„MĂ VEŢI LĂSA SINGUR (In 16, 32); DAR NU SUNT SINGUR, CĂCI TATĂL ESTE CU MINE”

„MĂ VEŢI LĂSA SINGUR (In 16, 32); DAR NU SUNT SINGUR, CĂCI TATĂL ESTE CU MINE”

„Nu vă voi lăsa orfani” (In 14, 18); „Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28, 20)

Este în taina Golgotei şi această durere. Singurătatea. Părăsirea.
Domnul Iisus a suferit singur. Fără mângâierea vreunuia din prietenii Săi, în mijlocul unei lumi întregi care I-a stat împotrivă.
…Ce durere!… Dar Domnul a mers înainte până la moartea pe cruce, îndrăznind să calce pe acest drum neumblat, în faţa privirii Tatălui Său.
Căci deşi era părăsit şi singur, nu era totuşi singur. „Căci Tatăl este cu Mine.”
Dar prin viaţa Sa, prin suferinţele şi moartea de pe cruce, El ne-a arătat şi nouă că, pentru a dobândi mântuirea, trebuie să păşim pe urmele Lui” (I Ptr 2, 21).
„În lume veţi avea necazuri” (In 16, 23)… „Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu… Veţi fi daţi la chin şi la moarte” (Mt 24, 9). Toate aceste cuvinte care „nu vor trece” (Mt 24, 35) – şi altele – sunt dovada că drumul mântuirii e unul singur: acela care trece prin Golgota…
Cine ar putea să îndure oare durerile acestui drum, dacă n-ar privi la Cel răstignit?… E un drum atât de greu, dar pe pietrele căruia scrie cu sânge: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33). Ceea ce spune şi Apostolul Pavel în Evrei 12, 3.
Dar, pe lângă însângerarea în lupta cu păcatul şi cu lumea, poţi avea bucuria să fii în tovărăşia fraţilor în această durere şi să suferi îm¬preună cu ei (I Ptr). Durerea e parcă mai uşoară în tovărăşie. | Continuare »

„TOŢI ÎMPREUNĂ ÎN ACELAŞI LOC“ (Fapte 2, 1)

„TOŢI ÎMPREUNĂ ÎN ACELAŞI LOC“ (Fapte 2, 1)

Deoarece la articolul ASCULTARE? CATEGORIC, DA! Dar de cine? a apărut un comentariu semnat avvanatanael, care spune bine ce spune, dar care nu are suport real al afirmaţiei, voi răspunde cu ajutorul Domnului, încercând să explic de ce nu este real.
Comentariu este următorul:
„Si eu subscriu la acest material, dar aş dori ca toţi cei ce trag aceste semnale de alarmă, să fie prezenţi şi cu trupul la marile adunări ale Oastei Domnului, indeosebi la mormintele înaintaşilor noştri, stând unii lângă alţii şi împreună, în rugăciune şi răbdare. Cred că în felul acesta Domnul se va lupta pentru ai Lui. Bine ar fi să venim toţi. DAR TOŢI… Şi cei cu păcate multe şi cei cu păcate mici, şi cei drepţi şi cei mai puţin drepţi, toţi în smerenie faţă de Dumnezeu şi sinceritate unii faţă de ceilalţi. În felul acesta, lucrurile s-ar rezolva. E nevoie de multă, imens de multă dragoste şi răbdare pentru ca „orice vale să se umple şi orice deal să se plece” şi cu timpul lucruriile vor reintra pe făgaşul sănătos. La roata de la bicicletă jumătate de spiţe trag dreapta, iar celelaltă jumate stânga, dar cercul roţii rămâne centrat, merge drept. Cred că doar împreună, cu toţi fiii ei atât de risipiţi, Oastea Domnului poate merge biruitor înainte. Deşi unii au mai multă dreptate decât ceilalţi, TOTUŞI toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de SLAVA lui DUMNEZEU. Dacă am fi împreună, atunci nu noi trebuie să dăm afară pe cel ce strică, ci Domnul ar nimicii din mijlocul poporului sfânt pe oricine ar căuta viclean să schimbe ÎNVĂŢĂTURA LĂSATĂ DE PĂRINŢI. DOAMNE AJUTĂ! Până atunci TOŢI, ÎMPREUNĂ, ÎN ACELAŞI LOC ŞI ACELAŞI DUH!“
Şi eu subscriu la articolul mai sus numit, chiar şi la comentariu (la modul idealist) cu toată fiinţa mea şi tocmai această subscriere îmi cere să răspund fratelui avvanatanael.
Cu ce i-ar ajuta pe unii să vadă mai uşor adevărul nimicirii Oastei Domnului prezenţa cu trupul la adunările mari ale Oastei a celor trei fraţi semnatari? S-ar trezi cineva mai repede? | Continuare »

PLANIFICARE LA OASTEA DOMNULUI? SAU HAOS PLANIFICAT? (SCAPĂ CINE POATE!)

PLANIFICARE LA OASTEA DOMNULUI? SAU HAOS PLANIFICAT? (SCAPĂ CINE POATE!)

„Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Domnul” (Prov. 16, 1).

Răsfoind colecţia foii «Iisus Biruitorul», nu mică mi-a fost surprinderea să constat că: „Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nimic nu e nou sub soare” (Ecl. 1, 9), ajungând să-i dau mare dreptate lui Solomon, citind un editorial publicat în «Iisus Biruitorul» nr. 11 (727) / 8-14 martie 2010, în care se vorbeşte amplu despre Istoria Bisericii primare, despre începuturile activităţii misionare, dându-se exemplu Biserica din Antiohia, ce reprezintă un model de urmat, de bună seamă şi pentru noi, cei de astăzi.
Citind mai departe articolul, mi s-a făcut lumină, reflectând la tematica planificată a adunărilor de la Bacău din 27. 12. 2017 şi de la Comăneşti din 02. 01. 2018, adunări în care au apărut ca un fir roşu aceleaşi idei lansate în urmă cu 7 ani, idei gândite şi, iată, realizate pas cu pas, legate de misiune şi contramisiune, trimitere şi împuternicire.
Articolul cu pricina reprezintă un Apel-program care, dacă de şapte ani de zile a trecut mai neobservat, iată că acum este pus în aplicare pe faţă. După ce distinsul autor vorbeşte despre începuturile Oastei, despre afirmarea ei în faţa publicului astfel încât a trebuit să se ţină cont de Oaste, acesta arată că frumoasele realizări ale Oastei au fost împiedicate să se desăvârşească tocmai datorita unei contramisiuni: „Or, faptul că lucrul acesta nu s-a realizat, în bună măsură, se datorează acestei contramisiuni, o lucrare a diavolului, care reuşeşte, iată, să zădărnicească lucrarea de mântuire prin Evanghelie”. | Continuare »

CERUL DE SUS VORBEŞTE CU NOI

Ioan Marini, «Viaţa Creştină» nr. 28-29 / 7-14 iulie 1940, p. 1

Războaie. – Foamete. – Cutremure de pământ. – Potopuri de ape, toate strigă pe noi să ne întoarcem la Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne arată că întotdeauna când oamenii au părăsit calea Domnului şi frica de Cel Atotputernic, abătându-se pe căile păcatului şi nelegiuirii, au secerat roadele faptele lor, căzând sub pedeapsa me¬ritată de umbletele lor. Citiţi cartea Plân¬gerile lui Ieremia şi veţi vedea starea în care ajunge un popor iubit de Domnul din pricină că s-a depărtat de El şi a nesocotit legile Lui.
Dacă astăzi, când atâtea necazuri s-au abătut asupra oamenilor şi bătăile nu mai încetează, am privi în sus şi ne-am pocăi de faptele noastre, rugându-ne din toată inima Aceluia pe care L-am jignit, poate ni s-ar da şi nouă milă ca celor din Ninive.
Dar se pare că oamenii de ani nu vor să facă acest lucru. Ei nu vor să se pocăiască şi să se lase de răutăţi, de aceea mâna Domnului stă tot întinsă împotrivă, ca să le facă rău, nu bine.
Cuvântul Domnului cheamă pe orice om la pocăinţă. El ne iubeşte, de aceea, ca un părinte, ne ceartă, ca să ne întoarcem la căile vieţii şi să nu pierim în păcate.
Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să ne înălţăm şi inimile cu mâinile spre Dumnezeu din cer, zicând: Am păcătuit, am fost îndărătnici şi nu ne-ai iertat… Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce! (Plg 3, 40-42; 5, 21).
Da, să ne întoarcem şi El va avea milă de noi. Suflete drag, întoarce-te, vino la Domnul, căci pe cine vine la El nu-L va izgonii afară.

DOAMNE, NU SUNT VREDNIC

p_vames2Doamne, nu sunt vrednic să-mi înalţ spre Tine
ochii ce-au sclipire încă spre ispite,
mâinile ce-au încă urme de ruşine,
buzele ce-au încă vorbe nesfinţite…

Doamne, nu sunt vrednic să-Ţi dezleg cureaua
încălţării Tale când îmi vii în casă;
peste-a’ Tale glezne albe cum e neaua,
lacrimile mele urme negre lasă.

Doamne, nu sunt vrednic de a Ta-ndurare,
c-am deschis ispitei inima curată…
Tu i-ai dat în flăcări inimii iertare,
dar ea nu-şi mai iartă vina niciodată.

Doamne, nu sunt vrednic nici de-o mângâiere,
c-am lăsat în alţii lacrimă şi rane;
buzele iubirii le-am udat cu fiere,
mâinilor blândeţii le-am bătut piroane.

Doamne, nu sunt vrednic… dar cu ce-ndurare
mă-nconjori cu flăcări, mă hrăneşti cu jale
şi m-adăpi cu lacrimi pentru clipa-n care
vor culege îngeri rodul trudei Tale…

Traian Dorz

CE PĂRERI DE RĂU SIMT, DOAMNE

Vamesul-si-fariseul-3Traian Dorz, Cântările din urmă

Ce păreri de rău simt, Doamne,
în adâncul conştiinţei
că m-a încercat adesea
îngâmfarea umilinţei,
c-am îngăduit ispitei
să mă-nfăşure vicleană,
ca să-mi laud sărăcia
şi să par fără prihană.

