Ceva despre crucea suferinţelor

Ceva despre crucea suferinţelor

Părintele Iosif Trifa

Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are necazurile şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rânduri, eu nu te cunosc mai de-aproape cine eşti şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este nimeni care să nu-şi aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât vei fugi de ea, mai tare te va urmări!
Dar crucea aceasta nu e încă crucea din evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul te-a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul, trebuie să afli „jugul Lui cel uşor“, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieţii trebuie s-o purtăm spre folosul şi mântuirea sufletului nostru.
O, dacă viaţa noastră este o cruce de nesfârşite suferinţe şi încercări, de ce n-am purta-o de bunăvoie pentru Hristos, în loc s-o purtăm de silă, fără nici un folos? O, ce dureros este să-i vezi pe oameni purtând crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Crucii!
Suflete dragă! Să ştii că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieţii tale. A pus-o, să-ţi dai seama şi să înţelegi că nu este mântuire fără cruce şi suferinţă.
Întreagă viaţa Domnului, începând de la naştere şi până la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea şi suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul meu, umbli după tihnă şi odihnă? Te înşeli, dragul meu, te înşeli! Crezi tu, oare, că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mântuit? A fost, oare, vreun sfânt în această lume care să nu fi suferit?
| Continuare »

Cum este făcută crucea?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un adânc înţeles este chiar şi în felul cum este făcută crucea.
O cruce de lemn e făcută din două braţe. Un braţ e mai lung, mai lungăreţ. Acest braţ e parcă o cale netedă, un drum deschis ce alunecă înainte. Celălalt braţ – cel mai scurt – vine şi se aşază de-a curmezişul peste braţul cel mai lung. Se aşază ca şi când ai închide calea cuiva, ca şi când l-ai opri pe cineva în drumul său.

Aici este taina cea mare a Crucii. Ea înseamnă o oprire a noastră, a vieţii noastre, din calea cea largă a păcatului. Ea trage o dungă peste toate lumeştile noastre planuri şi gânduri. Crucea se aşază de-a curmezişul în calea vieţii   noastre celei păcătoase. Ea înseamnă un hotar sufletesc, un hotar de oprire a unei vieţi vechi şi de începere a unei vieţi noi. Ea înseamnă o schimbare din temelie a  vieţii.
Însă, vai, puţini au aflat crucea în acest înţeles! Crucea celor mai mulţi creştini are numai un braţ. Are numai braţul cel lung: calea deschisă a lumii, a răutăţilor. Celălalt braţ, cel cu hotarul sufletesc şi cu schimbarea din temelie a vieţii, lipseşte.
Nu cumva o astfel de cruce este şi crucea ta, iubite cititorule?

DUMNEZEU NE CERE

Dumnezeu ne cere nouă, celor care-L ascultăm,
nu numa-nchinarea noastră, ci viaţa să I-o dăm;
că-nchinarea fără viaţă este searbădă şi grea,
viaţa fără de-nchinare este, iarăşi, tot aşa

…şi ne cere-o viaţă plină de-Adevărul Lui frumos:
nici Hristosul fără Cruce, nici Crucea fără Hristos,
căci Hristosul fără Cruce e-un Hristos străin de Har,
Crucea fără El, asemeni, este goală şi-n zadar

…şi ne cere şi credinţă, dar şi fapte să avem,
căci credinţa fără fapte moartă-i şi-n zadar o vrem;
faptele fără credinţă sunt şi moarte, şi pustii,
numai când sunt împreună ele-s rodnice şi vii

…şi ne cere şi-Adevărul, şi Iubirea s-o trăim,
c-Adevăr fără Iubire în zadar mărturisim;
iar iubirea ne-nţeleaptă, fără adevăr, e-un foc
nestatornic şi nevrednic, fără nici un rost deloc.

Dumnezeu ne cere nouă echilibru sănătos
între vorbă şi trăire, după pilda lui Hristos,
căci uşor zici „mântuire”, dar a o avea e greu
şi-o au numai cei ce-ascultă ce ne cere Dumnezeu.

