AL PATRULEA MAG

AL PATRULEA MAG

Ferice de cine îngrijeşte de cel sărac, a spus cândva omul acela care era după inima lui Dumnezeu. Căci omul cel milostiv va avea parte de milă.
Cel care se îndură de alţii va vedea veşnic Faţa plină de îndurare a lui Dumnezeu. Şi cine udă pe altul va fi udat şi el, fiindcă Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după cum este inima lui. Cu cel bun, Tu eşti bun, Doamne. Cu cel drept Te porţi după dreptate. Iar cu cel nelegiuit Te porţi după nelegiuirea lui.
Cât vom trăi pe lume, să nu uităm aceste adevăruri!
La Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos au venit să-L vadă şi să I se închine, din Ţările îndepărtate ale Răsăritului, trei magi credincioşi. Tot drumul lor, cei trei magi credincioşi au fost călăuziţi de o stea strălucitoare şi minunată, care a mers pe cer înaintea lor, până când au ajuns la peştera ce era acolo şi la grajdul în ieslea căruia era Pruncul Iisus cu Măicuţa Lui cea sfântă.
Când au ajuns acolo, bunii şi credincioşii magi I s-au închinat ca unui Dumnezeu şi I-au adus daruri. Unul aur, ca unui Împărat. Altul smirnă, ca unui Stăpân. Altul tămâie, ca unui Arhiereu. Căci aşa era Domnul Iisus şi aşa le spunea lor Duhul Sfânt…
Toate acestea sunt scrise de mult; le ştie oricine. Dar mai este ceva care nu ştie oricine. Şi iată ce:
Se spune că atunci când au pornit din Ţările Răsăritului îndepărtat, ca să vină la Ierusalim şi la Betleem să-L caute şi să-L afle pe Domnul Iisus, magii nu erau trei, ci erau patru.
Cel de al patrulea mag, anume Artaban, era cel mai bogat şi mai credincios dintre ei. De aceea el venea cu mai multe cămile încărcate cu tot felul de daruri scumpe, ca să-I aducă Pruncului Iisus: hrană, îmbrăcăminte, smirnă, tămâie şi aur mai mult… Cu mult mai mult decât toţi ceilalţi trei soţi ai lui împreună. | Continuare »

„NU POT SĂ VĂD NELEGIUIREA UNITĂ CU SĂRBĂTOAREA” (Is 1, 13)

„NU POT SĂ VĂD NELEGIUIREA UNITĂ CU SĂRBĂTOAREA” (Is 1, 13)

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 53 / 27 dec. 1936, p. 5

Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie are dumnezeiasca însuşire de a fi categoric, lămurit, necruţător cu păcatul; tăietor fără milă în păcat şi fărădelege. Aşa e şi locul de la Ieremia capitolul 1, versetele 10-15, unde Dumnezeu mustră praznicele iudeilor.
„Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare – zice Domnul –, căci Mi-e scârbă de tămâie. Nu vreau luni noi, sabate şi adunări de sărbătoare, căci nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea. Urăsc praznicele voastre, Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult; căci mâinile voastre sunt pline de sânge” (Is 1, 13-15).
Ce osândă, ce judecată aspră era aceasta pentru praznicele de pe atunci! Dar această osândă stă în picioare şi azi. Cuvântul lui Dumnezeu strigă şi azi: „Urăsc praznicele voastre… pentru că nu pot să văd praznicul batjocorit de păcat…”.
O, cum a ştiut diavolul să sape mereu în creştinismul din lume, în lucrul lui Dumnezeu din lume! În toate orânduielile lui Dumnezeu se vede săpătura vicleanului diavol. | Continuare »

NU-I ALT IISUS

NU-I ALT IISUS

Traian DORZ

Nu-i alt Iisus, nu-i alt Iisus
decât Acel în Iesle pus,
pe Care îngerii, cântând,
ni L-au vestit Copil plăpând
şi păstoraşii L-au aflat,
şi magii I s-au închinat,
şi Maica Sfântă L-a-nfăşat,
şi toţi osana-n cor I-au spus.
– Nu-i alt Iisus…

Nu-i alt Iisus, nu-i alt Iisus,
decât Acel ce blând ne-a spus
Cuvântul Tatălui Ceresc
şi slava celor ce-L primesc,
şi calea sfintei mântuiri,
şi raza marii Lui iubiri,
şi veşnicele-I fericiri,
cum nimeni altul n-a adus.
– Nu-i alt Iisus.

