CÂND VA VENI HRISTOS, NE VA SPUNE

„«Ştiu», I-a zis femeia, «că are să vină Mesia (Căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate.»“ (Ioan 4, 25)

Nădejdea sufletelor părăsite sau încurcate de oameni era una singură: Hristos-Mesia.
Pe El Îl aşteptau toţi oamenii, cu toate dorinţele şi nelă-muririle lor, de la cele mai mari până la cele mai mici. De la trebuinţele poporului întreg, până la cele ale fiecărui suflet singuratic şi amărât, toate şi toţi Îl aşteptau şi-L doreau pe Iisus.

O aşteptare atât de apropiată era în inimile oamenilor, încât toate trebuinţele lor le amânau până va veni Hristos, Care le va spune totul.

Când a venit, într-adevăr, Iisus a şi adus lumina şi izbăvirea, depline şi pentru toţi, la toate întrebările lor… Dar cei care aveau atunci răspunderea pentru popor, sprijiniţi de neştiinţa poporului însuşi, L-au respins pe Hristos, zădărnicind planurile lui Dumnezeu pentru ei…
Astfel, ca naţiune, ei au rămas în întuneric, pe când, indivi-dual, cei care L-au primit şi urmat pe Domnul, au fost luminaţi. Căci în întuneric umblă şi în întuneric trăieşte orice suflet omenesc şi orice popor, până când nu vine Hristos să-i spună totul!
Până când nu primeşte şi nu adânceşte cu ascultare tot Cuvântul în lumina lui Hristos. Şi poporul, ca şi sufletul, nu ştie, sărmanul, că trăieşte în întuneric. | Continuare »

Un iubitor al neamului românesc, Părintele Iosif Trifa

Un iubitor al neamului românesc, Părintele Iosif Trifa

Privind peste viaţa poporului român din ultima sută de ani, orice observator onest nu poate să nu remarce, nu numai pe plan religios-moral, ci şi pe plan social şi cultural, existenţa curentului de trezire şi înnoire spirituală adus şi răspândit de mişcarea Oastea Domnului.
Dumnezeu a iubit în mod deosebit neamul românesc – şi El a căutat un om prin care să facă o lucrare de dezrobire sufletească a acestui popor. Iar omul pe care l-a ales şi l-a trimis să pornească acest „vânt de primăvară duhovnicească” în ţara noastră a fost preotul ortodox Iosif Trifa, care era cel mai aproape de gândul lui Hristos, fiindcă nutrea aceeaşi dorinţă şi dragoste în sufletul lui. Asemeni Apostolului Pavel, căruia „mare îi era întristarea şi necurmată durerea inimii” pentru cei din neamul său – şi asemeni altor conştiinţe pe care le-a avut omenirea –, şi Părintele Iosif s-a pătruns de dragostea mistuitoare pentru neamul său. Râvna lui dusă până la jertfirea vieţii personale de acolo îşi trăgea seva. O spune chiar el aceasta, în articolul Foaia poporului, apărut în «Lumina Satelor» numărul 6, din 19 februarie 1922, la paginile 3 şi 4: „Acum a ieşit foaia noastră, în care veţi fi văzut cum ne silim să punem tot sufletul nostru cinstit, toată căldura inimii noastre curate şi toată truda minţii noastre jertfă pe altarul luminării, îndreptării şi înălţării sufletului mulţimii. (…) Numai din porunca de a ne împlini datoria de învăţători, luminători şi îndreptători ai vieţii poporului nostru am pornit «Lumina Satelor», căci zilele rele sunt. Credincioşi poruncii: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor», am pornit la drum. Nu gândul la câştig, ci dorul de a împrăştia lumină ne călăuzeşte; şi asta e tăria noastră, pe care nu o va birui nici o răutate omenească”.
Astfel gândul lui Hristos s-a unit cu gândul slujitorului Său, pentru mântuirea generaţiilor viitoare. Credincios chemării sale, Părintele Iosif Trifa şi-a dus solia până la moarte, aceea de a-L vesti, în mijlocul neamului nostru românesc, pe Iisus cel Răstignit şi întoarcerea la El printr-o transformare radicală a vieţii. Aceasta a fost esenţa mesajului său, transmis în cea mai mare parte prin cuvântul scris. | Continuare »

NOROC CU CREDINTA!