Traian DORZ

CUM ÎNŢELEGI TU CRUCEA LUI HRISTOS?

crucea-bucegi_1LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI
I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 37 / 23 sept. 1923, p. 3

Acum joi avem praznicul înălţării sfintei Cruci, adică amintirea zilei când împărăteasa Elena a aflat sfânta Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul şi a dus-o la Ierusalim unde patriarhul Macarie a înălţat-o în mijlocul bisericii, ca să o poată vedea mulţimea poporului ce venise să i se închine.
Ca şi pe celelalte praznice, Biserica l-a rânduit şi pe acesta să culegem învăţături sufleteşti din el. Creştinilor! Să luăm aminte că noi nu înţelegem Crucea Mântuitorului aşa cum trebuie. De câte ori vedem semnul sfintei Cruci, de câte ori facem semnul sf. Cruci, trebuie să ne gândim la două lucruri:

1. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că Hristos nu S-a răstignit pe cruce numai „pentru păcatul lui Adam şi mântuirea lumii”, ci Hristos S-a răstignit pentru mine şi tine, cititorule, pentru păcatele mele şi ale tale. Noi trebuie să simţim că păcatul ne apasă, ne sugrumă, ne doboară la picioarele Crucii, ca să strigăm: „Mântuieşte-ne, scapă-ne, Doamne Iisuse, că pierim!”. Numai simţind mai întâi greutatea păcatelor noastre vom simţi apoi darul Crucii lui Iisus, Care, prin jertfa Lui, ne iartă osânda şi ne face fiii lui Dumnezeu.
Nu este pe acest pământ o învăţătură mai minunată decât aceasta, că Iisus S-a răstignit pentru păcatele mele şi ale tale. Nu este în această lume o veste mai de bucurie decât aceasta, că Hristos ne-a şters pedeapsa şi ne-a făcut fiii lui Dumnezeu.
2. A doua oară, după ce ai înţeles că Hristos a murit pe cruce pentru tine şi iertarea ta, trebuie să te pui cu totul în slujba Lui, precum învaţă şi Ap. Pavel: „Şi pentru toţi a murit pe cruce Iisus, ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei, ci pentru Cel ce a murit pentru ei” (II Cor 5, 15). „Voi nu mai sunteţi ai voştri, căci aţi fost răscumpăraţi cu un preţ mare” (I Cor 6, 19). Dacă crucea şi jertfa lui Iisus te-a scăpat de la pieire, apoi tu trebuie să fii averea Celui răstignit. Mâinile tale, picioarele, ochii, vorbele, banii, averile şi toate lucrurile tale trebuie să le pui în slujba Lui. | Continuare »

Crucea pe care Moise, în pustie, a spânzurat chipul şarpelui închipuia profetic şi zguduitor semnul Cruci

Crucea pe care Moise, în pustie, a spânzurat chipul şarpelui închipuia profetic şi zguduitor semnul Cruci

… Prin Cruce, numai prin Cruce s-a făcut toată această lucrare mântuitoare a sufletelor noastre.
De aceea Crucea trebuie să ne fie nouă pe vecii vecilor, atât în semnificaţia ei nevăzută, cât şi în semnul ei văzut, ceva mai înalt şi mai sfânt ca orice alt semn de pe lumea asta. În ea este puterea lui Dumnezeu pentru oricine crede (I Cor 1, 18).
Crucea pe care Moise, în pustie, a spânzurat chipul şarpelui închipuia profetic şi zguduitor semnul Crucii în care şi prin care puterea şarpelui va fi zdrobită, iar veninul lui, păcatul, va fi înlăturat.
În semnul acesta poruncit de Dumnezeu era puterea Lui minunată care vindeca pe oricine privea cu credinţă spre Dumnezeu şi se apropia de El cu nădejde (Num 21, 4-9).
În Semnul acesta Sfânt al Crucii a rămas mereu şi va rămâne mereu, până în veşnicie, toată această putere biruitoare asupra şarpelui şi salvatoare de păcat – veninul cu care ne-a infectat el pe toţi.
Oricine se apropie de Crucea lui Hristos cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste capătă prin Puterea Jertfei lui Hristos, care s-a adus pe ea şi care a rămas nedespărţită de ea, iertarea păcatelor şi puterea de biruinţă asupra păcatului şi a celui rău, izvorul acestui păcat. | Continuare »

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci”

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci”

EVANGHELIA DE DUMINICĂ, DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Zis-a Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a Se înălţa Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea; ci ca să se mântuiască lumea prin El” (In 3, 13-17).