Nu-i alt Iisus, nu-i alt Iisus,
decât Acel pe Cruce pus,
doar El, prin Sângele-I vărsat,
ne-a şters al tuturor păcat
şi ne-a-mpăcat cu Tatăl Sfânt,
şi ne-a-nfiat cu legământ,
şi ne va scoate din mormânt,
şi ne va duce-n Slavă Sus.
– Nu-i alt Iisus.

O scrisoare la care nu am primit raspuns

O scrisoare la care nu am primit raspuns

Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit,

Mă numesc Mihăilă Neculai, în vârstă de 70 de ani, cântăreţ voluntar la strana bisericii din localitatea Piatra Şoimului. Mi-am iubit şi imi iubesc biserica mea în care m-am născut şi pe care vreau să o slujesc până la mormânt.

Cu durere în suflet şi cu tot respectul, doresc să vă relatez o situaţie aparte: M-am născut şi am copilărit în sânul Asociaţiei Oastea Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
În decursul anilor, ne-am confruntat alături de înaintaşii acestei miscări, printre care la loc de frunte a fost regretatul poet creştin Traian Dorz, cu invazia prozelitismului sectar care a ros mereu în trupul asociaţiei. În repetate rânduri, ierarhii bisericii noastre ne-au atenţionat cu privire la amestecul acestor duhuri străine de învăţătura bisericii noastre în cadrul Oastei Domnului. Desigur, fraţii de răspundere din cadrul Asociaţiei s-au delimitat de aceste grupuri dizidente care făceau rău Oastei Domnului.
După anul 2000, conducerea juridică a Asociaţiei Oastea Domnului a făcut presiuni pentru participarea Oastei Domnului la întâlnirile ecumeniste (la Praga, la Sâmbăta de Sus cu evreii mesianici, etc…)

Acum, în situaţia nou-creată, prin întâlnirea din Creta, la care biserica noastră este ataşată la C.M.B. s-a acceptat dialogul cu celelalte denominaţiuni religioase numite acum biserici. Aici, în cadrul Asociaţiei Oastea Domnului, grupurile dizidente amintite mai sus jubilează fericite datorită întorsăturii care s-a luat pe plan bisericesc.
Îndrăznesc, să vă întreb: În această situaţie nou-creată, mai are rost să ne manifestăm oponenţa noastră faţă de acest prozelitism sprijinit acum chiar de către conducerea bisericii noastre?
Sărut dreapta.

Cu respect, Mihăilă Neculai -5.12.2016, Piatra Şoimului- Judeţul Neamţ

P.S. Această scrisoare a fost înmânată Părintelui Protopop Vasile Toc de la Protopopiatul Roznov în data de 07.11.2016 cu ocazia conferinţei care s-a ţinut la Săvineşti Neamţ, spre a fi transmisă mai departe ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei.

