LEAGĂNUL DE AUR

Aici: Povestiri în lectura autorului, cuprinse în volumul «Leagănul de aur» de Traian Dorz, cântări şi poezii

Traian DORZ

Când Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut, Măicuţa Lui cea Sfântă, Fecioara Maria, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pe paie de grâu. Căci oamenii din cetatea aceea nu L-au primit în casele lor. Ci numai un om, anume Crăciun, I-a făcut loc în grajdul vitelor Sale, în iesle. În Noaptea aceea sfântă erau nişte păstori care aveau oile lor afară, în câmpia Betleemului. Oile odihneau în staule, iar păstorii stăteau de strajă în jurul lor şi le păzeau, ca să nu vină fiarele sau hoţii să le fure ori să le ucidă. Pe când stăteau păstorii povestind în jurul focului, numai ce au văzut dintr-o dată o mare lumină cerească strălucind în jurul lor, iar din mijlocul luminii au văzut ivin¬du-se un înger minunat, care se apropia de ei. Păstorii s-au înfricoşat foarte tare, dar bunul înger le-a grăit plin de bucurie şi de dragoste: – Nu vă temeţi! Iată, eu am venit să vă aduc o Veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi în cetatea lui David, în Betleem, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Iată semnul după care Îl veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat şi culcat într-o iesle… Şi deodată o mare mulţime de îngeraşi s-a ivit împreună cu bunul înger. Şi într-un cor ceresc lăudau pe Dumnezeu, cântând şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în înălţimi, iar pe pământ pace, între oameni bunăvoire…” | Continuare »

Evanghelia infirmităţii trupeşti şi sufleteşti (Luca 13, 10 -17)

Sfântul Nicolae Velimirovici

Iisus Hristos Domnul a venit pe pământ întru putere şi întru smerenie, pentru ca omul să înveţe să iubească pe Dumnezeu şi pe om. Oamenii sunt neputincioşi; iubirea de Dumnezeu le dă putere. Oamenii sunt mândri; iubirea de oameni le dă smerenie. Iubirea de oameni vine din iubirea de Dumnezeu. Smerenia vine din simţirea puterii lui Dumnezeu. Dragostea de oameni fără dragostea de Dumnezeu este mincinoasă, iar puterea fără Dumnezeu e mândrie şi neputinţă. Dar iată ca oamenii au ales un al treilea lucru, care nu este nici iubire de Dumnezeu, nici iubire de oameni: au ales iubirea de sine; şi aceasta este stavilă între ei şi Dumnezeu, este stavilă între ei şi ceilalţi oameni, este desăvârşita lor singurătate.

Iubindu-se numai pe sine, omul nu iubeşte nici pe Dumnezeu nici pe semeni. Nu iubeşte nici măcar omul din sine; iubeşte numai gândurile ce şi le face despre sine, amăgirile în legătură cu sine. Dacă l-ar iubi pe omul dintrînsul, ar iubi şi chipul lui Dumnezeu din el, şi îndată s-ar face iubitor de Dumnezeu şi de oameni, pentru că ar căuta în ceilalţi om şi Dumnezeu, ca să-i iubească. Iubirea de sine nu e iubire, e lepădare de Dumnezeu şi dispreţ faţă de oameni, fie făţiş sau într-ascuns. Iubirea de sine nu e iubire ci boală, o boală grea care aduce cu ea alte boli. Pojarul aduce febră în trup, iubirea de sine aduce arşiţa pizmei şi a mâniei. Omul plin de sine e plin şi de pizmă asupra celor mai buni ca el, sau mai bogaţi, mai învăţaţi ori mai preţuiţi decât el. Iar invidia merge mână-n mână cu mânia, cum merge focul cu flacăra; o mânie mocnită, care răbufneşte din când în când, descoperind toată hidoşenia unei inimi bolnave, înveninate de otrava iubirii de sine. | Continuare »

Întăriţi-vă în Domnul

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.“ (Efeseni 6, 10)

În cele ce urmează, Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne înştiinţează despre marea şi puternica mulţime a duhurilor vrăjmaşe cu care toţi cei porniţi pe calea mântuirii şi pe urmele Domnului Iisus vom avea de luptat în toate felurile şi până la sfârşit.
Dar mai înainte de a ne sfătui cu privire la fiecare luptă în parte şi la fiecare mijloc prin care să ne pregătim pentru această luptă, Duhul Domnului ne îndeamnă să ne luăm cea dintâi şi cea mai însemnată măsură de apărare, adică pe Domnul şi puterea tăriei Lui.