Cum mă-nvinuiesc, o Doamne,
şi mă mustru câteodată
c-au fost clipe să vreau slavă
şi să-mi cer în lume plată!
Binecuvântat fii, Doamne,
când nu mi le scoţi în cale,
ci mă ţii în sărăcie
şi mă porţi în sac de jale.

Dar cel mai ruşine-mi este
c-au fost clipe-n Ghetsimanii,
când am tremurat de moarte
şi m-au înfricat duşmanii.
De toţi anii de izbândă
n-am atâta bucurie
cât mă-ntunec de osânda
pentru-o clipă de slăbie.

TE-AM LĂUDAT

vamesul_fariseulTe-am lăudat din buze, Doamne,
şi Ţi-am cântat frumos cândva,
era atât avânt în toate,
doar suflet prea puţin era.

Ştiam să spun cuvinte nalte,
cu grai smerit şi grav ştiam,
aveam atâtea-n rugăciune,
doar suflet prea puţin aveam.

Primeam cu drag să-mi vii în casă
şi chiar să stai la masa mea,
aveai loc larg în toate-a’ mele,
doar sufletul prea strâmt l-avea.

Cu largă mână, zeciuiala
şi darul la altar duceam,
Îţi dam atât din toate-a’ mele,
doar suflet prea puţin Îţi dam.

…Iar astăzi, Doamne, când Cuvântul
îmi luminează tot ce fac,
văd ce zadarnice-mi sunt toate
când sufletu-i de har sărac.

Şi-atât aş vrea să n-am nimica
din tot ce m-a-nşelat cândva,
să nu mai cred că-n loc de suflet
mai pot să-Ţi dărui şi-altceva.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Tu să rămâi la ce ai învăţat

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI 
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

TDorz1În agitaţia îngâmfată şi neascultătoare cu care diavolul împinge şi îmboldeşte mereu pe unii oameni, nespus de mulţi devin nemulţumiţi şi neliniştiţi cu învăţătura lor de la început, cu credinţa lor dintâi, cu felul şi cu adunarea în care L-au cunoscut pe Hristos. Dornici după un loc mai înalt, după o întâietate mai mare, după o publicitate şi o laudă mai largă, ei scornesc învăţături noi, crezuri noi, păreri noi, pentru a deveni ceva mai deosebiţi decât toţi ceilalţi. Cu o îngâmfare satanică pe care nici nu mai încearcă să şi-o ascundă, oamenii aceştia, care până mai ieri nu erau nimic, acum se pretind, dintr-o dată, cu obrăznicie şi neruşinare, mai înţelepţi decât înaintaşii, mai vrednici decât părinţii lor, mai pricepuţi decât cei care i-au învăţat, croind prosteşte căi noi care n-au nici o ieşire nicăieri, şi ducând spre pierzare, după ei, pe cei care au acelaşi duh de neascultare şi prostie, ca al lor.
Se spune că, odată, a fost o mare întrecere de zbor printre păsări. S-a anunţat că pasărea care va putea zbura mai sus va fi socotită împăratul păsărilor. Atunci toate păsările au pornit deodată ca nişte săgeţi spre cer, de la cea mai mică, până la cea mai mare. Păsărica numită Ochiul-boului era cea mai mică, iar vulturul, cel mai mare. Dar ce s-a gândit Ochiul-boului?
„Mă voi ascunde sub aripile vulturului şi voi sta acolo, odihnindu-mă; el nu mă va simţi. Şi, când el va osteni zburând şi nu va putea să se înalţe mai sus, eu voi ţâşni de acolo, odihnită şi mă voi înălţa cu uşurinţă îndată mai sus ca el… Şi, astfel, voi deveni eu împărat. Căci toate celelalte vor fi rămas mult înapoia mea.“
Şi aşa a şi făcut. Când vulturul care o dusese sub aripile lui nu mai putu să zboare mai sus, îndată ţâşni odihnită de sub aripile lui, unde stătuse ocrotită licheaua nevrednică, şi se ridică deasupra lui, declarându-se singură împăratul păsărilor. | Continuare »

Tu să rămâi

Tu să rămâi în Calea
şi dragostea dintâi,
chiar de-ai rămâne singur,
acolo să rămâi.

Să-ţi ţii învăţătura
ce-o ştii de la-nceput,
oricâte drumuri aspre
mai ai de străbătut.

Să stai în locul unde
Hristos te-a aşezat,
chiar toţi de-ar fi să poată
călca ce s-au jurat.

Să crezi la fel ca-n clipa
din sfântul legământ,
cu prima ta credinţă
să intri în mormânt.

Să lupţi în rând cu fraţii
din primii vieţii paşi,
fiind la fel şi-n jertfe
şi-n bucurii părtaşi.

Să mori cum ţi-a fost viaţa,
statornic cu Iisus,
El să te ia de-acolo
de unde-ntâi te-a pus.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare