Mărturii din «Lumina satelor» împotriva papistașilor (II)

VREMILE NU SE ÎNTORC ÎNAPOI,
CI MERG ÎNAINTE
şi aduc dreptate celor ce au suferit asupriri şi strâmbătăţi

«Lumina Satelor» nr. 43 / 4 nov. 1923, p. 2

Pr-Iosif-Trifa-0În numărul 41 al gazetei noastre am scris un mic articolaş despre „o mănăstire spartă de tunurile papistaşilor”. Noi am pus în acel articol un adevăr pe care tot omul care nu-i orb îl poate vedea oricând la Sâmbăta de Sus (lângă Făgăraş). Acolo se află ruinele unei preafrumoase mănăstiri pe care n-a spart-o nici vântul, nici focul, nici apa, ci tunurile creştinilor ce se cheamă papistaşi (adică [ale celor] care cred în Papa de la Roma). Acesta este un adevăr ce sare-n ochii cui nu-l vede, dar pe semne adevărul ustură şi de aceea o gazetă de la Blaj sare cuc în sus să-l apere pe Papa şi pe Bucow, spărgătorul de biserici, şi strigă în ţară speriată că „se întorc vremile lui Sofronie”, adică acele vremi când românii ortodocşi înfundau temniţele şi sufereau bătăi şi ocări pentru că nu voiau să-şi lase credinţa şi legea lor strămoşească. Gazetarii de la Blaj se sperie de năluci şi de cai verzi pe pereţi, pentru că vremile nu se întorc înapoi, ci merg înainte şi aduce dreptate celor ce au suferit. Au sosit vremile care nouă ortodocşilor ne aduc dreptate şi răsplată pentru nedreptăţile şi patimile suferite pe vremea lui Sofronie călugărul şi pentru asta îi „iau răcorile” pe gazetarii de la Blaj. | Continuare »

Ostaşi ai lui Iisus

– după I Corinteni 9, 25 –

Ostaşi ai lui, Iisus Biruitorul,
ce-n luptă pentru El v-aţi înrolat,
luptaţi mereu, luptaţi neîncetat,
precum gornistul nostru ne-a-nvăţat,
să nu vă biruie ispititorul,
nu pierdeţi dreptul ce v-aţi câştigat.

Ostaşi ai lui, Iisus Biruitorul,
prigoane peste voi s-au abătut,
fiindcă duhul vostru n-a putut
să-ntoarcă iarăşi unde-a fost pierdut,
fiindcă nu huliţi pe-nvăţătorul
prin care pe Iisus L-aţi cunoscut.

Ostaşi ai lui Iisus Biruitorul,
nu daţi ’napoi din drumul apucat,
gornistul nostru nouă ne-a lăsat
prin pilda lui o cale de urmat | Continuare »

Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română

Ppapa si presedinteleetiție adresată sinodului BOR cu privire la vizita papei
Petiția „Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română” a fost prezentată în lectură publică la 1 mai 2019, în cadrul Sinaxei interortodoxe de la Botoșani, fiind una dintre cele mai serioase luări de poziție din partea pliromei ortodoxe în fața evenimentului ecumenist desfășurat sub sloganul prozelitist „Să mergem împreună!”.
Petiția, semnată de aproximativ 300 de participanți la acea întâlnire, a fost depusă, alături de celelalte documente ale sinaxei, la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și la cabinetele tuturor episcopilor membri ai sinodului BOR.
Ne așteptăm ca episcopii Bisericii noastre să adopte cel puțin comportamentul pe care l-au avut omologii din sudul Dunării, din Biserica Ortodoxă Bulgară.

