăbănogul a fost adus la El; ceilalţi evanghelişti spun că l-au adus înaintea Lui, spărgând acoperişul casei (Marcu 2, 4; Luca 5, 10). L-au pus pe slăbănog înaintea Lui, fără să spună ceva; I-au îngăduit totul lui Hristos. La începutul activităţii Sale, Hristos mergea din loc în loc şi nu cerea atât de mare credinţă celor care se apropiau de El; acum însă cei bolnavi vin la El, iar El le cere credinţă. „Văzând credinţa lor”, spune Matei, adică a acelora ce l-au adus. Hristos nu cere totdeauna credinţă de la cei bolnavi; de pildă nu cere credinţă de la cei nebuni sau de la cei care şi-au pierdut conştiinţa din pricina vreunei boli. Acum însă credea şi bolnavul; că dacă nu credea, n-ar fi lăsat să fie coborât. Aşadar pentru că bolnavul a arătat atâta credinţă, Şi-a arătat şi Hristos puterea Lui, iertând cu toată autoritatea păcatele şi arătând prin aceasta că este de aceeaşi cinste cu Părintele Său. Uită-te că chiar de la început Domnul a arătat că are putere; a arătat-o: prin învăţătura Sa, când îi învăţa pe oameni; prin lepros, când i-a spus: „Vreau, curăţeşte-te!”(Matei 8, 3); prin sutaş, când la spusele acestuia: „Zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea!” (Matei 8, 8), | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a V-a după Rusalii

TDorz1Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.
Reiese iarăşi limpede şi din acest loc că atât mărturisirea cu gura, cât şi credinţa din inimă sunt amândouă nişte condiţii care trebuie neapărat îndeplinite. Nu numai într-o clipă, în clipa hotărârii şi a legământului cu Dumnezeu, la naşterea noastră din nou, ci sunt nişte îndatoriri care rămân tot aşa de trebuincioase şi de mari până la sfârşitul vieţii noastre. Până în cea din urmă clipă a trăirii noastre pe pământ. Pe tot drumul mântuirii noastre, până la dobândirea ei deplină de la sfârşitul alergării şi al luptei noastre din lumea asta.

Cu gura noastră trebuie să mărturisim… Să mărturisim şi nu să predicăm sau să facem vorbărie biblică sau confesionalistă. Trebuie să-L mărturisim pe Iisus ca Domnul nostru, ca Stăpânul vieţii noastre, Modelul nostru de trăire, Răscumpărătorul sufletului nostru, Vindecătorul şi Salvatorul, Care ne-a mântuit din moartea şi din osânda veşnică.
Mărturisirea este lucrarea unei încredinţări puternice, afirmarea convingătoare a unor lucruri şi minuni văzute, simţite şi trăite de noi înşine, în propria noastră fiinţă şi în propria noastră viaţă…

Dacă, într-adevăr, Hristos a devenit Domnul şi Stăpânul nostru, prin dreptul de răscumpărare pe care El l-a dobândit asupra noastră prin faptul că ne-a plătit cu Sângele Său,
şi dacă noi am crezut din inimă acest lucru şi l-am simţit în toată fiinţa noastră în mod binefăcător,
atunci, cu siguranţă, gura noastră nu va înceta niciodată a mărturisi cu toată tăria şi cu toată recunoştinţa ei acest lucru, oricui şi oricând.

| Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

„Intrând Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L pe El şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis Iisus: „Venind îl voi vindeca”

I
Leprosul s-a apropiat de Domnul, pe când Domnul Se pogora de pe Munte; sutaşul, pe când Domnul intra în Capernaum.
–  Pentru ce nu s-au urcat pe Munte nici leprosul, nici sutaşul ?
– Nu din pricina trândăviei  – că la amândoi credinţa le era fierbinte -, ci ca să nu întrerupă învăţătura Domnului.
Apropiindu-se de Hristos, sutaşul a zis: „Sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se”.
Unii comentatori spun că sutaşul a spus pricina pentru care n-a adus cu el şi sluga, pentru a se scuza. Nici nu era cu putinţă, spun aceştia, să-l aducă; era paralizat, chinuit de dureri şi pe moarte. Că era pe moarte o spune evanghelistul Luca: „Era pe moarte”.
Eu însă susţin că aceste cuvinte ale sutaşului sunt o dovadă a marii lui credinţe, cu mult mai mare decât a acelora care au coborât pe slăbănog prin acoperişul casei.
Sutaşul socotea că e de prisos să-şi aduci sluga la Hristos, pentru că ştia bine că era de ajuns numai poruncii lui Hristos ca să vindece pe cel bolnav.
–  Şi ce-a făcut Iisus?
– N-a făcut ce făcuse mai înainte. Hristos de obicei urmează voinţa celor care-L roagă; acum însă o ia înainte şi nu numai că-i făgăduieşte sutaşului că-i va vindeca sluga, dar şi că se va duce în casa lui. O face ca să aflăm credinţa sutaşului. Dacă nu i-ar fi făgăduit aceasta, ci i-ar fi spus: „Du-te acasă, să fie vindecată sluga ta!”, n-am fi ştiut cit e de mare credinţa lui. La fel şi cu cananeanca, numai că în sens invers.
Sutaşului îi spune, fără să fie chemat, că Se va duce acasă la el, ca să afli credinţa sutaşului şi marea lui smerenie; cananeencei însă îi refuză datul, pentru a face să stăruie în cererea ei.
Doctor înţelept şi iscusit fiind, ştie să dobândească cele contrarii prin contrarii. Într-un caz, prin ducerea Sa de bună voie în casa sutaşului; în celălalt, prin amânarea îndelungată şi prin refuzul Său, descoperă credinţa femeii.
Aşa face şi cu Avraam, spunându-i: „Nu voi ascunde de sluga Mea Avraam”, ca să afli dragostea de oameni a lui Avraam şi purtarea sa de grijă pentru sodomiţi.
La fel şi cu Lot; îngerii trimişi la el au refuzat să intre în casa lui, ca să afli cât de mare era iubirea de străini a dreptului Lot.
–  Ce a răspuns sutaşul?
„Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”. | Continuare »

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… Şi cine L-a îndemnat pe Iisus la aceasta? Iubirea şi numai iubirea. Iisus este iubirea desăvârşită. Şi întru toate s-a ostenit a ne convinge de sfânta Lui iubire. Ah, Doamne Iisuse, deschide-ne ochii ca să înţelegem iubirea Ta cerească. Ajută-ne să auzim, cel puţin acuma, strigătul jertfei Tale sfinte. | Continuare »