Suferă împreună

Traian DORZ, Din meditaţii la Apostolul din Duminica I a Postului Mare (a Ortodoxiei)

„Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.“ (Evrei 11, 24-25)

CMoise_apa-din-stancaea dintâi şi cea mai frumoasă dovadă a adevăratei credinţe este, desigur, alegerea şi primirea suferinţei împreună cu Domnul Hristos, împreună cu Evanghelia Sa şi împreună cu poporul Său. Aceste trei părţi ale suferinţei sunt una şi aceeaşi. Hristos nu poate fi despărţit de Evanghelia Sa şi de poporul Său. Nimeni nu poate spune că suferă pentru Hristos, dacă el nu trăieşte smerit curăţia şi sfinţenia Evangheliei. Şi dacă nu este puternic părtaş cu fraţii săi, cu familia sa şi cu poporul său credincios.
Cine are o credinţă adevărată, acela trebuie neapărat să aibă parte într-un fel şi de o suferinţă pentru ea. Să luăm însă bine seama că o suferinţă nu totdeauna poate fi neapărat semnul unei credinţe adevărate. Pot fi suferinţe şi pentru credinţe false. Dar vom cunoaşte uşor o credinţă falsă prin cele trei semne: nu suferă pentru Hristos, nu suferă împreună cu Evanghelia şi nu suferă împreună cu poporul lui Dumnezeu care are dreapta învăţătură şi sfinţenia unei trăiri după pilda Domnului Iisus.
Moise, omul ales şi profetul lui Dumnezeu, ne este dat nouă aici ca o pildă despre atitudinea unui om de credinţă. El avea la curtea lui Faraon tot ce putea visa să aibă un om muritor. Desigur că, fiind crescut acolo, umblând la înalte şcoli, făcând cunoştinţe şi legând prietenii cu cei mai înalţi demnitari ai ţării, el ar fi avut asigurat un viitor dintre cele mai înalte, acolo unde era. Dar sângele adevărat nu se face apă niciodată şi sufletul mare este în stare de fapte mari. Glasul tainic din străfundul conştiinţei lui şi sfânta legătură a sângelui său nu l-au lăsat să tacă şi să se bucure şi el de plăcerile de o clipă ale păcatului, în timp ce fraţii lui, familia lui şi poporul lui sufereau. Numele Dumnezeului său era batjocorit, credinţa lui interzisă, poporul lui asuprit… La ce-i puteau folosi toate plăcerile lumii în care ar fi putut să se desfăteze şi el, fără să-i pese de alţii, cum făceau Core, Datan şi Abiram – şi încă destui alţii? Dar focul din sufletul lui nu l-a lăsat.
Vai, dacă ar fi tăcut şi Moise şi ar fi rămas şi el mai departe nepăsător faţă de Domnul şi faţă de poporul său, în ce nenorocire ar fi rămas, cine ştie până când încă, toţi cei care au cântat fericiţi la izbăvirea lui Dumnezeu din Marea Roşie! Cântarea lui de laudă care se cântă până astăzi şi până în veci şi în ceruri (Exod 15, 1-19; Apoc 15, 3). | Continuare »

[Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu alcătuieşte miezul tuturor ereziilor]

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Ortodoxiei

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţă cu nume mincinos, care e roada a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. Sfanta-Treime-3“Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreaga şi fără de prihană, fără nici o îndoiala, va pieri pe veci”.
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisita în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.
Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hula asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otravă de mâncare. | Continuare »

Hristos – temelia vieţii şi a credinţei

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

„V-a spus vouă cineva de datoria înfrânării şi a ascultării, a zilelor de rugăciune, a vremii de post, a zilelor de sărbătoare?”