De Mihai Silviu Chirilă

Preafericirea Voastră,

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preasfințiile Voastre,

Am luat notă cu deosebită îngrijorare de comunicatul Patriarhiei Române prilejuit de anunțul venirii papei Francisc în țara noastră, prin care purtătorul de cuvânt își exprima bucuria prilejuită de această vizită și făcea afirmații care plasează Biserica noastră într-o poziție de ecumenism militant: Iată textul comunicatului:
Ne bucurăm că vizita a fost confirmată şi în virtutea vechilor şi bunelor relaţii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, relaţii întărite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea din anul 1999 şi reînnoite acum prin apropiata vizită a Papei Francisc. Acesta va fi primit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cadrul unei întâlniri al cărei program urmează să fie anunţat. Bunele relaţii dintre cele două Biserici au fost şi sunt manifestate inclusiv prin ospitalitatea de care se bucură comunităţile de români din multe ţări, mai ales din Italia, unde multe dintre parohiile româneşti îşi oficiază slujbele religioase în biserici puse la dispoziţie de comunitatea catolică locală…[1]
Comunicatul Patriarhiei Române vorbește despre „Biserica Romano-Catolică” și despre „bunele relații dintre cele două Biserici”, de parcă „Biserica Romano-Catolică” ar fi o Biserică locală a lumii ortodoxe, cu care Biserica Ortodoxă Română întreține relații frățești, când, în realitate, ceea ce comunicatul numește „Biserica Romano-Catolică” și „Biserică” este o erezie care s-a separat de Biserica Ortodoxă în urmă cu o mie de ani, din pricina unor grave greșeli dogmatice: Filioque, pretențiile de primat asupra întregii Biserici ale papei de la Roma, folosirea azimelor la liturghie etc.

Continuare aici

ÎN LEGĂTURĂ CU DUMINICA SAMARINENCII: CEVA DESPRE „APA CEA VIE”

ÎN LEGĂTURĂ CU DUMINICA SAMARINENCII: CEVA DESPRE „APA CEA VIE”

În şcoala cea mare a Duhului Sfânt, începem cu un rând nou de prelegeri: despre „apa cea vie”

În anul 1929 am început, prin foaia «Lumina Satelor», învăţăturile despre Duhul Sfânt. Am împărţit învăţăturile în patru părţi principale. În anul 1929 am dat învăţăturile generale despre Duhul Sfânt, despre lucrarea Sa, despre Duhul Sfânt învăţătorul, Mângâietorul etc.
Am purces apoi la cele 3 simboluri (icoane) ale lucrării Duhului Sfânt: vântul, focul şi apa.
Despre vântul cel ceresc am vorbit pe larg în foaia «Oastea Domnului», anul I. Despre focul cel ceresc am vorbit anul trecut şi anul acesta. Mai avem două prelegeri despre focul cel ceresc şi apoi trecem la apa cea vie. Duhul Sfânt e şi apa cea vie, apa vieţii de care vorbesc Scripturile.
Începem aceste învăţături în legătură cu evanghelia de duminică, în care Domnul vorbeşte despre apa cea vie.
Samarineanca nu L-a înţeles pe Mântuitorul când îi vorbea despre apa cea vie. Şi nu e mirare. Nici apostolii nu L-ar fi înţeles. Apa cea vie de care vorbea Domnul erau darurile Duhului Sfânt. Apa cea vie era o învăţătură nouă. Era un dar nou. Era un dar închis încă în fântâna darurilor cereşti. Era un dar ce aştepta moartea Domnului, ca să se reverse în lume. | Continuare »

Frumoasă-i îndrăzneala

Traian Dorz, din Scumpele noastre suroriIisus si samarineanca

Frumoasă-i îndrăzneala vieţii re-nnoite,
cu cât i-au fost mai negre păcatele trăite,
cu cât i-au fost mai multe greşelile iertate,
cu cât i-au fost mai grele durerile-ncercate.

Frumos este curajul ce-l capătă iubirea,
când află, dintr-o dată, puternic, mântuirea…
Când se-ntâlneşte-n faţă cu Dumnezeu, deodată,
şi inima-i învie ca din mormânt salvată.

