Părintele Iosif Trifa, cuvânt la Măreaţa adunare a Oastei Domnului de la Sibiu 1932 
„După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie în fiecare săptămână, cu «ascultătorii» mei din ţară. Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei. Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Apostolului Pavel, că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27). În mişcarea Oastei eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba: ce aţi văzut pe la Sibiu? – voi să răspundeţi: Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab, pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu, nu poate să fie altceva decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa. În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa. Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu. De două zile bucuriile noastre se ţin lanţ. Cerul de Sus ne copleşeşte cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăruitor, iubiţii mei, să daţi slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie. Acum doi ani, când munca şi boala m-au doborât la pat, eram atât de slab şi şubred, încât îmi aşteptam zi de zi mutarea mea Acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte că era vineri, înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strânsese într-un singur punct: O, Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit! Simt că a sosit! O singură dorinţă mai am: eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă două-trei zile ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea Praznicul Duhului Sfânt! | Continuare »
Moise Velescu, din Profetul vremilor noastre
Rusaliile au fost denumite „Sărbătoarea Oastei“! La această sărbătoare, fraţii veneau la Sibiu la adunare, la Congrese… Părintele Iosif şi-a manifestat dorinţa ca, şi după moartea sa, fraţii să vină la mormântul lui cu lacrimi şi cu flori.
Anii s-au scurs, evenimentele s-au succedat unele după altele, până-n avalanşa marelui război din 1941.
„Fiind zilnic într-o îngrozitoare situaţie – povestea un străin, într-o dimineaţă de Rusalii, lângă crucea Părintelui Iosif din cimitirul din Sibiu – am rămas surprins de liniştea netulburată a unui tovarăş de linia întâi.
Avea la el Noul Testament din care citea în fiecare zi, se ruga neîncetat şi cânta mereu.
Fără să-l întreb şi fără să mă asigure el, eu eram convins că-n jurul lui sunt în siguranţă – şi aşa a şi fost.
Într-o noapte de zgomot infernal, când credeai că se năruise lumea sub larma avioanelor şi explozia bombelor, când eu m-am ghemuit lângă el, acest om plin de pace mi-a vorbit la ureche despre un mare binefăcător al lui, preotul Trifa din Sibiu, ale cărui scrieri – cărţi şi reviste – l-au ajutat să afle calea mântuirii şi pe Hristos cel Răstignit.
După ce au trecut multe necazuri peste noi, după terminarea războiului, la despărţire, mi-a cerut un singur lucru: să aprind câte o lumânare pe mormântul preotului I. Trifa din Sibiu, în dimineaţa de Rusalii.
A cerut aceasta pentru că el era din Moldova, iar eu locuiam undeva lângă Sibiu. | Continuare »
Părintelui Iosif
Ce doliu greu deodată s-a lăsat…
Părinte, azi, Sibiu-a stins lumina!
Şi pare peste tot, numai neghina
că iese, ca s-acopere puţina
credinţă câtă, poate, s-a păstrat.
Sunt tot mai multe tobele ce bat
şi flamuri ţi se nalţă pân’ la soare,
şi numele ţi-l strigă-n sărbătoare.
Dar nu se-ntreabă cât de mult te doare
că rostul sfânt al Oastei au strâmbat.
Se folosesc de-al tău cuvânt curat –
la hula lor punându-l chezăşie,
dar le va fi aceasta mărturie
când fi-va socoteală să-ţi dea ţie
de steagul pângărit şi sfâşiat.
Se strâng mulţimi puhoi la crucea ta
şi se întrec să-ţi cânte osanale,
dar surlele întorc ecou de jale
că n-au urmat învăţăturii tale,
ci s-au lăsat târâţi pe-o cale rea.
Şi-oricâte, biruinţele, s-or vrea:
tot ceru-a plâns cu lacrime de ploaie
şi nu-i nimica inima s-o-nmoaie
când stă-mpietrită, laşă şi greoaie
şi Duhul Sfânt nu-şi află loc în ea.
Cu cât mai multe flori sunt pe mormânt,
tu… tot mai singurel rămâi sub glie.
şi noi, adeseori asemeni ţie,
ne-adăpostim de-a veacului urgie
sub al Oştirii unic legământ.
Deşi însinguraţi, dorim ca-ntâi,
cu toţi pe care-i doare-această stare,
din moştenirea ta nemuritoare,
să creştem iar, în lacrimi şi-n cântare,
o floare – ca să-ţi punem căpătâi.
Şi iarăşi praznic de Rusalii drag
să ne-nflorească-n suflet armonia
şi-n toţi să cânte – una – părtăşia.
ca să se poată-ncepe cununia
trecând de mână-al cerurilor prag.
Lidia HAmza, 15 iunie 2008
Traian Dorz, din Cântările Roadelor
O, fraţii mei de astăzi, voi greu puteţi pricepe
înştiinţarea gravă pe care-o tot repet,
vă amăgiţi cu gândul că nici nu va începe
vârtejul prăbuşirii, fiindcă vine-ncet!
Voi numai mâine, poate,
sau mai târziu, departe,
veţi înţelege bine tot ce v-am spus acum…
Mă tem c-atuncea însă veţi fi un pas de moarte,
iar casa voastră scumpă
mă tem că va fi scrum.
Voi m-ascultaţi acuma, dar vă gândiţi că nu e
de partea mea întreaga dreptate-n ce vă spun
– vrăjmaşul se pricepe să-nşele şi să spuie
uşurătăţii voastre că am ajuns nebun.
Mă rog numai ca mâine
sau mai târziu,
departe,
când veţi putea-nţelege tot ce v-am spus acum
să nu fiţi voi atuncea ajunşi un pas de moarte,
nici casa-n întregime să nu vă fie scrum!
Nu m-ascultaţi pe mine
nici unul,
niciodată,
dar ascultaţi cu toţii de Adevărul treaz!
– Căci când veţi fi-n lumina
şi-n faţa lui curată
voi veţi afla acolo şi tot ce-am spus eu az’!
Locul acesta unde S-a rugat Iisus cu sudori de sânge se cheamă la Ierusalim „Peştera agoniei“, a sfârşitului, pentru că aici Mântuitorul a trecut prin Golgota cea sufletească, a trecut cu sufletul prin marile dureri şi chinuri ale morţii şi ale izbăvirii noastre de păcat. Pe acest loc se află astăzi un altar a cărui fotografie am dat-o pe pagina dinainte. În mijlocul altarului se arată şi azi locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge. Nu departe de acest loc se vede şi azi stânca unde au adormit Apostolii îngreuiaţi de somn. O, ce fior sfânt şi neuitat am avut rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămâne de-a pururi în sufletul şi inima mea. Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge, mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum. Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge, eu mă simţeam atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător, încât faţă de sudorile Lui şi durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decât lacrimile. Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede de acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele iertare, o nespus de dulce şi scumpă iertare. M-am rugat şi am plâns pe locul acestei Golgote sufleteşti. M-am înfiorat văzând piatra unde au adormit Apostolii şi am plâns, aducându-mi aminte de câte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor. Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de pe acolo multe feluri de amintiri, cele mai multe cumpărate de prin prăvălii. Mie nu mi-au plăcut aceste feluri de amintiri (pentru că şi cei ce le-au făcut şi cei ce le-au vândut au pus în ele lăcomie, de multe ori, şi înşelăciune). Eu mi-am adus din Grădina Ghetsimani o piatră din stânca unde au adormit Apostolii. Pentru mine e o amintire de mare preţ această piatră. Ca pe o icoană am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, să o am de-a pururi înaintea ochilor mei. De câte ori satan se apropie de mine cu ispitele lui, piatra aceasta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită“. De câte ori somnul păcatelor parcă mă fură şi mă ispiteşte să adorm, piatra aceasta parcă strigă întrebarea şi mustrarea Mântuitorului: „Iosife! Iar ai adormit?“ De câte ori va slăbi râvna mea pentru Domnul şi Evanghelia Lui, piatra aceasta va striga de pe perete: „Iosife, iar ai adormit?“ De voi tăcea – de voi cerca să tac –, şi piatra aceasta va striga după mine, precum zice la Evanghelie (Luca 19, 40). Din locul acesta plin de fior aduc cititorilor acestei cărţi cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!… Privegheaţi şi vă rugaţi, căci duhul este osârduitor, iar trupul, neputincios“. Din Grădina Ghetsimani aduc întrebarea şi chemarea Mântuitorului: „De ce dormiţi? Sculaţi-vă, privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!“ Sculaţi-vă, cei ce dormiţi în somnul păcatelor, ca şi cele cinci fecioare nebune din Evanghelie! (Matei, cap. 25). Cu nimic nu-l poţi alunga şi ţine departe pe satan şi ispitele lui decât cu priveghere şi rugăciune neîncetată.
Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului
TREI FELURI DE ASCULTĂTORI
1. Totdeauna unde se vorbeşte Evanghelia sunt trei feluri de ascultători: cei de aproape, cei de la mijloc şi cei de departe.
Dar nu poziţia trupească faţă de vorbitorul cuvântului este importantă – ci cea sufletească.
2. Poziţia sufletească a celor de departe este de obicei că doar aud. A celor de la mijloc este că aud şi înţeleg. Dar a celor de aproape este că şi aud, şi înţeleg, dar şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu.
3. Încă o dată: nu poziţia trupească este cea mai importantă, ci poziţia sufletească. Sunt mulţi dintre cei de departe care sunt numai ochi şi urechi. Dintre aceştia uneori auzi strigând: Vă rugăm, vorbiţi mai tare, că nu se aude… Aceştia n-ar vrea să scape nici un cuvânt, pentru că ei vor nu numai să audă sau să înţeleagă, ci vor să asculte Cuvântul Sfânt.
Ce scumpe sunt înaintea lui Dumnezeu astfel de suflete!
4. Sunt unii dintre cei care, chiar aproape fiind, nu le pasă de Cuvânt. Uneori nici nu-l aud din cauza vorbelor lor. Apoi nu-l înţeleg din cauza gândurilor lor. Şi apoi nu vor să-l primească din cauza simţirii lor potrivnice.
Ce departe de Cuvânt sunt uneori chiar cei mai aproape de cuvântător!
5. Cei de la mijloc se împart între cele două extreme:
unii aud şi chiar înţeleg, dar nu ascultă niciodată;
alţii [sunt cei] cărora Dumnezeu le dă Harul să asculte ceea ce au auzit şi au înţeles.
Cei din urmă vin totdeauna la Domnul. Cei din mijloc vin foarte rar. Iar cei dintâi, aproape niciodată.
6. Nu de cantitatea cuvântului depinde de multe ori ascultarea lui, ci de valoarea şi puterea sa. Nu ce vorbitor auzim, ci al Cui Cuvânt îl ascultăm. Dacă auzim numai un vorbitor – chiar pe cel mai strălucit om – nu ne alegem cu mare folos.
Ci numai când, dincolo de om, Îl ascultăm pe Dumnezeu. | Continuare »
Numai Cuvântul Tău mă face să-mi pot vedea păcatul meu,
ca să-mi noiesc mărturisirea şi pocăinţa mea mereu.
Numai Cuvântul Tău mă poate sub Cruce-ngenunchea plângând,
să-mi pot afla despovărarea şi pacea inimii-ascultând.
Numai Cuvântul Tău mă creşte senin, puternic şi smerit,
de-orice păcat şi neascultare şi de-orice rătăciri ferit.
Numai Cuvântul Tău mă poartă curat prin orişice noroi,
dând luptei mele spre sfinţire mereu puteri şi trepte noi.
Numai Cuvântul Tău cel dulce alină sufletul meu când
chiar de la cei mai dragi se-ntoarce îndurerat şi sângerând.
Numai Cuvântul Tău îmi face dreptate-atunci când prea lovit
mă-ntorc mereu din orice parte mai întristat şi mai zdrobit.
Numai Cuvântul Tău, Iisuse, mă mângâie pe orice drum,
să-ndur spre slava viitoare oricâte nedreptăţi acum.
Traian Dorz
1. Întreg Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este numai înştiinţare pentru fiecare suflet omenesc care a fost adus la harul lui Dumnezeu pe calea mântuirii, ca să se ferească, spre a nu mai păcătui niciodată (I In 2, 1). Dacă totuşi i s-a întâmplat nenorocirea să păcătuiască, să alerge numaidecât la Sângele lui Hristos, spre a-l spăla din nou (I In 2, 1-2).
2. Precum, dintre toate scumpele comori pe care le are omul în chip unic pe acest pământ şi în această viaţă, lumina ochilor este cea mai scumpă pentru el, – aşa trebuie să fie şi învăţătura sfântă. Şi neprihănirea sfântă. Şi ascultarea sfântă.
3. Până ce omul are lumina ochilor curată, oricâte alte neputinţe ar avea, aceasta i le face toate mai uşoare. Binefacerile luminii îl despăgubesc, în mare parte, de toate celelalte neputinţe. Şi i le uşurează.
4. Până ce omul îşi păzeşte lumina ochilor, până şi-o fereşte cu grijă, până şi-o păstrează curată şi şi-o ascultă cu dragoste, – lumina curată a ochilor lui îl înştiinţează de primejdii, îl fereşte de căderi, îl abate de la nenorociri şi de la moarte. Aşa sunt sfintele înştiinţări, pentru inima care le ascultă cu supunere.
5. Când începe să se adune în lumina ochilor sufletului gunoaiele şi infecţiile păcatului, atunci ochii se îmbolnăvesc…
Când nici lacrimile pocăinţei nu mai curăţă ochii şi nici apa vie a Cuvântului Sfânt nu-i mai spală de ceaţă şi gunoaie, atunci lumina ochilor sufleteşti slăbeşte, se întunecă şi se pierde. Iar omul care a avut-o, dar n-o mai are, devine un orb nenorocit, ticălos, sărac şi gol (Apoc 3, 17).
6. O, ce tristă privelişte este un loc de orbi şi ce cutremurătoare privelişte ar fi o casă în care toţi cei ce locuiesc să fie fără lumina ochilor!
Dar ce nenorocire şi mai mare ar fi o ţară de orbi, o lume de orbi! Slavă Domnului că, trupeşte, aşa ceva nu lasă Dumnezeu să fie. Însă ce trist este că, sufleteşte, aceste mari nenorociri se pot vedea pretutindeni! | Continuare »
La începutul lumii au fost numai cele două feluri de munci: plugăritul şi păstoria. Şi numai cele două feluri de muncitori: plugarii şi păstorii, căci urmaşii primilor oameni, Cain şi Abel, erau plugarul şi păstorul. A treia clasă nu era…
Şi multă, multă vreme apoi, plugarii şi păstorii au fost şi meseriaşii care şi-au lucrat uneltele, hainele şi locuinţa. Aceste două categorii ţineau numai de pământ şi de cer. Plugarul îşi punea sămânţa în pământ, apoi se uita în Sus: dacă Cerul îi da soare şi ploaie la vreme, el avea ce să culeagă. Dacă nu, nu. Păstorul îşi scotea turma la câmp şi se uita şi el în Sus: dacă Cerul îi da şi lui soare şi ploaie la timp, avea şi turma sa apă şi iarbă. Dacă nu, nu.
De primăvara şi până toamna târziu, ei erau plugari şi păstori cu sapa şi plugul în pământ – şi cu turmele pe câmpuri. Dar toamna, îndată ce roadele de pe ogoare se adunau în hambare şi uneltele în şopru, iar turmele se aduceau la iernat în adăposturi şi la iesle, – plugarul şi păstorul deveneau meseriaşi, lucrându-şi singuri îmbrăcămintea, uneltele şi adăposturile trebuincioase pentru ei şi pentru alţii.
Tot timpul vremilor când aceste două categorii de oameni au ştiut că depind numai de Cer şi de pământ, – au trăit o viaţă binecuvântată din partea amânduror acestora, fiindcă ei cereau şi primeau totul de la Dumnezeu. | Continuare »
O, Maica Jertfei Salvatoare,
ca-n preacuratele-ţi priviri,
nici Fericirea, nici Durerea
atât de-adânci nu-s nicăiri!
Ca-n chipul tău pe lume unic
de umil şi de glorios,
nici Suferinţa, nici Iertarea
nu strălucesc mai dureros.
În viaţa ta, cum nici o mamă
din lumea asta n-a avut,
e-o pace negrăit de dulce
şi-un zbucium nepătruns de mut.
O umilinţă-atât de-adâcă
pe-un nimb atât de-mpărătesc,
cântarea cea mai îngerească
şi plânsul cel mai omenesc…
…În preţul Jertfei Salvatoare
şi tu ce mare parte-ai pus!
Te vom cinsti în veci, că tu eşti
şi Maica noastră – prin Iisus.
Traian Dorz, Minune şi taină
