Meditaţii la Apostolul din Duminica a IV-a după Paşti

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
la Apostolul din Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

…Ce taină este, într-adevăr, între asemănarea omului cu numele care i s-a dat la naşterea sa! […]
Dar pe când toţi oamenii au nume frumoase, vai, ce puţini sunt cei care mai au în viaţa lor caracterele nobile, însuşirile frumoase, calităţile sfinte pe care ar trebui toţi să le aibă, potrivit tălmăcirii numelui lor.
Printre unicele şi sfintele valori pe care oamenii veacului din urmă le-au pierdut, era şi frumoasa identitate pe care le-o conferea numele lor curat de la început, dar trădat apoi, pe totdeauna, prin păcate.

După ce au rămas fără ascultarea de Dumnezeu, după ce s-au rupt şi de credinţa înaintaşilor, ce să-i mai lege pe oamenii aceştia de caracterul numelui lor izvorât din acestea două?
Toţi cei rămaşi fără ele au devenit o masă informă, o gloată fără identitate, un număr fără nume, ca tot ce merge la gunoi sau la foc pe veci.
Înspăimântător „progres“!

PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 7

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_7Ispita desfrânării şi urmările ei.

1. Fiul meu, păstrează-n suflet ale mele-adânci cuvinte
şi-ale mele bune sfaturi ţine-mi-le bine minte!

2. Ţine sfaturile mele… şi trăi-vei fără ură,
ca a ochilor lumină ţine-mi buna-nvăţătură.

3. Leagă-le la mâini cu grijă şi la degete le leagă,
pe a inimii tăbliţă să le scrii pe viaţa-ntreagă.

4. Zi-i înţelepciunii: «Tu eşti sora mea cea mai aleasă!»
şi priceperea numeşte-o a ta prietenă de casă.

5. Ca să te ferească pururi de nevestele străine,
de străina ce vorbeşte ademenitor cu tine.

6. … Stam odată la fereastră…, la fereastra casei mele
şi, la câţi treceau pe cale, mă uitam printre zăbrele.

7. Şi-am zărit printre cei tineri şi neîncercaţi în viaţă
pe un tânăr fără minte – un copil părea la faţă,

8. Trecea uliţa spre colţul unde sta de-acelea una
şi a apucat pe calea către casa ei întruna. | Continuare »

BIRUINŢE

Sf_GheorgheBiruinţa omenească totdeauna înjoseşte
şi adeseori aduce pierderi de ne-nlocuit.
Biruinţele Credinţei totdeauna dau nălţare
şi-aduc bogăţii de haruri
şi în om,
şi în mulţimi.

Biruinţa urii lumii asupreşte şi ucide,
Biruinţele Iubirii bucură şi nalţă tot…
Biruinţa omenească e robie şi teroare,
Biruinţa lui Hristos e libertate
şi-Adevăr.

După orice biruinţă omenească-i decădere
şi mizerii,
deopotrivă pentru-nvinşi şi-nvingători –
După orice biruinţă a lui Dumnezeu e însă
înălţare,
bunăstare,
libertate
şi progres.

Biruinţa omenească are temelie ura
şi se nalţă pe durerea şi pe jertfele altora.
Dar a lui Hristos îşi are temelie-n veci Iubirea
şi se nalţă prin iertare
doar pe propria-I Jertfire.

Biruinţa lui Hristos e Duhul şi Învăţătura,
Adevărul şi Iubirea,
ambele de neînvins,
ele-s fericirea noastră
şi a fiecărui suflet
din poporul fără număr de „învinşi“
învingători. (Traian DORZ)

ÎNCREDERE

Traian DORZ, CÂNTĂRILE ROADELOR

Sf_Ap_Toma_Poceaev– Iată Eu cu voi sunt! – a spus Domnul nostru
– Şi eu sunt cu Tine! – dac-aş spune eu.
Căci Tu poţi, Iisuse, ca să fii cu noi,
iar noi să fim totuşi nişte lepădaţi!

Voi puteţi să credeţi în Cuvântul Meu,
ne-a zis El. – Şi veşnic ştim că vom putea.
Dar, Iisuse Doamne, şi mai mare bine
ar fi când Tu Însuţi poţi să crezi în noi!
Căci sunt mulţi din cei ce spun că cred în Tine,
iar Tu totuşi nu poţi crede-n ei nimic.

Vă puteţi oriunde bizui pe Mine,
ne-ai grăit, Iisuse – iar noi am văzut!
Dar Tu fă-ne, Doamne, să fim noi în stare
să Te poţi Tu-n totul bizui pe noi,
pe statornicia, pe cuvântul nostru
şi pe legământul care Ţi l-am pus!

Toţi ai Tăi în Tine reazem pot să-şi afle,
dar pe câţi Tu oare Te poţi rezema?