…Aşa Samariteanca a fost după-ntâlnirea
cu Domnul, la fântână, aflându-şi mântuirea…
Din cea mai temătoare, mai slabă şi retrasă,
a devenit femeia nespus de curajoasă…

S-a dus, chemând la Domnul cetatea ei întreagă,
vestindu-le-Adevărul, ca toţi să-l înţeleagă…
Cuvântul şi iertarea cu toţii să primească,
la fel cu-a ei, viaţa Hristos să le-o-nnoiască.

Şi-aşa mărturisire a dus ea prin cetate,
că s-au întors la Domnul atâtea vieţi chemate;
iar, după ani, când vremea prigoanelor sosise,
aici aflară fraţii atâtea uşi deschise…

*
…O, voi, Samaritence, aveţi pe veşnicie –
dac-aţi aflat pe Domnul – o mare datorie:
s-aduceţi cu-ndrăzneală, prin vorbă şi prin faptă,
cetatea voastră-ntreagă la Domnul Ce-o aşteaptă…

CÂND VA VENI HRISTOS, NE VA SPUNE

„«Ştiu», I-a zis femeia, «că are să vină Mesia (Căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate.»“ (Ioan 4, 25)

Nădejdea sufletelor părăsite sau încurcate de oameni era una singură: Hristos-Mesia.
Pe El Îl aşteptau toţi oamenii, cu toate dorinţele şi nelă-muririle lor, de la cele mai mari până la cele mai mici. De la trebuinţele poporului întreg, până la cele ale fiecărui suflet singuratic şi amărât, toate şi toţi Îl aşteptau şi-L doreau pe Iisus.

O aşteptare atât de apropiată era în inimile oamenilor, încât toate trebuinţele lor le amânau până va veni Hristos, Care le va spune totul.

Când a venit, într-adevăr, Iisus a şi adus lumina şi izbăvirea, depline şi pentru toţi, la toate întrebările lor… Dar cei care aveau atunci răspunderea pentru popor, sprijiniţi de neştiinţa poporului însuşi, L-au respins pe Hristos, zădărnicind planurile lui Dumnezeu pentru ei…
Astfel, ca naţiune, ei au rămas în întuneric, pe când, indivi-dual, cei care L-au primit şi urmat pe Domnul, au fost luminaţi. Căci în întuneric umblă şi în întuneric trăieşte orice suflet omenesc şi orice popor, până când nu vine Hristos să-i spună totul!
Până când nu primeşte şi nu adânceşte cu ascultare tot Cuvântul în lumina lui Hristos. Şi poporul, ca şi sufletul, nu ştie, sărmanul, că trăieşte în întuneric. | Continuare »

Un iubitor al neamului românesc, Părintele Iosif Trifa

Un iubitor al neamului românesc, Părintele Iosif Trifa

Privind peste viaţa poporului român din ultima sută de ani, orice observator onest nu poate să nu remarce, nu numai pe plan religios-moral, ci şi pe plan social şi cultural, existenţa curentului de trezire şi înnoire spirituală adus şi răspândit de mişcarea Oastea Domnului.
Dumnezeu a iubit în mod deosebit neamul românesc – şi El a căutat un om prin care să facă o lucrare de dezrobire sufletească a acestui popor. Iar omul pe care l-a ales şi l-a trimis să pornească acest „vânt de primăvară duhovnicească” în ţara noastră a fost preotul ortodox Iosif Trifa, care era cel mai aproape de gândul lui Hristos, fiindcă nutrea aceeaşi dorinţă şi dragoste în sufletul lui. Asemeni Apostolului Pavel, căruia „mare îi era întristarea şi necurmată durerea inimii” pentru cei din neamul său – şi asemeni altor conştiinţe pe care le-a avut omenirea –, şi Părintele Iosif s-a pătruns de dragostea mistuitoare pentru neamul său. Râvna lui dusă până la jertfirea vieţii personale de acolo îşi trăgea seva. O spune chiar el aceasta, în articolul Foaia poporului, apărut în «Lumina Satelor» numărul 6, din 19 februarie 1922, la paginile 3 şi 4: „Acum a ieşit foaia noastră, în care veţi fi văzut cum ne silim să punem tot sufletul nostru cinstit, toată căldura inimii noastre curate şi toată truda minţii noastre jertfă pe altarul luminării, îndreptării şi înălţării sufletului mulţimii. (…) Numai din porunca de a ne împlini datoria de învăţători, luminători şi îndreptători ai vieţii poporului nostru am pornit «Lumina Satelor», căci zilele rele sunt. Credincioşi poruncii: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor», am pornit la drum. Nu gândul la câştig, ci dorul de a împrăştia lumină ne călăuzeşte; şi asta e tăria noastră, pe care nu o va birui nici o răutate omenească”.
Astfel gândul lui Hristos s-a unit cu gândul slujitorului Său, pentru mântuirea generaţiilor viitoare. Credincios chemării sale, Părintele Iosif Trifa şi-a dus solia până la moarte, aceea de a-L vesti, în mijlocul neamului nostru românesc, pe Iisus cel Răstignit şi întoarcerea la El printr-o transformare radicală a vieţii. Aceasta a fost esenţa mesajului său, transmis în cea mai mare parte prin cuvântul scris. | Continuare »

