Învăţătura ortodoxa despre ingeri

Ieromonah SERAFIM ROSE

„Ştim, din cuvintele lui Hristos Însuşi, că, la moarte, sufletul este întâmpinat de îngeri: Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22).
Cu privire la forma în care apar îngerii, cunoaştem tot din Evanghelie: îngerul Domnului (a cărui) înfăţişare era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28, I 2-3); un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (Marcu 16, 5); doi bărbaţi în haine strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în veşminte albe (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, îngerii s-au arătat întotdeauna în aceeaşi formă, a unor tineri strălucitori cu veşminte albe. Tradiţia iconografică a înfăţişării îngerilor a fost, de asemenea, aceeaşi de-a lungul veacurilor, zugrăvind tocmai astfel de tineri strălucitori (adesea având aripi, care, desigur, sunt o trăsătură simbolică, ele nefiind de obicei văzute la arătarea îngerilor); iar al şaptelea Sinod Ecumenic din anul 787 a hotărât ca îngerii să fie întotdeauna înfăţişaţi în acest chip, ca bărbaţi. „Cupidonii” artei apusene din vremea Renaşterii şi de după aceea sunt de inspiraţie păgână şi nu au nimic de-a face cu adevăraţii îngeri.
Într-adevăr, nu numai în ceea ce priveşte redarea artistică a îngerilor, ci în toată învăţătura despre făpturile duhovniceşti, Apusul modern romano-catolic (şi protestant) a rătăcit foarte mult de la învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine. Înţelegerea acestei rătăciri este de mare însemnătate pentru noi, dacă vrem să înţelegem adevărata învăţătură creştină despre soarta sufletului după moarte.

Episcopul Ignatie Briancianinov (+ 1867), unul dintre marii Părinţi din vremurile apropiate nouă, şi-a dat seama de această rătăcire şi a închinat un întreg volum al scrierilor sale dării ei în vileag şi înfăţişării adevăratei învăţături ortodoxe despre acest subiect (vol. III în ediţia Tuzov, St. Petersburg 1886). Criticând părerile cuprinse într-o lucrare teologică romano-catolică clasică din veacul al XlX-lea (Abbe Bergier, Dictionnaire de Theologie), Sfântul Ignatie închină o mare parte a volumului său combaterii ideii moderne, întemeiate pe filosofia lui Descartes din veacul al XVII-lea, că tot ce este în afara lumii materiale aparţine lumii „spiritului pur”. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 4-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… Fiecare om îşi are Hristosul pe care şi-l merită.

Cine are un cuget curat, un duh smerit, o inimă sinceră, o minte sănătoasă o umblare sfântă, o viaţă ascultătoare de Dumnezeu, acela Îl are pe Hristosul cel Adevărat, Smerit, Iubitor, Luminos şi Sfânt.

Cine are o inimă neascultătoare, o fire ambiţioasă, o umblare dezbinătoare, o vorbire prefăcută sau vicleană, o viaţă răvăşită şi rătăcită, acela are un hristos mincinos, înşelător şi dubios, ca şi el.
Chipul dumnezeului fiecăruia se oglindeşte pe chipul său sufletesc, se vede pe felul lui de viaţă, pe toată umblarea şi lucrarea sa.

Dacă Hristosul cel Adevărat este Dumnezeul şi Stăpânul tău, tu vei fi ceva asemănător cu El. Vorba ta va semăna cu a Lui, inima ta, duhul tău, gândurile şi cugetele tale vor fi asemenea alor Lui. Şi tu vei merge pretutindeni lipit de El, după cum un magnet puternic duce lipit de el firul de fier pe care şi l-a smuls din praful sau noroiul unde zăcuse înainte.

A FI DE DREPT SAU A FI DE FAPT

Vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz la o adunare de Botez – Strângeţi firimiturile, vol 3