Toată garanţia biruinţei noastre în marea luptă, care în clipa legământului nostru începe între noi şi puterile răului, stă numai în Domnul nostru Iisus Hristos şi în puterea tăriei Lui. Adică în puterea Crucii şi a Jertfei Sale de pe Golgota prin care El a câştigat marea şi definitiva Lui biruinţă asupra diavolului şi asupra tuturor puterilor sale.
Din chiar clipa când noi ne predăm Domnului, când ne hotărâm pentru El şi când El ne scoate de sub robia diavolului, noi devenim nişte ostaşi ai Domnului nostru Iisus Hristos. Şi intrăm în război cu satan, vechiul nostru asupritor.
Din această clipă, când noi i-am declarat război total lui satan şi puterilor lui, ne-a declarat şi el nouă tot un astfel de război.
Şi, în măsura în care noi ne înarmăm împotriva lui, se înarmează şi el împotriva noastră. În măsura în care îl atacăm noi, ne atacă şi el.
Avem de-a face cu un vrăjmaş total şi cu un război total şi nemilos. De aceea lupta va fi lungă şi grea şi nu se va sfârşi decât ori cu moartea, ori cu biruinţa definitivă.

În această luptă totală, noi să nu uităm niciodată cine şi ce fel de duşman este diavolul. Că el este un vrăjmaş plin de vicleşug şi de răutate, iar noi suntem nişte fiinţe slabe şi nepricepute. Aşa că lupta este de la început inegală, iar el uşor ne-ar putea învinge şi nimici, dacă n-ar fi de partea noastră Domnul nostru şi puterea tăriei Lui. | Continuare »

Tămăduirea femeii gârbove

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Duminica a XXVII-a după Pogorârea Sfântului Duh

Ne este de folos să fim dojeniţi. Cine laudă toate fără deosebire, atât faptele noastre cele vrednice de ocară, cât şi pe cele vrednice de laudă, acela nu ne este prieten, ci un amăgitor sau batjocoritor.

Când cineva laudă ceea ce este lăudabil, dar, pe de altă parte, ocărăşte greşelile şi păcatele, acesta este prietenul cel adevărat. Şi ca să vedeţi că cel care în toate ne laudă şi în toate ne proslăvesc nu ne este prieten, ci un amăgitor, ascultaţi ce grăieşte Dumnezeu prin Proorocul Isaia: „Poporul meu, cei ce vă fericesc vă înşeală pe voi şi cărarea picioarelor voastre o strică” (Isaia 3, 12).

Pe un vrăjmaş nu-l putem suferi, chiar când ne laudă, iar pe un prieten îl îmbrăţişăm, chiar şi când ne dojeneşte. Acela ne este potrivnic chiar şi când ne sărută, iar acesta ne este plăcut chiar şi când ne răneşte. Sărutarea vrăjmaşului este foarte bănuitoare, iar rana ce ne face un prieten purcede de la grija lui pentru noi. Pentru aceea, înţeleptul Solomon zice: „Mai bune sunt rănile prietenului, decât sărutările cele făţarnice ale vrăjmaşului” (Pilde 27, 6).

„Cum zici tu?”. Aşa, rănile sunt mai bune, ca semne ale prieteniei, căci el nu se uită la ceea ce se face, ci la inima şi gândurile oamenilor de la care vine rănirea sau sărutarea.
De pildă, Iuda a sărutat pe Domnul, dar sărutarea lui era plină de trădare, gura sa plină de otravă, limba sa plină de răutate. | Continuare »

Pacea lui Hristos

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 30-a după Rusalii)

„Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi să alcătuiţi un singur trup să stăpânească în inimile voastre. Şi fiţi recunoscători“ [Coloseni 3, 15], ne porunceşte sfântul verset. Făcând din inimile noastre centrul păcii, focarul iubirii şi izvorul întregii noastre puteri.
Pacea lui Hristos este înstăpânirea Duhului Sfânt în noi, prin înfierea noastră de către Tatăl, în urma unirii noastre desăvârşite cu Fiul. Cu jertfa şi cu ascultarea Lui.
Aceasta este ceva, ca unirea cu soarele când eşti total în lumina lui. Ca unirea cu marea când eşti total în apele ei. Ca unirea cu mama când eşti total în sânul ei. Bucuria identificării noastre cu acestea este atunci nemărginită şi totală, atât înăuntrul, cât şi în afara inimii noastre.

Fericită este inima plină de pacea lui Hristos. Dar numai pacea în inimă nu ajunge.
Ea trebuie să coboare în mâini, pentru a le face harnice la lucrul sfânt în slujba păcii şi a binefacerilor.
Şi trebuie să coboare în picioare, pentru a le porni pe calea păcii şi a împăcării, pe calea vestirii Evangheliei păcii sufletelor care nu o au. Pe calea unităţii şi a părtăşiei cu fraţii. Pe calea armoniei şi a binefacerii între semeni. | Continuare »

M-AI CHEMAT CÂNDVA, IISUS

M-ai chemat cândva, Iisus,
dintr-un nimb de cruce
şi de-atunci mai sus, mai sus
inima mi-aş duce.

M-ai înduplecat s-alerg
de-orice căi deşarte
şi de-atunci tot merg şi merg,
şi-ncă-s tot departe.

Mi-ai întins cândva să-Ţi iau
sfintele-Ţi versete
şi de-atunci tot beau şi beau,
şi mi-e tot mai sete.

