Crăciunul îndepărtatei copilării

Traian DORZ, din volulul «Ţata Minunată»

Cele mai frumoase şi mai de demult amintiri ale mele sunt atât de strâns legate de frumoasele şi creştineştile datini ale Sfintelor Sărbători ale Naşterii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, încât nu le pot uita niciodată.
În aceste sfinte zile încetau parcă toate obişnuitele noastre preocupări faţă de lucrurile pământeşti şi începea să se simtă în casă şi în afară un aer sărbătoresc – totul devenea altfel. Altfel erau zilele. Altfel nopţile. Altfel inima mea. Ceva ceresc, nespus de dulce şi de tainic cobora de undeva, învăluind totul. Părea că un nou soare este pe cer şi o lumină mai vie şi mai dulce decât în celelalte zile ne transformă pe toţi şi pe toate. Ca să mă simt cu adevărat fericit totdeauna în zilele acestor sărbători, eu mă întorc cu drag la atmosfera acelor luminate praznice în care trăiam din plin fericirea credinţei şi harul prezenţei lui Hristos între noi, cu toată lumina lui, neumbrită de nimic.
Vreau să-mi amintesc acum de Sărbătorile Crăciunului de atunci.


În cinstea Sfintei Naşteri, credinţa şi evlavia recunoscătoare a înaintaşilor noştri au creat şi au cântat prin veacuri atâtea minunate colinde!
Şi-au transmis unii altora, prin timp, atâtea povestiri şi datini minunate!
Şi-au păstrat atât de cald şi de evlavios sufletul cu care să le primească şi să le petreacă toate, aşa cum se cuvine, în cinstea lui Dumnezeu! | Continuare »

Îngerii cu păstorii măresc…

Părintele Iosif Trifa

Bucuria sfânta a unui suflet, de a cânta Domnului

Lângă ieslea Mântuitorului, au răsunat cele dintâi cântări de îngeri, unite cu ale oamenilor în cinstea şi spre lauda Împăratului ceresc.

Lângă leagănul Mântuitorului s-au înfrăţit Cerul cu pământul pentru prima dată, în laudele Celui ce venea să pecetluiască cu sângele Său pe Cruce, înfrăţirea aceasta veşnică.

Un suflet care îl are şi îl poartă pe Dumnezeu în adâncul lui, acela simte un îndemn, mai mult decât un îndemn, un fel de trebuinţă ca să arate lumii că el are o bucurie şi o fericire mare. Şi trebuinţa aceasta o au numai sufletele curate. Sufletele neîntinate, care sunt încălzite până la fierbinţeală, de un gând care dă naştere la izbucniri de bucurii. Cum e izvorul aşa e şi apa. Dacă izvorul e necurăţit, plin cu noroi şi cu murdării şi apa va fi urâtă, respingătoare şi murdară. | Continuare »

Noaptea Naşterii…

Traian DORZ, din «Cântările Dintâi»

Noaptea Naşterii…
şi zarea albă ca un vis s-arată,
sub opincile-ngheţate neaua scârţâie călcată.

Undeva, pierdut în ceaţa de lumină albă, rece,
un colind s-aude-o clipă,
doar o clipă,
şi-apoi trece.
Pe la fiecare casă, râd ferestrele-n lumină,
e de-atâta bucurie toată noaptea asta plină!
De pe-o uliţă pierdută, din colindul dinainte,
ca pe-o aripă de înger, lin răsună trei cuvinte:
„Ia sculaţi, dragi gospodari,
căci vin astăzi oaspeţi rari,
florile dalbe“.

Astăzi, undeva departe,
unde gându-abia pătrunde,
la a’ lumii rugi de veacuri,
tainic Dumnezeu răspunde.

Înfăşat stă-acum în iesle,
mic Copil,
Stăpânul lumii,
strălucesc în juru-I toate, albe ca argintul spumii,
iar din ceruri, steaua sfântă,
dulce, raza şi-o coboară,
peste iesle, peste staul,
peste-o Mamă şi Fecioară. | Continuare »

Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului

Apărătorule şi mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al neamurilor, fiule al Moldovei şi Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne apere credinţa şi să mântuiască sufletele noastre.