0004web(…) O veche înţelepciune românească spune: „Amintirile sunt banii noştri albi pentru zilele negre”. Din calea şi din umblarea noastră cu Hristos, amintirile scumpe pe care le-avem despre adunările fericite, despre fiinţele iubite pe care le-am cunoscut, despre cuvintele alese şi învăţăturile deosebite pe care le-am primit de fiecare dată şi cu fiecare prilej sunt, pentru noi, o zestre sufletească din care totdeauna ne îmbogăţim cu putere, cu bucurie, cu ajutor, pentru lupta şi munca mântuirii noastre pe care fiecare dintre noi o avem de dus în viaţa aceasta scurtă, lungă, uşoară, grea, cum a rânduit Dumnezeu s-o avem pe faţa acestui trecător pământ, spre pământul cel nou şi cerul cel nou, spre Ierusalimul cel nou şi care este mama noastră, cum spune Sfântul Apostol Pavel la Galateni. Căci noi suntem într-adevăr – nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte – călători prin lumea aceasta, prin viaţa aceasta, spre viaţa veşnică, spre Împărăţia cerească, spre locul nostru cel veşnic. Aici noi n-avem loc veşnic; aici avem loc trecător. Curând lăsăm casele noastre, curând lăsăm avuţiile noastre, curând lăsăm toate scaunele noastre şi comoditatea noastră, şi sărăcia noastră din lumea aceasta şi ne ducem spre un alt loc. Mulţi zic mormântului „locul veşnic”. Nu-i adevărat însă! Nici mormântul nu este locul veşnic. Şi de-acolo, va veni o zi când glasul lui Hristos ne va striga pe nume, pe fiecare. Şi vom ieşi, căci este scris: „…şi morţii vor învia”, ca să stea la judecata Lui Dumnezeu.
Locul al treilea în care vom merge din faţa Judecăţii lui Hristos, acela va fi locul nostru veşnic: în împărăţia întunericului sau în Împărăţia luminii; după cum am iubit şi-am căutat: calea luminii sau calea întunericului, faptele luminii sau faptele întunericului, să fim fii ai luminii sau fii ai întunericului, prin alegerea noastră liberă pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o fiecăruia dintre noi când ne a pus în faţă Sfântul Său Cuvânt şi-a zis: „Iată, pun înaintea ta calea vieţii şi calea morţii. Alege!”.
Şi, din cea dintâi zi a vieţii noastre şi până la cea din urmă, aceste două căi stau deschise în calea fiecăruia dintre noi; şi noi avem libera voinţă să o alegem ori pe una, ori pe cealaltă. Cei mai mulţi se înşală de ispita vrăjmaşului care, prin amăgirile lui şi prin înşelăciunile sale, ne promite fericirea în lucrurile de pe pământ, în lucrurile păcatului; să le iubim mai mult decât trebuie, să adunăm mai mult decât avem nevoie. Şi, prin înşelăciunea păcatului, ceea ce trebuie să avem noi faţă de Dumnezeu, să avem faţă de aceste lucruri. Şi să ne îngropăm astfel bunul cel mai sfânt, sufletul nostru, în căutarea şi în dobândirea acestor lucruri pieritoare, (…) [în loc să le căutăm pe cele] care sunt bunurile mântuirii sufleteşti, despre care spunem că învăţăm să le cunoaştem în întâlnirile noastre, din Cuvântul lui Dumnezeu, din experienţele înaintaşilor noştri şi din tot ceea ce Sfânta Evanghelie şi învăţătura noastră dreaptă, a credinţei lăsate de strămoşii noştri, ne-a luminat deplin în alegerea şi-n căutarea lor. | Continuare »

[…pentru aceeaşi vină]

Traian Dorz, fragment din «Hristos – Mărturia mea»

… prin 25 iunie, tăcerea s-a spart dintr-o dată. Am primit o citaţie să mă prezint pentru data de 29 iunie, ora opt, la Judecătoria Alba Iulia. Am crezut că este vorba doar de o înfăţişare la Procuratură, pentru o simplă formalitate de clasare a cauzei noastre ori de încadrare, după cum ni se spusese.
Iată însă că în dimineaţa zilei de 29 iunie, ziua când toată Biserica Creştină sărbătorea amintirea martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe când răsunau clopotele la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată, tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi, într‑o zi ca asta, şi cei doi întâi-stătători ai Bisericii şi Credinţei Creştine, Apostolii Petru şi Pavel. Ce prevestire şi ce cinste pentru noi!
Crezusem, la început, că voi fi chemat doar eu singur, – nici nu mă gândeam că pe ceilalţi nu-i va fi scos ancheta totuşi de sub orice cauză. Dar iată şi pe ceilalţi fraţi: Roşianu din Sibiu, Rus Lucian din Alba Iulia, Alexandru şi Augustin Pop din Cluj. Şi mai iată apărând din alte părţi şi mulţi alţi fraţi din ţară: din Hunedoara, din Suceava, Bacău, Maramureş, Sibiu… Curtea judecătoriei ne-a întâlnit cu fraţii care aflaseră în grabă despre chemarea noastră şi veniseră să vadă ce se va întâmpla cu noi. […]