NOROC CU CREDINTA!

NOROC CU CREDINTA!

Arhimandritul Iuliu Scriban

În viata omului vin dureri si amaruri asa de grele, ca-i este peste putinta sa le înghita. Da, omul poate rabda foarte mult. Nu degeaba zice românul: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate sa rabde!”, cu toate ca nu poate rabda chiar peste masura, daca nu are si anumite proptele care-l feresc de prabusire.
Prin singurele lui puteri nu poate rabda prea mult. De la o vreme se prabuseste. Dovada sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate acestea? Numai dovezi ca omul n-a mai putut rabda. Vine o clipa când i se pare peste putinta sa mai înghita amarul si atunci îsi taie singur firul zilelor lui.
Acelasi om însa poate foarte mult, mai mult decât îsi poate închipui cineva, când se sprijina pe credinta în Dumnezeu.
Atunci omul acela ajunge o minune. Daca ne gândim la mucenicia domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, gasim ca fiul sau cel mai mic, dupa firea omeneasca, s-a înfricosat de moarte si a spus ca primeste sa-si lepede legea sa crestineasca.
Dar la cuvântul tatalui sau, îndata s-a ridicat în el puterea credintei si a marturisit ca vrea sa moara crestin.
Care a fost puterea care, de la o clipa la alta, a alungat temerea si a trezit în el puterea barbatiei? Numai credinta crestineasca. De aceea cu dreptate a strigat Sfântul Pavel despre marii barbati ai credintei din trecut: „Sfintii prin credinta au biruit împaratii… au dobândit fagaduinte, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, au fost tari întru slabiciune, tari în razboaie, au întors taberele vrajmasilor în fuga” (Evr 11, 33-34). | Continuare »

Despre starea de moarte a duhului omenesc

Mironositele-la-mormantul-DomnuluiSfântul Ignatie Briancianinov,
predică în Duminica Mironosiţelor – din «Predici la Triod şi Penticostar»