Iisus-Hristos… De ce se destramă, se distrug atâtea căsnicii? Fiindcă n-au la temelia lor pe Hristos! Şi tot aşa, dacă nu este Hristos temelia vieţii şi a credinţei, şi a speranţei, şi a iubirii care trebuie să fie între cei doi soţi, care să-i călăuzească şi să-i ducă cu înţelepciune şi curăţie la înfrânare. Ei nu cunosc sărbătoare. Nu cunosc zi de post. Nu cunosc zile de rugăciune. Şi nu se păzesc în înfrânare, în curăţie şi evlavie înaintea lui Dumnezeu. Ci se lasă stăpâniţi de firea pământească şi de jumătatea din jos a trupului lor. Atunci desigur că nu pot fi binecuvântaţi şi nici copiii pe care îi concep în stările acestea.
Este scris în Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă sunteţi necredincioşi, atunci copiii voştri sunt necuraţi”.
Copiii voştri sunt curaţi numai când voi sunteţi sfinţiţi. Când voi trăiţi în curăţie, în evlavie, în respect pentru zilele de post. În respect faţă de zilele de rugăciune. În respect faţă de sărbători. Atunci Dumnezeu vă binecuvântează căsnicia cu copii binecuvântaţi, viaţa voastră este sfântă, curată şi înfrânată. Şi copiii voştri sunt sfinţi.
Şi creşterea lor e sfântă. Şi atunci copiii sunt binecuvântaţi şi cresc spre fericirea părinţilor şi spre slava lui Dumnezeu, şi spre mântuirea altora.
Dar dacă nu este aşa de la începutul conceperii lor, copiii aceştia vor fi necuraţi. Necuraţi vor trăi. Necuraţi vor vorbi. Necuraţi se vor purta. Necuraţi vor umbla. Spre nefericirea lor, spre ocara lui Dumnezeu, spre nenorocirea celor care vor fi cu ei şi spre pierzarea veşnică a celor care i-au conceput în felul acesta.
E nevoie să gândim asupra acestor lucruri, pentru că la foarte puţine dintre fetele care se căsătoresc, mamele lor le dau de grijă lucru acesta.
Prea puţini dintre tinerii care se căsătoresc ştiu acest lucru. De aceea foarte puţine dintre familiile care se întemeiază şi care au copii îi nasc şi îi cresc copii binecuvântaţi, spre slava lui Dumnezeu, spre fericirea lor şi spre mântuirea altora.
Şi prea mulţi sunt acei care, neştiind datoria înfrânării, nasc copii ai lui Cain, care umplu lumea de nenorocire şi în primul rând inima şi viaţa părinţilor care i-au crescut. Spre ruşinea casei care i-a crescut şi spre nefericirea multora dintre cei care au de-a face cu ei în viaţă.
Dragii noştri! Se spun aşa de puţin aceste lucruri, pentru că, dintr-o jenă, dintr-o sfială nelalocul ei, nu se vorbeşte despre ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este limpede şi El ne învaţă că noi trebuie să ştim aceste lucruri şi să învăţăm pe copiii noştri adevărul.
Se spune de atâtea ori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Părinţilor, învăţaţi pe copiii voştri, creşteţi-i în frica şi-n ascultarea lui Dumnezeu”. Nu vă jenaţi să spuneţi adevărurile acestea din timp copiilor, pentru ca nu cumva ei, aflându-le prea târziu, să li se strepezească dinţii şi să li se amărască gura, când vor zice: „O, dacă mi-ar fi spus mie mama… Dacă mi-ar fi spus mie tata lucrurile acestea atunci când trebuia să mi le spună…”. | Continuare »

[Omul trimis de Dumnezeu]

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru (Săucani) de la o adunare de comemorare a Părintelui Iosif TRIFA

PrIosif… Am zis, noi încă nu ştiam. Şi atunci Dumnezeu ne-a mai trimis un fiu. Ne-a mai trimis un slugă a Lui. Ne-a mai trimis un om al Său. Ne-a mai trimis un vestitor al Lui. Aşa ca în toate vremile şi în toate veacurile, Dumnezeu a trimis câte un profet al Lui la toate neamurile pământului şi la toate generaţiile. Nouă, prin îndurarea Lui, ne-a trimis şi nouă Dumnezeu. Se spunea [aici] la început: oare de ce Dumnezeu a ţinut atât de mult la poporul nostru, la neamul nostru?
Neamul nostru de la naşterea lui s-a născut creştin. Împăratul Traian, care a venit şi a cucerit Dacia, de-acolo din Roma a trimis la noi, în Dacia noastră, pe cei mai buni creştini. I-a adus aici. I-a colonizat aici în Dacia noastră. I-a exilat, să se scape de ei, să nu mai fie acolo. I-a trimis aici. Ceea ce a făcut el din ură şi din răutate, pentru noi a fost lucrul cel mai mare şi cel mai scump. Că ne-a trimis prin ei credinţa, în Dacia noastră de altădată. Şi când poporul nostru s-a născut din daci şi din romani, nu le-a mai spus nici daci, nu le-a mai spus nici romani. Le-a spus români. Dar ei s-au născut atunci creştini.
Ce binecuvântare a fost pentru poporul nostru românesc, chiar paguba aceea pe care a crezut împăratul Traian că o face trimiţând în exil aici pe cei mai zeloşi, pe cei mai buni credincioşi creştini de pe vremea lui, de-acolo. Dacă Dumnezeu aşa de bun a fost cu noi şi cu poporul nostru, El ţine minte şi astăzi şi nu uită de acei de-atunci, de părinţii de-atunci, de credincioşii de-atunci, de creştinii de-atunci.
Dacă ne-am duce noi cu gândul la trăirea lor cea minunată… dacă ne-am duce noi cu gândul la sărbătorile lor, pe care le trăiau ei şi le sărbătoreau atunci, după ce s-a încreştinat poporul nostru, am rămâne plini de uimire şi plini de bucurie. Şi am spune: „Doamne, mare eşti Tu!”. Despre ei au scris scriitorii de pe vremea de-atunci. Au trimis scrisori împăratului de la Roma. Când el întreba şi cerceta ce fel de oameni sunt, cum sunt, scriitorii de pe vremea aceea spuneau: „Aceştia sunt cei mai paşnici oameni de pe toată faţa pământului. Aşa se iubesc ei într-olaltă. Aşa muncesc ei. Aşa sunt supuşi stăpânirilor. Cu ei n-are nimeni treabă niciodată. Sunt oamenii cei mai paşnici şi cei mai buni”. Aşa scriau despre credincioşii, despre creştinii, despre părinţii noştri cei dintâi.
Aşa părinţi am avut noi. Aşa creştini au fost la început. | Continuare »