DIN VIAŢA SFÂNTULUI NICOLAE

DIN VIAŢA SFÂNTULUI NICOLAE

Acum miercuri avem prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae. Biserica a pus prăznuirea sfinţilor ca să luăm pildă şi învăţătură din viaţa şi faptele lor. Şi viaţa Sfântului Nicolae este bogată în astfel de pilde şi învăţături.
Cărţile bisericeşti ne spun că Sf. Nicolae plecase odată cu corabia să cerceteze locurile sfinte din Ierusalim. Pe drum s-a făcut furtună şi corabia ameninţa să se cufunde. Atunci Sf. Nicolae a căzut în genunchi şi, rugându-se cu credinţă şi căldură, furtuna s-a liniştit şi călătorii au scăpat. Plecând înapoi de la Ierusalim, nişte corăbieri răi îndreptară corabia spre alte ţări, ca să-l despartă pe Sf. Nicolae de ţara lui. Dar Sf. Nicolae s-a rugat iarăşi cu credinţă şi un vânt potrivnic întoarse corabia şi o duse spre Mira Lichiei, ţara sfântului.
Învăţătura acestor întâmplări este că şi noi suntem călători pe marea vieţii, spre Ierusalimul nostru ceresc. Viforul ispitelor şi patimilor tulbură şl marea vieţii noastre şi corăbieri răi încearcă să ne departe de ţara noastră cea cerească. Numai credinţa, rugăciunea, privegherea, neîncetată şi purtările cele bune ne pot scăpa şi trece şi pe noi peste furtunile din marea vieţii.
O altă istorie ne spune că, pe vremea Sf. Nicolae era un om sărac ce avea 3 fete şi ajunsese într-o lipsă atât de mare, încât se muncea cu gândul să-şi dea fetele la desfrânare, ca să scape de lipsuri. Dumnezeu descoperi Sfântului Nicolae gândul cel rău al omului şi Nicolae aruncă noaptea, în taină, omului 3 pungi cu galbeni; şi, cu acest ajutor neaşteptat, omul cel sărac îşi mărită fetele, scăpându-le de la moartea cea sufletească.
O învăţătură şi o pildă [e] aceasta, să pândim şi noi cu prisosul nostru de avere şi de bani lipsurile celor săraci şi lipsiţi. Pândeşte şi tu, cititorule, să scapi pe cineva de la pieire sufletească cu prisosul tău de bani.

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 49 / 16 dec. 1923, p. 3

Acatistul Sfântului Nicolae Ierarh al Mirelor Lichiei, Marele făcător de minuni

Acatistul Sfântului Nicolae Ierarh al Mirelor Lichiei, Marele făcător de minuni

După rugăciunile începătoare se zic Condacele şi Icoasele

Condacul 1:
Cel ce verşi mir de mult preţ la toată lumea şi mie celui nevrednic şi mai mult decât toţi păcătos, dăruieşte-mi ca să-ţi aduc ţie cântare, Părinte Nicolae. Tu, ca cel ce ai îndrăznire către Dumnezeu, slobozeşte-mă din toate necazurile ca să cânt ţie: bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Icosul 1:
Arătatu-te-ai în vis împăratului celui cinstitor de Dumnezeu şi pentru moartea voievozilor acelora l-ai îngrozit pe el şi degrab ascultând de porunca ta, Nicolae, a poruncit ca să-i libereze pe dânşii. Pentru aceea ei au fost cuprinşi de bucurie şi de frică, iar eu cu dânşii grăiesc ţie, Sfinte Nicolae:
Bucură-te, capul cel sfinţit;
Bucură-te, cel ce ai sfărâmat capul cel diavolesc cu rugăciunile tale;
Bucură-te, slujitorule al Împăratului tuturor;
Bucură-te, ajutătorul celor credincioşi;
Bucură-te, întărirea Ortodoxiei;
Bucură-te, pierzătorul celor fără de lege;
Bucură-te, cel ce eşti insuflat cu suflarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, cel ce ai pierdut viforul mulţimii zeilor;
Bucură-te, cel ce eşti dimpreună vorbitor cu îngerii;
Bucură-te, izgonitorul demonilor;
Bucură-te, graiule al dumnezeieştilor cuvinte;
Bucură-te, cel ce ai astupat gurile ereticilor;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni ! | Continuare »

Între libertatea Duhului şi piedicile meschine ale procedurismului

Între libertatea Duhului şi piedicile meschine ale procedurismului

Nicolae Steinhardt, (Duminica femeii garbove)

„Domnul ne învaţă că suntem şi trebuie să fim slobozi a face binele şi a veni în ajutorul aproapelui nostru: nici o lege, nici un regulament, nici o formă de orice fel, nici o precauţie sau teamă, nici un motiv de tipul „să nu se spună că…”, ori „să nu pară că…” nu ne poate fi stavilă, pretext, justificare”.

„Ca şi altor pătimitori, Domnul, din proprie iniţiativă şi nesolicitat, îi vine în ajutor femeii gârbove pe care o află printre enoriaşii unei sinagogi într-o zi de sâmbătă. Din milă şi bunătate; întru mărirea lui Dumnezeu; ca să se vădească puterea Tatălui şi a Fiului. O vede, o cheamă, o vindecă – totul în pripă, cu iuţeala fulgerului. Textul istorisirii evanghelice nu-i mai puţin concis şi ritmat decât al celebrei scrisori prin care, din Orient, Cezar vestea senatului: veni, vedi, vici.