Acest Sfânt Ierarh de neam român s-a născut la Suceava, la 21 Decembrie 1596, ca fiu al lui Simion Movilă – mai târziu, domn în Muntenia şi în Moldova – şi al soţiei sale Marghita (Margareta). Petru era deci strănepotul lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), bunicul său Ioan, fiind căsătorit cu fiica lui Rareş. De mic copil a învăţat carte şi a fost educat în frica de Dumnezeu, mai ales că avea drept unchi pe Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, care împreună cu un alt unchi al său – Ieremia, domn al Moldovei, au ctitorit Mănăstirea Suceviţa. Îi plăcea să meargă la mănăstirile bucovinene şi în special la moaştele Sfântului Ioan cel Nou – sfânt la care a avut evlavie toată viaţa.

După uciderea tatălui său în 1611 de către soţia fratelui său Ieremia (care-i râvnea tronul), a pribegit cu familia în Muntenia, aşezându-se definitiv în Polonia, unde familia viitorului ierarh avea multe cunoştinţe, dacă nu chiar rude. Aici el are posibilitatea să-şi continue studiile la şcoala ortodoxă a „Frăţiei” din Lvov (Lemberg) unde a avut drept îndrumător direct pe un diacon foarte iscusit de la care a învăţat nu numai teologia, ci şi multe limbi străine (slavonă, ucraineană, polonă, lituaniană şi franceză), dar în special limbile greacă şi latină de care era foarte pasionat. Nu se ştie exact, dar se pare că a studiat şi la Academia (laică) din Lvov, unde şi-a aprofundat cunoştinţele sale de limbi străine şi de filozofie, pentru că în altă parte nu le putea învăţa astfel de bine. În cele din urmă, după cum se ştie, a făcut cursuri şi la Sorbona unde se preda tot în limba latină. | Continuare »

Fiul lui Dumnezeu nu a aflat în Vifleem casă unde să Se nască (Lc 2, 7)

Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufleteşti unde să Se nască070-Sf-Ilie-TM
Părintele Iosif TRIFA (Glasul dreptăţii, nr. 11, din decembrie 1937)

Evanghelia Naşterii ne spune că Iosif şi Maria „săvârşind călătoria”, n-au aflat în Vifleem gazdă unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii nu a aflat nici o casă şi nu L-a primit nici o gazdă. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac l-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
„Văd că sunteţi osteniţi şi sălaş nu aflaţi, va fi grăit omul acela; poftim, intraţi în grajdul meu.”
„Într-un grajd?”, se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă? Au intrat înăuntru şi pe urmă grajdul s-a umplut de Lumină.

Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Naşterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece şi azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creştinii de azi nu au loc; au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri şi desfătări lumeşti, dar când e vorba să-l primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.

Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă şi azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi azi case sufleteşti în care să Se nască şi să renască la o viaţă nouă pe cei din ele. El umblă şi azi de la casă la casă, zicând: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apoc 3, 20). | Continuare »

[O sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei]