Nepotul moţului – Părintele Iosif

P10AMoise Velescu, din PROFETUL VREMILOR NOASTRE

În casa lui Dumitru din Certege, în anul 1888, la 3 martie, ca un dar de sus, Domnul aducea pe al patrulea lăstar de măslin, cum zice psalmistul (Psalmul 128, 3).
Cu ochişorii blânzi şi cu faţa frumoasă, copilaşul, care părea mai mult un îngeraş decât un copil, nu se mai sătura să privească spre bunii şi duioşii ochi ai mamei lui credincioase.
Aceştia însă se împărţeau, când privind odorul sfânt, când culegând cu ei de pe paginile Psaltirii mângâierea necesară durerilor ce încă nu se risipiseră.
Aşa au trecut cele trei zile până în 6 martie, sărbătoarea celor 42 de mucenici din Amoreea. Atmosfera a devenit mai profundă, mai solemnă, mai sărbătorească, iar copilul născut din părinţii Dumitru lui Nicolae şi Anuţa, născută Bota, a fost dus la biserică şi botezat în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, lepădându-l de Satana şi de toate uneltirile lui şi unin-du-l cu Hristos.
Numai mama, Anuţa, care a petrecut această zi în post, în rugăciune şi în citire din Psaltire, a şters lacrimi din ochii ei cei buni.
În toţi cei 7 ani care au urmat, ori de câte ori privea copilul acesta ce primise numele de Iosif, mamei i se părea că nu se mai satură de chipul lui plăpând şi că îi paşte o neprevăzută despărţire.
Pentru copilaşul Iosif, spre deosebire de ceilalţi, întreaga lui fericire era în a privi pe mama lui.
Cu cât timpul trecea, toţi ai casei ştiau că Iosif este copilul iubit al mamei. Faptul acesta nu era privit cu invidie sau cu nemulţumire de către ceilalţi, ci ca o plăcută şi dulce părtăşie a frumoasei lor iubiri.

Astfel, Iosif deveni ajutorul cel mai de nădejde al mamei! El o ajuta să legene o surioară sau un frăţior mai mic, el ajuta la spălat de rufe, el, la mâncare, şi când mama mulgea vacile, el ducea şiştarul, apoi privea tot timpul mulsului pe buna lui mamă şi primea o cană cu lapte proaspăt.
Într-o zi însă când mama mulgea o vacă în curte, un tăuraş se repezi spre ea şi, lovind-o, o trânti jos împungând-o cu coarnele lui tari.
A alergat Iosif spre vita înverşunată, strigând, plângând şi cerând ajutor, dar mama, răsturnată la pământ, gemea sub picioarele şi coarnele ucigaşe. | Continuare »

NIMENI, DECÂT TU

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-2Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. Domnul şi Mântuitorul meu, iată, şarpele mă pândeşte totdeauna, dar văd că el îndrăzneşte să se apropie de mine doar când sunt singur. După cum a făcut şi faţă de mama mea Eva, când şi ea era tot singură.
2. Ce primejdioasă este totdeauna singurătatea pentru o femeie, adică pentru sufletul fără soţ, pentru sufletul cel mai slab!
3. Singurătatea, pentru suflet, este ca vântul pentru foc: pe cel tare îl face mai puternic, pe cel slab îl împrăştie de tot.
4. Prietenul singurătăţii mele şi al tăriei mele, nu-mi lăsa inima singură niciodată!
5. Nu mă părăsi când sunt mai slab, căci şarpele numai atunci îndrăzneşte să se apropie de mine. Şi ispita numai atunci mă poate birui.
6. Tatăl, Care m-a luat din coasta Ta, m-a dat Ţie, spre a-Ţi purta o însoţire veşnic nedespărţită şi a-Ţi face totdeauna bucurie cu gingăşia dragostei mele.
7. El mi-a rânduit astfel toată bucuria mea numai în Tine şi cu Tine.
8. Dar, într-o clipă nefericită, când, în umblările prin Edenul nostru, Ţi-am rămas în urmă, mi-a apărut în faţă şarpele.
9. Şi, în loc să alerg după Tine, m-am apropiat de el.
10. În loc să ascult de înştiinţările Tale, am ascultat la şoaptele lui.
11. Şi, în loc să-mi întind braţele spre Tine, am întins mâna spre el, iar mâna mea întinsă spre şarpe s-a uscat aşa.
12. De atunci, n-am mai putut înălţa niciodată mâna aceasta spre ceruri, în rugăciune slobodă şi caldă. | Continuare »