Evanghelia a vestit astăzi despre nevoinţa sfintelor femei care au urmat Dumnezeu-Omului în vremea pribegiei Lui pământeşti, care au fost martore ale patimilor Lui şi au fost de faţă la îngroparea Lui.
Îngroparea s-a petrecut în seara zilei de vineri. Când răutatea iudeilor s-a revărsat ca lava de foc dintr-un vulcan nu numai asupra Domnului, ci şi asupra tuturor apropiaţilor Lui, când Sfinţii Apostoli au fost siliţi să se ascundă sau puteau privi numai din depărtare la uimitoarea întâmplare; când numai ucenicul cel iubit, pentru care nimic nu era prea înfricoşător, a rămas nedespărţit de Domnul: atunci ucenicul care se ascunsese întotdeauna, care îşi tăinuise întotdeauna aşezarea inimii de teama răzbunării Sinedriului, având un loc de cinste în acesta, Iosif Arimateanul, trece dintr-o dată peste toate piedicile,
şovăielile, nedumeririle care-l legau şi-l tulburau până atunci, merge la recele şi crudul Pilat, cere trupul celui omorât cu moarte de ocară, îl primeşte, îl îngroapă cu evlavie şi cu cinste.
Evanghelia dă faptei lui Iosif însemnătatea unei fapte pline de mărime de suflet, de bărbăţie.
Aşa a şi fost. Făcând parte din Sinedriu, în faţa Sinedriului, care săvârşise uciderea de Dumnezeu, în faţa Ierusalimului, care luase parte la uciderea de Dumnezeu, ia de pe cruce trupul Dumnezeu-Omului Care fusese omorât de oameni, îl duce în grădina aflată în apropierea porţilor şi a zidurilor cetăţii.
Acolo, în singurătate şi linişte, la umbra copacilor, într-un mormânt nou, săpat în stâncă, fără a cruţa aromatele şi balsamurile, pune trupul prin care au fost răscumpărate şi trupurile, şi sufletele tuturor oamenilor, înfăşurându-l cu giulgiuri curate, aşa cum se înfăşoară şi se ascunde o comoară de mare preţ.
La înmormântarea Domnului a luat parte un alt om care făcea parte din Sinedriu: Nicodim, care venise noaptea la Domnul, care îl recunoscuse pe Domnul drept trimis al lui Dumnezeu.
După ce prăvăleşte o piatră mare pe uşa mormântului – „uşă” numeşte Evanghelia deschiderea joasă prin care se intra în peşteră – Iosif pleacă de acolo ca un om care şi-a îndeplinit în chipul cuvenit slujirea. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a III-a după Paşti (a Mironosiţelor)

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

…Fraţii mei scumpi şi aleşi, şi surorile mele, fiţi cu cea mai mare băgare seamă la orice şoaptă a lui Satan: nu vă socotiţi mai înţelepţi decât fraţii voştri. Nu vă consideraţi mai buni, nu vă priviţi mai presus, nu vă arătaţi mai vrednici. Aceasta este o ispită diavolească şi oricine a căzut în ea a fost pierdut.

Frate ales şi deosebit, te rog cu lacrimi, nu te socoti pe tine mai presus ca fraţii tăi cei ostenitori în Lucrarea lui Hristos. Chiar dacă eşti cel mai bătrân dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai talentat dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai vrednic dintre ei. Chiar dacă ai suferit sau ai lucrat sau ai luptat cel mai mult dintre ei… Nu te socoti pe tine niciodată mai presus, nici faţă de cel din urmă dintre fraţii tăi. Ci socoteşte-te totdeauna mai prejos, pentru ca să poţi primi dacă îţi va veni un sfat şi chiar o mustrare de la oricare dintre ei, chiar dacă, după părerea ta, n-ai merita-o. Aceasta te va înălţa în ochii Domnului tău, iar El va face să fii înălţat nespus şi în faţa fraţilor tăi.

Oricine se ridică mai presus de ascultarea frăţească, totdeauna cade în ispita diavolului şi ajunge prilej de dezbinare în Lucrarea lui Dumnezeu şi făcător de rătăciri printre fraţi.
Toate sectele şi rătăcirile prin astfel de oameni au început. Toate răstălmăcirile biblice, toate certurile dintre fraţi, toate relele lăuntrice şi mari ale Bisericii adevărate a lui Hristos au luat naştere şi întindere de la astfel de lucrători răi, de care fraţii n-au ştiut să se păzească, să se ferească şi să se depărteze la timp (Romani 16, 17; Fapte 20, 29-31; Tit 3, 10-11). Nici unul dintre aceştia nu s-a mai întors înapoi.

Nici unul dintre ei nu şi-a mai recunoscut greşeala. Nici unul nu s-a mai îndreptat din rătăcirea lui, fiindcă demonul mândriei, care a pus stăpânire pe el în chiar clipa când s-a ridicat peste fraţii lui şi contra lor, nu l-a mai lăsat din ghearele sale…