Traian Dorz, Întâi să fim

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este cu deosebire o sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei. Maica Domnului a fost sufletul cel mai smerit şi mai sincer care a putut fi găsit de Tatăl Ceresc în mijlocul lumii pentru a putea împlini prin ea, în chip vrednic, taina şi promisiunea Întrupării Fiului şi arătarea roadelor Sfântului Duh.
Datorită smereniei şi curăţiei ei, S-a putut arăta în ea, pentru prima dată în Istorie şi în lume, lucrarea împreunată a Sfintei Treimi. Sfântul şi marele arhanghel i-a zis: Tatăl te-a ales, Fiul Se va naşte din tine şi Duhul Sfânt te va umbri… Despre Sfânta Treime se vorbeşte clar, pentru prima dată în Sfânta Scriptură, în legătură cu Maica Domnului. Ce înaltă întrupare au avut în fiinţa ei sinceritatea şi smerenia!
Toată puterea Sfintei Treimi, toată lucrarea lui Dumnezeu s-a concentrat atunci în Sfânta Fecioară Maria, pentru că prin ea trebuia să se realizeze cea mai uriaşă şi veşnică operă a lui Dumnezeu, care era mântuirea lumii. Şi această lucrare nu se putea face decât acolo unde era desăvârşită şi totală smerenia şi sinceritatea.
Dacă n-ar fi fost îndeplinite în modul cel mai desăvârşit aceste două condiţii, Dumnezeu-Tatăl nu S-ar fi oprit asupra ei. Dumnezeu-Fiul nu S-ar fi putut Întrupa din fiinţa ei, iar Sfântul Duh nu ar fi umbrit-o.
O, cât respect sfânt trebuie să avem noi, potrivit Evangheliei, faţă de Sfânta Fecioară, acest vas ales de care S-a folosit atât de minunat Dumnezeu – şi faţă de care măritul arhanghel Gavril a arătat atât de înaltă preţuire, încât, cutremurat de evlavie, i s-a închinat, zicându-i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har!” | Continuare »

Noapte de Colind curată

NastereaDomnului-TiganestiO, Noapte de Colind curată,
cu sunet cald de clopoţei,
vii la sărmani şi singurei,
colinda cea mai minunată
să-ţi lasi la ei.

Cu lampa strălucind în tindă
şi obrăjori strălucitori,
pe sub perdea, pe după flori,
orice fereastră stă să prindă
colindători.

Ni te-au lăsat cu drag strămoşii
ca bună veste să cobori,
să vină îngeri şi păstori…
şi daruri aducând sfioşii
magi călători.

O, Prunc slăvit, la uşa-nchisă
de-a’ grijilor zăvoare reci.
opreşte-o clipă să petreci
şi zarea să ne-o laşi deschisă
spre cer pe veci.

Că-n noaptea asta-miresmată
de-al cerului colind plăcut,
într-un grăjduţ cu boi, tăcut,
să mântui lumea asta toată
Tu Te-ai născut.

Călăuziţi de steaua sfântă
şi prin zăpadă, şi prin ger,
pe sub ferestre, Prunc stingher,
duioasă, şoapta noastră-Ţi cântă
O, Lerui ler!

Lidia Hamza

Ce se-aude noaptea-n ger

Cristina Maria Niţă

Nasterea-Domnului-Iisus-Hristos-(2-web)Ce se-aude pe-serat
Luna când răsare,
Pe la geamul îngheţat
Cine cîntă oare?
Călători cu gândul bun,
Bat din poată-n poartă,
Ne colindă și ne spun
Vestea așteptată.

Linui lin, crenguţă dalbă,
Hristos Domnul să vă aibă
Tot în sânu-i larg şi cald
Dalbă cetină de brad.

Că în grajd străin născut
Fără scutecele,
Iisus leagăn s-a făcut
Mântuirii mele.
Sub al nopţii cer senin
Alte voci răsună,
Slujitorii ieslei vin,
Vin cu voie bună.

Înălțând de pe pământ
Imn de sărbătoare,
Fac, în inimi, cerul sfânt
Slava să-şi coboare.
Şi departe până-n zori
Glasuri dulci răsună
Magi, şi îngeri, şi păstori
Cântă împreună.

ALTE ADEVĂRURI, NOI

Traian-DORZ-060

O, Revelaţie Divină, fă ochii orbi şi mintea grea
ca Adevărul nici prea tulbur, nici prea târziu a Ţi-l vedea.

În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri din pricina unor fraţi în inima cărora vrăjmaşul satana strecurase gelozia şi răutatea. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră pâri la stăpânirea lumească, iar oamenii acestei stăpâniri, bănuitori şi potrivnici, căutau să strângă şi mai mult laţul lor în jurul meu.
În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (Multe am avut de pătimit şi din partea acelui maior! De câte ori i-am vorbit şi lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura şi mă ameninţa! O dată i-am zis hotărât:
– Vă rog să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu!
– De ce? Te-am jignit? | Continuare »