După strigarea unor nume absente, s-a trecut repede peste procesul dinaintea noastră cu o amânare. Şi s-a ajuns la noi. Era limpede că totul fusese anume lucrat în aşa fel, ca noi să fim luaţi total nepregătiţi.
Cele două femei judecătoare şi bărbatul procuror s-au purtat chiar de la început cu vădită prefăcătorie. Spre a nu da nimic de bănuit, arătau chiar un dezinteres pentru amănunte. De fratele Ghiţă nici nu s-au interesat că lipseşte. La sora Marta, care fusese citată ca martoră, s-a renunţat în fugă, „…ca să nu mai amânăm procesul, să vă mai purtăm pe drumuri…“ – aşa motiva preşedinta.

Am fost chemat primul şi întrebat de către preşedintă:
– Îţi mai menţii declaraţiile de la anchetă?
– Da, am răspuns eu.
– Ai cunoscut legea că nu ai voie să multiplici şi să difuzezi materiale religioase neautorizate?
– Da! Dar tot ce am scris şi am difuzat nu conţine absolut nimic rău şi duşmănos nici contra statului, nici contra Bisericii. Conţinutul cărţilor noastre este întru totul pe linia simţirii Neamului nostru şi a credinţei Bisericii noastre.
– Aţi ştiut că secta „Oastea Domnului“ este interzisă, de ce nu aţi trecut la o altă sectă, autorizată de stat? | Continuare »

FOST-A OM TRIMIS DE DUMNEZEU…

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“ (Ioan 1, 6)

Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate.
Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa.
De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.

Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oame-nilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.
Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!
Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!
Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!

Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif  — şi toţi cei ca ei — au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!
Toţi marii binefăcători ai omenirii, tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor!

Vestind Adevărul Veşnic într-o formă nouă, potrivit vremii noi pe care o trăiau oamenii, aceşti trimişi ai Domnului nu vor fi niciodată nici înţeleşi şi nici primiţi de semenii lor, care trăiesc mereu privind spre trecut. Cărora le place mereu ceea ce este vechi, ceea ce este călduţ, adică ceea ce este comod. | Continuare »

HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Traian Dorz

Scurtă şi sfântă povestire a vieţii mele sau Istoria unor cântări nemuritoare

Mi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.
Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pentru o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin. După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o laudă vrednică adusă scumpului meu Mântuitor Iisus Hristos, Salvatorul acestei vieţi. Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând.


| Continuare »

Rugă pentru Psalmistul Oastei

Cu dor adânc ne amintim de Fratele Traian Dorz,
la ceas comemorativ: 25 de ani de la trecerea sa la Domnul.

Doamne, dă-i răsplată sus
celui care ne-a condus
mâna când ne tremura,
pasul care nu-ndrăznea,
inima arzând durut,
plânsul zbuciumând tăcut,
şi condeiul prea sfios
vrând să-L nalţe pe Hristos,
şi arcuşul ce-a cântat
tot de dor înfiorat.

Doamne, răsplăteşte-n cer
celui ce ne-a fost străjer
luptele când se-nteţeau,
flamuri când se sfărâmau,
rugul când ardea robind
cu cătuşe-nlănţuind
dorul cel nemărginit,
zorii fără răsărit…
Doamne, dă-i răsplată-n cer
fratelui rămas străjer!

Doamne, fratelui Traian
dă-i răsplată-n cer noian…
Ochii i-au secat în plâns, | Continuare »

CE MULT ÎMI PARE C-AM TRĂIT

Traian DORZ

Ce mult îmi pare c-am trăit, ce ani se adunară
de când tot sui şi sui, şi sui cu-această grea povară;
părintele meu sfânt e mult mai tânăr decât mine,
sunt patruzeci de ani de când e dus şi nu mai vine.

Toţi fraţii mei mai mari s-au dus pe rând în veşnicie
şi toată munca mi-au lăsat, şi tot calvarul, mie;
ogorul lor lucrat frumos şi-a împlinit belşugul,
al meu e tot ne-nsămânţat – nici n-am sfârşit cu plugul.

Ce grei îmi par şi azi că-mi trec, uscaţi şi aspri, anii
de când tot stau şi-asud, şi plâng, şi gem în Ghetsimanii;
dorm tot mai mulţi în jurul meu şi mişună de iude,
iar Tatăl cerul Şi l-a-nchis, de nu mă mai aude.