Este în capacitatea aceasta a Mântuitorului de a vedea suferinţa celorlalţi, a lua aminte la ea, a o zări de îndată şi de a se concentra asupră-i, o imensă milă şi totodată o sensibilitate (omenească) de natură a iuţi bătăile inimii celui care citeşte Evanghelia aceasta (Luca 13, 10-17), ori Pericopele paralele: Matei 12, 9-14; Marcu 3, 1-5; Luca 6, 6-11 (toate trei se referă la omul cu mâna uscată, sau Luca 14, 1-6, referitoare la bolnavul de idropică) şi a isca într-însul nebănuite simţăminte de înfiorare şi compătimire.

Curând, însă, măreţia şi tăria înduioşătoare a tabloului evocat de Sfântul Evanghelist Luca sunt parcă înceţoşate de veninoasa intervenţie intempestivă a mai-marelui locului. Ca o rugină, ca o pecingine, ca o lepră ce s-ar depune pe suprafaţa curată a pielii, ori a zidului, ori a metalului şi ar pângări-o. Simultan cu mânia acestuia sunt date în vileag toate principalele caracteristici ale fariseilor: legalismul strâmt şi miop (care-i diferit de legalitate şi de cuviincioasa ei respectare); el întotdeauna izbuteşte să micşoreze lucrurile, problemele, situaţiile, dilemele, să le reducă la proporţii liliputane şi să le insufle un spirit de meschinărie, de avariţie, de panică stârnită de pericole imaginare sau ridicole; procedurismul literal şi mărunt, al arhivarului reumatic, îmbătrânit printre hârţoagele decolorate şi dosarele mucegăite, cu ochelari cârpiţi cu sfoară şi mânecuţe zdrenţuite, bun numai să bombănească şi să boscorodească, supărat, acru, îndârjit; aşezarea cu perseverenţă a literei deasupra duhului, neputinţa depăşirii nivelului literal în toate cele (şi mai cu seamă în cele importante), un soi de imobilizare a minţii şi sufletului la acest palier, pe această treaptă de jos a scării ce urcă spre libertate şi înţelegere; tendinţa fermă de a reacţiona, ori de câte ori se iveşte prilejul, înghiţind cămila şi strecurând cu grijă ţânţarul; | Continuare »

DESPRE FĂŢĂRNICIE

DESPRE FĂŢĂRNICIE

Sfântul Luca al Crimeei, cuvânt la duminica femeii gârbove

În această pericopă evanghelică vedem marea milostivire, iubirea şi puterea Domnului nostru Iisus Hristos, îndreptate spre binele femeii necăjite. Vedem în acelaşi timp şi făţărnicia brutală a mai-marelui sinagogii, auzim o acuzaţie gravă drept răspuns lui: “Făţarnice!”
Ce este făţărnicia? În ce privinţă l-a mustrat Domnul Iisus Hristos pe acest mai-mare al sinagogii? Făţărnicia – este ceva caracteristic pentru mulţi dintre noi. Făţarnic este cel care vrea să pară ce nu este de fapt.Făţarnic este cel care poartă masca evlaviei, fiind în sufletul său lipsit de orice evlavie. Făţarnic este cel care îşi exprimă dragostea şi loialitatea faţă de aproapele său, îi spune cuvinte blânde, bune, linguşitoare, dar în suflet simte ura faţă de el, urzeşte rele împotriva lui. Făţarnic este cel care ascunde de oamenii din jur toate pornirile rele, întunecate ale sufletului lui, toate gândurile întinate, şi vorbeşte cu aproapele său, prefăcându-se iubitor, curat cu inima, neavând nimic rău în sufletul său.
În ce constă făţărnicia mai-marelui sinagogii, pentru care l-a mustrat grav Domnul Iisus Hristos? În aceea că, fiind unul dintre învăţătorii poporului, conducătorul sinagogii se prezentă drept purtător al cinstei şi al dreptăţii, iar în sufletul său nu era deloc aşa. În sufletul său, după cum a arătat cuvântul rostit în timpul vindecării acestei femei necăjite, era nemilos, aspru, neiubitor de oameni, se îngrijea numai de respectarea literei legii, iar duhul legii, de dragoste faţă de aproapele, îi era străin. | Continuare »