TOT CE-I PE LUME RÂNDUIT

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-3Traian DORZ

Tot ce-i pe lume rânduit
e-ntemeiat pe ascultare,
din Cel Etern Desăvârşit,
desăvârşit e tot ce-apare.

De la-nceput El a creat
în toate ordinea deplină
şi-o lege veşnică le-a dat
– de-aceasta toate să se ţină.

Rămânerea pe-al ei temei
e bucurie şi cântare,
iar părăsirea căii ei
e prăbuşire şi-ntristare.

Prin cel dintâi neascultător,
dezordinea putu să vină,
iar fiii lui, prin răul lor,
mereu pământu-l învenină.

Ce fericire-i să urmezi
a ascultării armonie,
în tot ce simţi şi-n tot ce vezi,
atunci e har şi bucurie.

O, fugi de duhul răzvrătit
şi ţine-ţi viaţa-n ascultare,
că nu-i păcat mai scump plătit
ca cel făcut de dezbinare.

Diavolul şi azi tot aşa îi ispiteşte pe oameni

Preot Iosif TRIFA, «Citiri şi tâlcuiri din Biblie»

adam si eva cu marulEste cunoscută istoria căderii lui Adam şi ale Evei, când i-a înşelat şarpele-diavol să guste din pomul cel oprit. Până şi copiii cei mici de şcoală cunosc această istorie. Vă rog să o citiţi cu luare-amin­te şi în Biblie, la cartea Facerii, capitolul 3. Însă puţini sunt acei care cunosc înţelesul adânc ce este în istoria acestei căderi. Căci înţelesul acestei căderi nu e numai acela că Adam şi Eva au păcătuit şi Domnul Hristos a venit în lume să şteargă acest păcat strămoşesc. Această învăţătură – pe care o cunoaştem din cărţile de religie – e frumoasă şi e adevărată, numai că pentru mine şi pentru tine, cititorule, n-are nici o însemnătate atâta timp cât noi trăim o viaţă cufundată în toate patimile, fărădelegile şi ticăloşiile. Nici Naşterea Domnului, nici Botezul, nici Moartea şi Învierea Domnului, nici mântuirea lui Adam şi ştergerea păcatului strămoşesc n-au nici o însemnătate pentru mine şi pentru tine câtă vreme noi trăim fără nici o schimbare sufletească, câtă vreme trăim o viaţă încărcată cu toate urmările păcatului strămoşesc, cu toate patimile şi fărădelegile.
Înţelesul cel dintâi al căderii lui Adam şi al Evei este acela să aflu că şi eu sunt un Adam înşelat de şarpele dia­vol. Să aflu că istoria lui Adam şi al Evei se petrece şi cu mine, să aflu că şi pe mine tot aşa m-a înşelat şi mă înşeală diavolul, cum i-a înşelat odinioară pe Adam şi pe Eva.

Biblia spune că şarpele-diavol s-a apropiat de Adam şi de Eva cu vorbele:
– Oare a zis Dumnezeu cu adevărat, ori numai vi se pare vouă, să nu mâncaţi din toţi pomii raiului?
– Da, a răspuns Eva, Dumnezeu ne-a spus lămurit: „Să nu mâncaţi din rodul pomului din mijlocul grădinii, căci cu moarte veţi muri“.
Atunci satana, văzând că Adam şi Eva n-au uitat porunca, începu cu înşelăciunea minciunii:
– Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri, le zise diavolul, ci pentru că El ştie că îndată ce veţi gusta vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea cu Dumnezeu, cunoscând binele şi răul… | Continuare »

Tristeţea strălucitoare

09.03-Postul-MarePărintele Alexander Schmemann

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii exterioare, predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, de la dans şi alte distracţii. Această înţelegere exprimă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi “altceva”– ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosferă”, “un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existentă. Scopul postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta să se deschidă către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica “sete şi foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.
Această “atmosferă” de post, această “stare a minţii” este determinată în mare parte de slujbe, de diferitele schimbări ce intervin în viaţa liturgică în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind “rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care trebuie să consimţim formal; dar, înţelese că un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să exprimăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. | Continuare »