O evanghelie scurtă este aceasta. Dar ea spune mai mult decât toate cărţile şi filozofiile din lume. Ea ne descoperă taina cea mare a mântuirii noastre prin crucea Golgotei. Nicăieri nu se află pusă cu atâta putere mântuirea noastră prin Jertfa Crucii ca în această evanghelie.
Fiul Omului (Iisus) S-a înălţat pe cruce aşa cum odinioară Moise a înălţat şarpele din pustie, pentru ca cei muşcaţi de şerpi să nu moară. Am tâlcuit pe larg această asemănare în nr. 13 din foaia noastră, când ne-am oprit cu călătoria spre Canaan la şarpele din pustie, la Crucea şi Jertfa Golgotei.
Evanghelia de duminică este imnul dragostei cereşti, este cântarea mântuirii noastre. Este vestea cea mai minunată care s-a auzit cândva pe acest pământ. Dar şi cea mai înfricoşată, căci această evanghelie a mântuirii noastre a ieşit dintr-o mare judecată şi jertfă cerească pe care un Sf. Părinte şi-a închipuit-o astfel:
După căderea lui Adam şi a omenirii, se prezentară în faţa Tatălui ceresc Bunătatea şi Dreptatea cerească. Se apleacă amândouă în faţa Tronului ceresc şi Bunătatea începu: | Continuare »

Rugãciunea lui Moise

Rugãciunea lui Moise

(NUMERI 14, 13-19)

Doamne, toţii vrăjmaşii ştiu c-ai fost cu noi,
c-ai fost Călăuza noastră prin nevoi,
c-ai fost stâlp de flăcări şi-ai fost stâlp de nor,
umbră şi lumină la al Tău popor.

De ne pierzi acuma, cei răi vor grăi
că Tu n-ai putere a ne izbăvi
şi că nu poţi duce, Doamne-al Tău popor
până-n ţara care le-ai promis-o lor.

Doamne, fă puterea-Ţi să se-arate iar,
cum ai spus Tu Însuţi că eşti plin de har,
încet la mânie, bun şi iertător
şi plăteşti cu dreptul fapta tuturor.

Iartă-ne păcatul cum, de la-nceput,
ne-ai iertat tot răul care l-am făcut,
cum de când ne-ai scos Tu, Doamne-ndurător,
ai fost până astăzi cu al Tău popor.

Traian DORZ

Fecioară şi Măicuţă

Fecioară şi Măicuţă

Aureolă de lumină,
Fecioară şi Măicuţă, eşti,
aşa frumoasă lângă Fiul
şi între îngeri străluceşti…

Mireasma ta de curăţie
spre Dumnezeu s-a înălţat
şi de la cer un Fir de soare
în Prunc bălai S-a întrupat.

Cu ce adâncă umilinţă
arhanghelu-aplecat priveai,
cu ce divină dăruire
primit-ai Jertfei Trup să-I dai!

Cum se-mpleteau în tine tainic
ca două raze-n curcubeu,
o mamă şi fecioară sfântă
pentru Acelaşi Dumnezeu.

Fecioară şi Măicuţă bună,
ce Prunc şi Mire-ai legănat,
noi ne-nchinăm smeriţi asemeni
cu îngerul de altădat’.

Şi te slăvim de-a pururi sfântă
şi bună Maică-a lui Hristos,
cu rugăciunea cea mai naltă
şi cântecul cel mai frumos.

Vlad Ghgeorghiu, Blid de lut

„Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?”(Luca 18,18)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a XII-a după Rusalii

tanarul bogat m-tirea SiretiIubiţii mei, Evanghelia de astăzi spune că un om vine la Hristos. Este tânăr (vezi Matei 19, 22), este sănătos, este „bogat”, este chiar „dregător” (Luca 18, 23, 18). Patru bunuri de care atât se mai minunează oamenii, adunate într-o singură persoană. Ce altceva vroia? Sănătate avea, tânăr era, bogăţie avea, dregătorie avea. Cu toate acestea, nu era mulţumit. Înăuntrul său ceva îl preocupa şi o întrebare îi veni pe buze : „Ce să fac? …”.
Aduceţi-vă aminte! Aceeaşi întrebare am auzit-o şi din gura unui alt bogat, a bogatului nebun (vezi Luca 12,17), întrebare pe care şi-o pun şi mulţi dintre bogaţii de astăzi, deoarece şi aceştia se îngrijesc de bogăţia pământească. Dar întrebarea „Ce să fac?” a bogatului din Evanghelia de astăzi se deosebeşte mult de a celorlalţi. Aceia se neliniştesc pentru lucrurile mici şi lipsite de importanţă. Acesta se interesează şi întreabă de ceva mare. Dorinţa lui era viaţa cea veşnică.
Viaţa veşnică, iad şi rai!… Ce sunt acestea? Poate că unii domni moderni vor spune: Auzi colo, „viaţă veşnică”, cuvinte ale celor proşti!… Şi totuşi, iubiţii mei, viaţa veşnică există. Există? Dar aveţi dovezi? Desigur că avem. Care dovezi? Nu vom face aici o conferinţă filosofică, istorică sau psihologică. Vom spune pe scurt următoarele.