Iubirea mea s-a strâns de frig şi plânge-acum departe,
prin suflet şi prin trup îmi trec fiori de foc şi moarte,
oştiri de duhuri negre vin, luptând să mă zdrobească,
iar dragul înger nu-l mai văd venind să mă-ntărească.

Sudori de sânge-mi cad în praf şi cupa e amară,
ce singur sunt şi câţi vrăjmaşi puternici mă-nconjoară!
O, vino, înger preaiubit, întârziat departe,
dă-mi braţul tău, ca, fericit, să merg frumos
spre moarte!…

La cuvintele Apostolului: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm, şi în suferinţe” (Romani 5, 3)

Sântul IOAN GURĂ DE AUR, cuvânt la Duminica Tuturor Sfinţilor – din “Predici la duminici şi sărbători”

Este o muncă grea pentru lucrătorul de pământ a conduce plugul, a trage brazdele, a arunca sămânţa, a suferi vremea rea şi frigul, a abate de la ogor apa cea de prisos, a săpa canale prin mijlocul ogorului şi a fâneţelor. Dar această muncă obositoare şi foarte grea i se face uşoară şi suferită când priveşte cu duhul semănăturile cele înverzite, secera cea ascuţită, aria cea plină de snopi şi bucuria cu care se aduc acasă roadele coapte.
Tot aşa corăbierul cutează a se arunca în valurile sălbatice, nu se teme de furtună şi de marea cea foarte adeseori vuitoare, rabdă vânturile cele nestatornice, valurile cele grozave ale mării şi durata cea lungă a călătoriei pe mare. Toate acestea le rabdă şi le suportă, căci gândeşte la povara mărfurilor, la limanuri şi la pieţele de comerţ, şi vede cu duhul înaintea sa câştigul cel nemăsurat pe care-l nădăjduieşte.

De asemenea, ostaşul suferă cu bărbăţie rănile, nu se teme de armă, rabdă foamea şi frigul, marşurile lungi şi toate primejdiile bătăliei, gândind la biruinţă, la semnele triumfale şi la cununa biruinţei, pe care nădăjduieşte să o dobândească.
Dar ce zic eu acestea şi la ce trebuiesc toate aceste exemple? Eu am voit să mă folosesc de acestea, pentru ca să vă îndemn să ascultaţi cu sârguinţă cuvântul lui Dumnezeu, şi să vă faceţi râvnitori şi osârdnici la fapta cea bună. Căci dacă cei mai sus numiţi, lucrătorul de pământ, corăbierul şi ostaşul, cu linişte suferă greutăţile pentru nădejdea şi privirea la lucrurile viitoare, deşi acelea sunt numai nişte lucruri care se sfârşesc odată cu viaţa pământească, cu cât mai vârtos sunteţi voi datori să ascultaţi fără obosire învăţătura cea dumnezeiască şi să luptaţi pentru viaţa cea veşnică, să răbdaţi cu tărie de suflet toate ostenelile şi greutăţile? Nădejdea ce o au aceia se întinde numai la nişte bunuri pământeşti, şi acestea foarte nesigure. Ba încă adeseori ei mor, fără de a fi putut vedea împlinirea aşteptărilor lor; ei se bucură de nădejdile lor, dar adeseori nu dobândesc nimic, deşi au răbdat tot felul de supărări. | Continuare »

PÂNĂ N-AI AJUNS…

Traian DORZ

Până n-ai ajuns la Ţintă, teme-te şi mergi mereu!
– orice lene poate face să te pierzi de Dumnezeu.

Până n-ai sfârşit lucrarea câtă ţi s-a rânduit,
teme-te de odihnire, ea-ţi dărâmă ce-ai zidit.

Până n-ai învins în toate luptele pe-ai tăi vrăjmaşi,
teme-te ce-ţi poate face chiar şi cel mai slab ce-l laşi.

Până nu ţi-ai strâns tot rodul care-ţi trebuia cules,
teme-te, căci lenevirea pierde chiar pe cel ales.

Până n-ai suit tot drumul crucii tale cu Hristos,
teme-te şi mergi cu grijă: – orice pas e-alunecos!

Până n-ai trecut prin moarte fericit la sfinţii drepţi,
teme-te mereu şi luptă, – poţi cădea când nici te-aştepţi.