DE LA PAŞTELE CEL MARE LA „PAŞTELE CEL MIC”

Părintele Galeriu (la duminica Tomii2001)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dreptmăritori şi iubiţi fraţi şi surori în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hris­tos, Hristos a înviat!
În lumina Învierii, în lumina pascală, petrecem îndeosebi aceste zile, după calendar, de la Înviere până la Înălţarea Domnului. Precum suntem încredinţaţi mereu, fiecare dumini­că preamăreşte Învierea. Şi în fiecare zi şi clipă de la Hristos cel răstignit şi înviat, de la acel fapt unic al Dumnezeirii pentru noi, să cugetăm, să grăim şi să petrecem cu această con­ştiin­ţă a Crucii şi a Învierii Lui, a împărtăşirii noastre din Crucea şi Învierea Lui, ca unii care aşa am fost zidiţi, să fim părtaşi la ceea ce Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt ne-a dăruit. Şi cel mai scump dar, se înţelege, e Învierea; dar nu numai: e Crucea şi Învierea. Prin Cruce, ca­re-i calea spre Înviere: acesta este darul, bucuria şi puterea prin care suntem chemaţi să tră­im. Numai aşa omenirea trăieşte potrivit chemării ei, potrivit vredniciei ei de a fi zidită după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El.
Ne aflăm astăzi în Duminica a doua după Paşti. Observaţi, nu întâia, ci a doua, pentru că a Paştilor este “Cea una, împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic, sărbătoare a săr­bă­torilor”, cum e preamărită în cântările pascale. Şi nu ziua întâi este corect, ci cea una, a În­vierii – unică, unită în taina ei cu cea una a creaţiei, a începutului zidirii. De aceea, în ca­len­dar, numărătoarea duminicilor de la Ziua Învierii până la Cincizecime începe cu ziua dumi­nicii: Ziua cea una a Învierii, Duminica a doua după Paşti ş.a.m.d. Numai după Dumi­nica Tuturor Sfinţilor se ia numărătoarea obişnuită, în timpul obişnuit al Creaţiei.
Duminica a doua, deci, numită şi a lui Toma, pentru evenimentul deosebit care s-a să­­vâr­şit cu acest ucenic al Domnului. Să ascultăm şi să ne împărtăşim cu luare aminte, cu o­chii duhului, cum zic dumnezeieştii Părinţi, căci vederea şi auzul au un înţeles mai adânc de­­cât celelalte simţuri. Ascultând cu urechile, vedem cu duhul, şi văzând cu duhul, auzim cu ure­chile, din darul lui Dumnezeu. Şi iată cum Duhul Sfânt ne mângâie, străluminând cuvân­tul Evan­gheliei:
“Şi fiind seară, în ziua aceea, una a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». | Continuare »

Despre creştinism – Predică în Duminica Tomei

Duminica-TomiiSfântul Ignatie Briancianinov, din «Predici la Triod si Penticostar»

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.
“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.
Cămara era zăvorâtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.
“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristos omenirea a înviat.
Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.
Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stand înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).
Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea învierii. | Continuare »

Cântări de Înviere

Corala «Timotheos»

Hristos a înviat din morţi, ce bucurie sfântă!
şi îngerii din ceruri, toţi, şi lumea-ntreagă cântă!
– Veniţi, voi toţi cei vii, cântaţi cu morţii din mormânturi,
mărire Lui şi slavă-I daţi prin mii şi mii de cânturi! (TD)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Ioan Marini – «Viaţa Creştină» nr. 15/1939

invierea_12
Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre; Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El e veşnic biruitor, de aceea orice se va întâmpla în lume cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat!
Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua învierii la mormântul pe care l-au găsit gol.
Nu este aici ci a înviat (Luca 24, 6) a spus îngerul femeilor, care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele, să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor. E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit! – adăuga Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar, toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.

Bucuria păcătoasă a Cărturarilor şi Fariseilor le-a fost de scurtă durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi, care au auzit marea veste:

Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
| Continuare »

Tu mi-ai umplut singurătatea

de Traian Dorz

Tu mi-ai umplut singurătatea când cel mai părăsit eram,
când după cea mai scumpă moarte zdrobit şi-nsângerat plângeam.

Ce gol mi-era atunci în suflet şi ce pustiu întins şi mut,
nu-mi auzeam decât urâtul şi plânsul şiroind tăcut.

Pe crucile golgotei mele murise tot ce-aveam frumos,
catapeteasma sfâşiată plângea de sus şi până jos.

Murise dragostea mea toată c-o moarte ce pe veci părea
şi cea mai rece dintre lespezi o prăbuşisem peste ea.

Şi-acolo, numai cu durerea şi golul meu pustiu şi mut,
zăceam cu deznădejdea numai şi plânsul şiroind tăcut.

Atunci, în fulgeru-nvierii, mormântul s-a făcut un steag
şi de pe lespedea durerii m-a-mbrăţişat un înger drag.

Meditaţii la Apostolul din Duminica Sfintei Învieri

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIE

O mie de limbi de foc dacă aş avea şi un cuvânt ca răsunetul vântului cel mai puternic, nu v-aş spune altceva acum, fraţii mei, în faţa cumplitului prăpăd care vine, decât: fraţilor, strângeţi-vă, uniţi-vă, contopiţi-vă întreolaltă!

Lăsaţi încredinţările străine şi dezbinătoare, lăsaţi ambiţiile fireşti, lăsaţi tot ce v-a împrăştiat – şi strângeţi-vă laolaltă cu fraţii voştri, cu învăţătura voastră, în dragostea dintâi!
Dacă veţi face aşa, nimic nu vă va putea nimici.
Dacă nu veţi face aşa, nimic nu vă va putea salva.
Vrăjmaşul nu vă poate niciodată nimici prin puterea lui, ci numai prin slăbiciunile voastre.