Mi-ai aprins fiorul sfânt
de-o iubire-adâncă
şi de-atunci tot cânt şi cânt
şi mai este încă. | Continuare »

BINECUVÂNTATĂ MAICA

Traian Dorz,  MINUNE ŞI TAINĂ

intr-MD-in-bis-webBinecuvântată Maica
Celui Care-L adorăm,
pentru-a ta chemare sfântă,
noi te binecuvântăm.

Preacinstită fii tu, Maica
Celui ce ne-a mântuit,
nimeni pe pământ, ca tine,
pe Iisus n-a mai iubit.

Mulţi au mai crezut în Fiul
după ce L-au cunoscut,
dar tu ai crezut nainte,
până nici nu L-ai născut.

Mulţi L-au mai slăvit pe Domnul,
marile-I minuni văzând,
dar tu L-ai slăvit când încă
El era copil plăpând.

Mulţi L-au mai slujit în urmă,
când El, ca Stăpân, cerea,
dar tu L-ai slujit când încă
El neputincios părea.

Mulţi şi-au mai jertfit o parte
din viaţă pentru El,
dar tu ţi-ai jertfit-o toată,
într-un sfânt şi unic fel.

Mulţi vor fi pe veci în Slavă
lângă El, ce-L adorăm,
însă nimenea ca tine.
…Noi te binecuvântăm.

SÂNGELE TĂU…

cel cazut intre talhariSângele Tău, Sângele Tău,
Iisuse, curs pe Cruce,
el singur – mie, cel mai rău,
mi-a dat iertarea-I dulce.

Fii binecuvântat, fii binecuvântat,
Sfânt Sânge Preacurat,
căci greul meu, căci greul meu păcat,
doar Tu mi l-ai spălat.

O, cât de-adânc am fost căzut
de tot şi dintr-o dată,
pe veci mă socoteam pierdut
şi vina-mi neiertată.

Păcătuit-am contra Ta
şi-a dragostei divine.
O, cine m-ar putea ierta,
Sfânt Sânge, – decât Tine?

Zăceam căzut acolo jos,
privit de toţi cu silă.
– O, Sânge Sfânt al lui Hristos,
doar Ţie Ţi-a fost milă.

Sfânt Sânge, nu mă mai lăsa
să uit şi să cad iară,
ci fă-mi pustietatea mea
un colţ de primăvară…

Traian Dorz, Cântările Căinţei

Pilda Samarineanului milostiv

pilda samarineanului mFraţi creştini,
Când citim cărţile dumnezeieştii Scripturi, vedem cum străluceşte într-ânsele curăţia dumnezeiască, prin curatul adevăr al lucrurilor descrise; vedem înţelepciunea dintr-ânsele, şi harul şi puterea lui Dumnezeu, care ne umplu de fericire toată fiinţa noastră sufletească şi toată mintea noastră. Acest lucru se întâmplă şi cu răspunsul pe care am auzit că l-a dat Domnul în Sfânta Evanghelie de astăzi, atunci când înaintea Lui s-a înfăţişat un învăţător al legii, cu gândul de a-L ispiti în cuvânt. Sfânta Evanghelie ne istoriseşte că:
„În vremea aceea, a venit la Iisus un învăţător al Legii, ispitind pe Iisus, şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Învăţătorii Legii erau aceia care tâlcuiau şi învăţau Legea lui Moise. Deci unul dintre aceştia, auzind că Iisus învăţa poporul, a venit la Iisus, nu ca să-L asculte… şi să se folosească cu ceva de pe urma învăţăturii Lui, ci ca să-L ispitească. De aceea, L-a întrebat, zicând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac, ca să moştenesc viaţa de veci?”

| Continuare »

Un singur Domn

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii – Efeseni 4, 1-7)

A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la început, cu Domnul, cu Iisusul cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.
Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău.

Trebuinţa unităţii frăţeşti este porunca cea mai mare şi datoria cea mai mare a fiecăruia din noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi cu El, iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între fraţi, nimic nu poate fi nici plăcut, nici cald, nici frumos. Cea mai mare învăţătură este a-i îndruma pe oameni să se iubească. Şi cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate, prin această iubire. Cea mai sfântă şi grea luptă este lupta pe care o duc trimişii Domnului spre a-i ţine pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credinţă şi într-un singur botez.

Toată lupta diavolului împotriva celor credincioşi a fost şi va fi mereu aceea de a-i împărţi în cete şi partide, spre a avea mai multe credinţe şi mai multe botezuri, fiecare credinţă nouă nimicind-o pe cea veche. Şi fiecare botez nou dispreţuindu-l pe cel vechi. În felul acesta, credincioşii nu mai au nici un singur Domn. Iisus nu mai este Unul şi Acelaşi pentru creştini şi Evanghelia nu mai este una şi aceeaşi pentru toţi.
Împărţiţi în partide, în culte, în confesiuni şi în secte mai mari sau mai mici, creştinii L-au împărţit pe Hristos, Singurul Domn, în tot atâtea părţi în câte partide şi culte au putut rupe Trupul Lui Sfânt care este Biserica. | Continuare »