***
Dacă veţi deschide Istoria Universală, din primele pagini, din adâncul Antichităţii şi până astăzi, constatările de pe urma săpăturilor arheologice, monumentele şi mormintele, ca şi cel care s-a descoperit în Verghina, cu inscripţiile şi obiectele ce le conţinea, mărturisesc şi demonstrează că omul trăieşte şi dincolo de mormânt. Toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic.
Dacă lăsăm la o parte istoria şi cercetăm filosofia şi ştiinţa, vom vedea acelaşi lucru. Dacă vom întreba nu pe aşa-numiţii oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, care după ce au luat o diplomă au închis cărţile şi joacă biliard şi cărţi, ci pe aceia cărora le-au albit tâmplele studiind, şi dacă vom întreba pe marii filozofi, ca Socrate, Platon, Aristotel, dacă le vom pune întrebarea „Există viaţa veşnică?”, ne vor răspunde: Există!
Istoria răspunde DA. Ştiinţa şi filosofia răspund DA. Dacă vom întreba şi psihologia şi ea va răspunde DA. Psihologia, nu cea de suprafaţă, ci cea a profunzimilor (abisală) spune că omul este şi o fiinţă materială, este şi o fiinţă economică, este şi o fiinţă comercială, este şi o fiinţă socială, este multilaterală şi multidimensională. Dar psihologia de astăzi mai spune că omul este o fiinţă limitrofă sau metafizică. Ce înseamnă asta? După cum aici, la graniţă, avem de o parte iubita şi martirica noastră patrie, iar de cealaltă parte un spaţiu străin, adică suntem la graniţa dintre două state, în acelaşi fel şi omul se află la graniţa dintre două lumi. Una este lumea pământească, iar cealaltă este ceea ce va să fie, cea de dincolo de lumea materială. Şi omul participă la ambele. | Continuare »

Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor: Luca 18, 18-2

Părintele Dumitru StăniloaeTanarul-bogat33

Posibilitatea naşterii patimilor este dată prin existenţa afectelor naturale. „Patimile condamnabile şi contrare firii, care atârnă de noi – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul -, nu-şi au sursa în noi altfel decât în mişcarea afectelor conforme cu firea.“[1]

Ce sunt aceste afecte conforme cu firea şi cum au răsărit în firea noastră? Ele sunt numite de Sfântul Maxim tot patimi (πάθη), întrucât reprezintă şi ele o trăsătură de pasivitate a firii noastre. Ba, ele reprezintă chiar o pasivitate mai deplină decât patimile contrare firii. Căci la naşterea şi creşterea celor din urmă a contribuit într-o anumită măsură şi voia noastră, chiar dacă mai pe urmă ele ne stăpânesc cu totul. În acest sens, ele au depins de noi ca să se nască şi să crească, şi întrucâtva depinde de noi ca să ne eliberăm de ele. Însă afectele conforme cu firea nu atârnă câtuşi de puţin de noi. De aceea am spus că ele manifestă în mod şi mai accentuat aspectul de pasivitate al firii noastre. Şi tot de aceea ele ţin cu totul de fire, şi nicidecum de voinţă, nefiind prin urmare condamnabile. Astfel de afecte sunt: pofta după mâncare, plăcerea de mâncare, frica, întristarea. Mai mult chiar, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei.

Totuşi, ele nu fac parte din constituţia originară a firii, nefiind create odată cu ea. Ci ele au odrăslit în fire după căderea omului din starea de desăvârşire. Ele au pătruns în partea mai puţin raţională a firii, accentuând trăsăturile iraţionale ale acesteia, după ce prin cădere s-a slăbit raţiunea, spiritul. | Continuare »