NOROC CU CREDINTA!

Arhimandritul Iuliu Scriban

În viata omului vin dureri si amaruri asa de grele, ca-i este peste putinta sa le înghita. Da, omul poate rabda foarte mult. Nu degeaba zice românul: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate sa rabde!”, cu toate ca nu poate rabda chiar peste masura, daca nu are si anumite proptele care-l feresc de prabusire.
Prin singurele lui puteri nu poate rabda prea mult. De la o vreme se prabuseste. Dovada sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate acestea? Numai dovezi ca omul n-a mai putut rabda. Vine o clipa când i se pare peste putinta sa mai înghita amarul si atunci îsi taie singur firul zilelor lui.
Acelasi om însa poate foarte mult, mai mult decât îsi poate închipui cineva, când se sprijina pe credinta în Dumnezeu.
Atunci omul acela ajunge o minune. Daca ne gândim la mucenicia domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, gasim ca fiul sau cel mai mic, dupa firea omeneasca, s-a înfricosat de moarte si a spus ca primeste sa-si lepede legea sa crestineasca.
Dar la cuvântul tatalui sau, îndata s-a ridicat în el puterea credintei si a marturisit ca vrea sa moara crestin.
Care a fost puterea care, de la o clipa la alta, a alungat temerea si a trezit în el puterea barbatiei? Numai credinta crestineasca. De aceea cu dreptate a strigat Sfântul Pavel despre marii barbati ai credintei din trecut: „Sfintii prin credinta au biruit împaratii… au dobândit fagaduinte, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, au fost tari întru slabiciune, tari în razboaie, au întors taberele vrajmasilor în fuga” (Evr 11, 33-34). | Continuare »

Despre starea de moarte a duhului omenesc

Mironositele-la-mormantul-DomnuluiSfântul Ignatie Briancianinov,
predică în Duminica Mironosiţelor – din «Predici la Triod şi Penticostar»

Evanghelia a vestit astăzi despre nevoinţa sfintelor femei care au urmat Dumnezeu-Omului în vremea pribegiei Lui pământeşti, care au fost martore ale patimilor Lui şi au fost de faţă la îngroparea Lui.
Îngroparea s-a petrecut în seara zilei de vineri. Când răutatea iudeilor s-a revărsat ca lava de foc dintr-un vulcan nu numai asupra Domnului, ci şi asupra tuturor apropiaţilor Lui, când Sfinţii Apostoli au fost siliţi să se ascundă sau puteau privi numai din depărtare la uimitoarea întâmplare; când numai ucenicul cel iubit, pentru care nimic nu era prea înfricoşător, a rămas nedespărţit de Domnul: atunci ucenicul care se ascunsese întotdeauna, care îşi tăinuise întotdeauna aşezarea inimii de teama răzbunării Sinedriului, având un loc de cinste în acesta, Iosif Arimateanul, trece dintr-o dată peste toate piedicile,
şovăielile, nedumeririle care-l legau şi-l tulburau până atunci, merge la recele şi crudul Pilat, cere trupul celui omorât cu moarte de ocară, îl primeşte, îl îngroapă cu evlavie şi cu cinste.
Evanghelia dă faptei lui Iosif însemnătatea unei fapte pline de mărime de suflet, de bărbăţie.
Aşa a şi fost. Făcând parte din Sinedriu, în faţa Sinedriului, care săvârşise uciderea de Dumnezeu, în faţa Ierusalimului, care luase parte la uciderea de Dumnezeu, ia de pe cruce trupul Dumnezeu-Omului Care fusese omorât de oameni, îl duce în grădina aflată în apropierea porţilor şi a zidurilor cetăţii.
Acolo, în singurătate şi linişte, la umbra copacilor, într-un mormânt nou, săpat în stâncă, fără a cruţa aromatele şi balsamurile, pune trupul prin care au fost răscumpărate şi trupurile, şi sufletele tuturor oamenilor, înfăşurându-l cu giulgiuri curate, aşa cum se înfăşoară şi se ascunde o comoară de mare preţ.
La înmormântarea Domnului a luat parte un alt om care făcea parte din Sinedriu: Nicodim, care venise noaptea la Domnul, care îl recunoscuse pe Domnul drept trimis al lui Dumnezeu.
După ce prăvăleşte o piatră mare pe uşa mormântului – „uşă” numeşte Evanghelia deschiderea joasă prin care se intra în peşteră – Iosif pleacă de acolo ca un om care şi-a îndeplinit în chipul cuvenit slujirea. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a III-a după Paşti (a Mironosiţelor)

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

…Fraţii mei scumpi şi aleşi, şi surorile mele, fiţi cu cea mai mare băgare seamă la orice şoaptă a lui Satan: nu vă socotiţi mai înţelepţi decât fraţii voştri. Nu vă consideraţi mai buni, nu vă priviţi mai presus, nu vă arătaţi mai vrednici. Aceasta este o ispită diavolească şi oricine a căzut în ea a fost pierdut.

Frate ales şi deosebit, te rog cu lacrimi, nu te socoti pe tine mai presus ca fraţii tăi cei ostenitori în Lucrarea lui Hristos. Chiar dacă eşti cel mai bătrân dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai talentat dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai vrednic dintre ei. Chiar dacă ai suferit sau ai lucrat sau ai luptat cel mai mult dintre ei… Nu te socoti pe tine niciodată mai presus, nici faţă de cel din urmă dintre fraţii tăi. Ci socoteşte-te totdeauna mai prejos, pentru ca să poţi primi dacă îţi va veni un sfat şi chiar o mustrare de la oricare dintre ei, chiar dacă, după părerea ta, n-ai merita-o. Aceasta te va înălţa în ochii Domnului tău, iar El va face să fii înălţat nespus şi în faţa fraţilor tăi.

Oricine se ridică mai presus de ascultarea frăţească, totdeauna cade în ispita diavolului şi ajunge prilej de dezbinare în Lucrarea lui Dumnezeu şi făcător de rătăciri printre fraţi.
Toate sectele şi rătăcirile prin astfel de oameni au început. Toate răstălmăcirile biblice, toate certurile dintre fraţi, toate relele lăuntrice şi mari ale Bisericii adevărate a lui Hristos au luat naştere şi întindere de la astfel de lucrători răi, de care fraţii n-au ştiut să se păzească, să se ferească şi să se depărteze la timp (Romani 16, 17; Fapte 20, 29-31; Tit 3, 10-11). Nici unul dintre aceştia nu s-a mai întors înapoi.

Nici unul dintre ei nu şi-a mai recunoscut greşeala. Nici unul nu s-a mai îndreptat din rătăcirea lui, fiindcă demonul mândriei, care a pus stăpânire pe el în chiar clipa când s-a ridicat peste fraţii lui şi contra lor, nu l-a mai lăsat din ghearele sale…

FRAŢII ŞI STRĂINII

FRAŢII ŞI STRĂINII

Traian Dorz, din Răsplata ascultării, pg. 218-225

1. Doar puţin lipsise Toma dintre fraţii săi – şi ce mare deosebire este acum între el şi ceilalţi!
Doar puţin plecase la alţii – şi acum iată l pe Toma cât de greu se mai poate înţelege cu fraţii săi,
cu adunarea sa,
cu felul credinţei pe care şi el o avusese înainte, în care şi el umblase atâta vreme şi atât de strâns unit cu ceilalţi după Domnul.

2. Sfântul Ioan îşi va fi amintit cu durere că tot aşa începuse şi Iuda să lipsească dintre ei,
– până a ajuns unde a ajuns.
Lipsirea dintre fraţi l a dus la pierzare şi trădare pe Iuda.
Sfântul Ioan ştia bine unde duce lipsa dintre fraţi şi pe unde poate să ajungă fratele plecat.
Cu ce gânduri şi cu ce vorbe va veni el înapoi la ei, spre a i tulbura şi a i clătina din credinţa lor dintâi.
Ceilalţi fraţi petreceau împreună în rugăciune, în aşteptarea Domnului, în îmbărbătarea Cuvântului Sfânt, mângâindu se şi încurajându se unii pe alţii în aceste momente grele când rămăseseră atât de puţini şi de zdrobiţi…
Iar Toma lipsea. Toma se dusese în altă parte şi la altceva.
O, ce mare primejdie este asta! Fraţii mei, aveţi grijă!

3. Aveau şi ceilalţi apostoli familii,
aveau şi ei interese şi griji,
– dar lor, mai presus de toate acestea, le era acum unitatea lor, ascultarea Cuvântului şi Cauza lui Hristos.
Toma pare a fi ajuns acum într o mare ispită. | Continuare »

ÎN CINE VEI NÃDÃJDUI?

ÎN CINE VEI NÃDÃJDUI?

Pãrintele Vasile Ouatu, ostaşul jertfirii de sine, pg 314

„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)

Astăzi când nimic nu mai este sigur, [nici chiar] viaţa (deoarece nu ştii ce surprize poate aduce ziua de mâine), astăzi când atât între indivizi, cât şi între naţiuni ura şi vrăjmăşia este într-o necontenită creştere, astăzi când lumea toată pare că stă pe un imens vulcan în clocot, ce stă gata a şi deschide gura în orice minut, spre a înghiţi totul, un fior de groază mă cuprinde şi din nou îndrept spre tine, iubite frate, o sfântă întrebare: care este reazemul şi mângâierea ta? Vezi bine că toţi şi toate se pot prăbuşi într-o clipă. Şi atunci, care este scăparea ta? În cine-ţi pui nădejdea? Chiar şi cei mai scumpi ai tăi, pe care tu îi iubeşti mult acum, chiar însăşi viaţa ta, şi ea te poate părăsi într-o clipă când poate nici nu bănuieşti. Şi atunci la cine te vei duce? În cine vei nădăjdui? Unde-ţi vei afla odihnă sufletului tău? Într-un singur loc: la Iisus Mântuitorul… Dar Îl cunoşti tu pe acest Iisus? Trăieşti tu zi de zi sub călăuzirea Lui? Ai cunoscut tu pacea Lui sfântă? (In 14, 27; 20, 20). Ai cunoscut tu pe Iisus cel bun şi blând, a Cărui frunte, cu spini încununată, a fost străpunsă, spre a-ţi împărtăşi ţie viaţa şi fericirea veşnică? Ai cunoscut cum sfânta Lui coastă pentru tine a fost străpunsă? Ai cunoscut tu că pentru tine Iisus a dat totul, chiar însăşi viaţa Sa? O, de-ai cunoaşte tu toate acestea! Ai cunoscut tu în Iisus pe singurul tău mântuitor? L-ai luat tu de stăpân şi călăuzitor al vieţii tale? O, de-ai fi făcut aceasta cu adevărat… atunci ai fi în totul un suflet fericit, căci la Iisus şi numai în Iisus e toată fericirea ta!…
„Veniţi-vă în fire – zice Scriptura –, căci sunt între voi unii care nu-L cunosc pe Dumnezeu” (I Cor 15, 34). | Continuare »

PRIN CREDINŢĂ EŞTI MAI FERICIT CA TOMA CARE A PUS MÂNA…

PRIN CREDINŢĂ EŞTI MAI FERICIT CA TOMA CARE A PUS MÂNA…

Ioan MARINI

Glasul lui Iisus se aude din prag:
– Pace vouă!
Toma nu era de faţă. Ceilalţi, când îl întâlnesc, cu grabă îi spun care de care:
– A înviat Domnul, L-am văzut cu ochii noştri, a stat de vorbă cu noi, a mâncat în faţa noastră, I-am auzit dulcele glas.
Toma nu-şi poate da seama: aude o poveste, ori visează, sau poate fi fapt ce spun Apostolii. El era tulburat până în măduva oaselor de batjocura îndurată de Iisus pe calvar, văzând cum vrăjmaşii Lui au stors şi ultima picătură de sânge din sfânta Sa inimă care i-a iubit chiar şi pe vrăjmaşi. Era îngrozit la gândul că Iisus nici după moarte n-a fost lăsat în pace de duşmani, ci au prăvălit o piatră grea peste mormânt, au ferecat-o, au pus străji şi paznici la mormânt, ca nici o pasăre să nu se apropie de mormânt să-I plângă de jale.
La vestea aceasta mare, Toma, în ochi cu două mărgele de lacrimi, privind în zare, cu gândul la crucea de pe Golgota şi la mormânt, zice cu glas rar şi moale:
– De nu voi vedea în mâini rănile cuielor… mai mult: de nu voi pune degetul meu în rănile cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui străpunsă, nu voi crede. | Continuare »

LA ZIUA ÎNVIERII DOMNULUI ŞI NEAMULUI

LA ZIUA ÎNVIERII DOMNULUI ŞI NEAMULUI

Părintele Iosif Trifa

„Ziua învierii, popoarelor, să ne luminăm” (Canonul Paştilor, p. 1)
Aşa ne strigă cântarea bisericească de azi, să ne luminăm, adică să înţelegem ce dar mare şi sfânt înseamnă nouă praznicul cel mare al Învierii Domnului. Hristos a înviat şi, prin învierea Sa, ne-a arătat că nici viaţa noastră nu se gată cu aceea că intrăm în pământ şi ne prefacem acolo praf şi cenuşă, ci ne vom ridica, vom învia şi noi spre o altă nouă, netrecătoare viaţă, dincolo de mormânt. Ziua învierii ne chezăşuieşte dar că nu este moarte, nici întuneric, ci înviere, viaţă, lumină după ce intrăm în pământ. Ea este deci praznicul luminii, vieţii şi bucuriei. Dar sfântul şi marele praznic al Învierii ne aduce nu numai lumină şi bucurii, ci şi îndemnuri spre viaţa cea adevărată.
Învierea strigă, îndeamnă pe fiecare om să se scoale, să iese din răutăţi şi păcate. Despre Iisus citim că, înviind, S-a coborât între cei morţi şi că pe cei ce zăceau în mormânturi i-a trezit şi i-a ridicat la viaţă.
Prin sfânta Sa înviere, tot acelaşi lucru îl face Iisus şi azi, ca şi atunci. Că şi azi sunt destui morţi şi sunt destule morminte. Ştiu că dumneavoastră vă gândiţi la morţii ce dorm în ţintirim. Dar mai sunt şi altfel de morţi, care vorbesc, umblă, trăiesc între noi. Vă aduceţi aminte că în Evanghelie se spune despre fiul cel pierdut că „mort era”, cu toate că el câştiga (îngrijea – n.n) de porci. Aşa şi între oameni, toţi cei apucaţi pe căile rele şi rătăcite, toţi cei ce stăruie în fărădelegi şi păcate sunt un fel de morţi cu sufletul. Şi sunt şi morminte destule afară din ţintirim, căci casa în care se sting rugăciunile, se lasă moravurile cele bune şi în locul lor se aprind sudalmele, neînţelegerile şi alte rele ce poate fi acea casă altceva decât un mormânt negru şi trist în care locuiesc oameni morţi cu sufletul? | Continuare »

HRISTOS A ÎNVIAT – Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre

HRISTOS A ÎNVIAT – Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre

Ioan MARINI

Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El este veşnic biruitor. – De aceea orice se va întâmpla în lume, cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat!
Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua Învierii la mormântul pe care l-au găsit gol!
„Nu este aici, ci a înviat” (Lc 24, 6), a spus îngerul femeilor care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor! „E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit!” – adaugă Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.
Bucuria păcătoasă a cărturarilor şi fariseilor le-a fost de scurt durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi care au auzit marea veste.
Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
Oarba necredinţă a crezut şi mai crede încă şi azi că poate omorî pe Fiul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în lume, prin fel de fel de mijloace omeneşti; dar se înşeală şi se va înşela amarnic, fiindcă, în oricâte morminte va fi închis Iisus, El va rupe peceţile şi va învia, căci e viu în vecii vecilor şi El e veşnic biruitor. Fiara va face război cu sfinţii şi-i va birui. Dar până la sfârşit, Domnul Iisus îl va nimici pe Antihrist cu suflarea gurii Sale (II Tes).
El a biruit, biruie şi va birui, căci e veşnic biruitor! | Continuare »