Când simţi-voi

Rastig 13Când simţi-voi moartea Lui
pe moartea mea nălţând o cruce,
când sus, pe-o golgotă, mi-oi duce
şi lanţuri, şi sine, şi patimi şi lut
şi când purta-voi peste tot ce-am avut
pecetea cu semnul de cui;

şi când simţi-voi deplin
că toate căderile mele
au semnul iertării pe ele,
ca semnul iubit, pe maramă rămas,
cu Chipul durerii din groaznicul ceas,
– pecetea cu semnul de spin;

când striga-vor „Mi-e sete“
a’ mele vinovate doruri;
când se vor strânge mii de stoluri
pe stârvul uciselor mele iubiri;
când fi-va pe trupul noii mele firi
a răstignirii pecete; | Continuare »

UCENICII SE UITAU UNII LA ALŢII

„Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte.“ (Ioan 13, 22)

Ce cumplită clipă trebuie să fi fost pentru ucenicii Domnului aceea când Mântuitorul le-a spus la masă: „Unul dintre voi Mă va vinde!“
Ca un trăsnet lovind dintr-o dată şi pe neaşteptate vor fi zdrobit aceste cuvinte toată rămăşiţa de bucurie, de speranţă şi pace pe care o mai aveau în inimile lor.
O aşa părtăşie sfântă se închegase între inimile lor, unii faţă de alţii şi toţi faţă de Domnul, în anii de când erau împreună, încât i-ar fi fost cu neputinţă oricăruia dintre ei să-şi închipuie că vreodată careva ar putea ajunge a se rupe de ceilalţi şi să devină vânzător.
Cei nevinovaţi, auzind aceste cuvinte, au început să se uite unii la alţii înspăimântaţi şi pentru prima dată bănuitori.
Şi fiecare, în gândul său, îl cerceta pe celălalt, bănuindu-l în inima sa… apoi bănuindu-se chiar pe sine.
În clipa aceea se spărgea în ţăndări, ca un vas foarte scump, toată încrederea nemărginită şi armonia unităţii lor.
În inima fiecăruia năvălea acum apa tulbure, neagră şi rece a neîncrederii, năruind şi noroind totul.
Cât de zdrobită trebuie să fi rămas inima din ei când se uitau unii la alţii pentru prima dată cu ochii încruntaţi şi judecători!
O, cum trebuie să le fi răvăşit sufletul lor o mie de gânduri deznădăjduite!
Satana se bucura din plin când vedea că mica şi sfânta lor comunitate credincioasă lui Iisus se destramă atât de cumplit, ca o casă luată de ape…
Şi îi va fi şoptit fiecăruia din cei unsprezece destule îndemnuri ispititoare, sfătuindu-i pe fiecare să se „retragă“ şi să se ducă acasă.
Să-şi vadă de „treaba“ lui. | Continuare »

[Lista de eliberare!…]

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

Nimeni n-a fost mai fericit ca mine în clipa când am primit acolo Biblia, caiete şi creioane.
În fiecare zi eram nelipsit din biserică la ceasul rugăciunii, iar după aceea, biserica fiind deschisă toată ziua, mă retrăgeam acolo şi singur pentru meditaţia şi rugăciunea cea mai neuitată. Acolo mi-a trimis Duhul Domnului, într-o astfel de stare fericită, îndemnul versificării psalmilor. La mulţi dintre psalmi am lucrat acolo, în biserica cea din colţul din dreapta al clădirii lagărului, în lunile martie şi aprilie ale anului 1948.
Caietele cu lucrări se înmulţeau. Munca aceasta sfântă îmi procura ceasuri şi stări negrăit de fericite chiar şi când în cameră era numai zgomot în jurul meu. Începusem să mă îngrijorez cum am să scot caietele acestea de aici, fiindcă se spunea că la ieşire se face o percheziţie necruţătoare şi nu lasă să fie scos nimic scris afară. Ajunsesem aproape de Psalmul 50. Mi-ar fi părut nespus de rău dacă le-aş fi pierdut. Lucrasem atât de mult şi cu atâta dragoste la aceste cântări ale psalmilor minunaţi.
Dar fericita legătura cu „poşta“ de sub haina gardianului nu ţinu mult. S-a auzit despre ea la Siguranţa din oraş, care supraveghea penitenciarul. Şi dintr-o dată poştaşul nostru binefăcător a fost înlocuit cu altul, pe care nu l-am mai văzut, dar care nu ne aducea decât ceea ce aveam dreptul oficial.
Am mulţumit Domnului pentru cât a fost, fiindcă El ne-a rânduit acest prilej chiar când eram în starea cea mai grea.

Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna, de la ferestre, vedeam afară – dincolo, peste Someş, şi dincoace – cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.
Un aer de primăvară veni şi în lagăr o dată cu prima listă de eliberaţi, care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:
– Lista de eliberare! Lista de eliberare!…
Jos, în holul larg, apăru un civil de la cancelaria lagărului (pe atunci toţi funcţionarii – şi directorul – erau îmbrăcaţi civil. Uniforme nu aveau decât gardienii şi şefii de secţii). Acest funcţionar avea în mână o listă. Lângă el, şeful de secţie striga:
– Toată lumea pe coridoare, în faţa camerei. Care îţi auzi numele îţi iei imediat tot bagajul şi-i dai drumul jos, uite aici, pe două rânduri! Fii atent!
Funcţionarul începu să citească numele scrise… Erau multe nume pe care le cunoşteam. De atâtea săptămâni eram aici. Începusem să ne cunoaştem între noi şi cu unii să ne şi împrietenim. O larmă de nedescris se făcu dintr-o dată peste tot. Unii nu-şi mai puteau auzi numele de chiotele celor care şi-l auziseră. Uşi trântite, alergare pe scări în sus şi în jos, chemări de prieteni care se despărţeau… Strigăte de: „Linişte!“ Cei care erau mai de multă vreme aici şi care aveau o situaţie mai gravă năvăleau acum în jurul fericiţilor care plecau, ca să le ceară haine, mâncare, încălţăminte. | Continuare »

Sunt vinovat!

Traian DORZ
– după II Corinteni 12, 19 –

Mi-ascult învinuirile vrăjmaşe,
cuvântul lor viclean şi-nveninat
şi toată ura gurii lor trufaşe
– şi iată, recunosc, sunt vinovat.

Da, vinovat că nu mai rabd minciuna,
că nu ascund păcatul cel vrăjmaş,
că ţintuiesc la stâlp pe totdeauna
pe iudă, pe tâlhar şi ucigaş!

Sunt vinovat că-l spun pe cel ce minte,
că scot de piept pe-acela ce fura,
că-i rup acoperişul de cuvinte,
că nu-l mai las să facă tot ce-ar vrea. | Continuare »

SIMON PETRU… A LOVIT (Ioan cap. 18, vers. 10)

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu.

Sarutul-lui-Iuda-3Printre puţinele locuri din Sfânta Scriptură, care ne este foarte greu să le înţelegem, este şi acest loc.
Ne întrebăm: de ce oare Sfinţii Apostoli a trebuit să aibă şi două săbii la ei? (Luca 22, 38).
Să se apere de rău-făcătorii care erau atât de mulţi prin acele locuri pe toate drumurile, oare?
Dar cine le putea face lor vreun rău, dacă erau cu Iisus?
Apoi, chiar dacă i-ar fi atacat cineva, ce-ar fi făcut ei în clipa aceea mai degrabă?
Ar fi ascultat de cuvântul Domnului care le spusese: Dacă-ţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa; şi dacă-ţi răpeşte cineva ale tale, nu i le lua înapoi; să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău (Matei 5, 39-40)
sau s-ar fi apărat, cum le spunea glasul instinctului pus în firea omenească, lovind?
Nu ştim…

În acest moment, iată că aşa au făcut. N-au ascultat cuvântul Domnului, care îi oprea să întoarcă cuiva rău cu rău.
Acum, iată, Sfântul Petru răspunde, în primul moment, la sabie cu sabia.
Ce greu învăţăm noi că Adevărul n-are nevoie de săbii ca să se impună. Cuvântul are o putere mai mare decât orice armă. Şi este mai ascuţit decât orice sabie (Evrei 4, 12).
Că dragostea este neînvinsă şi că nimic pe lume n-o poate nimici (Rom. 8, 37-39).
De aceea, în ce priveşte Adevărul şi Credinţa, ucenicii Domnului n-au avut, nici nu vor avea nici voie, nici nevoie, niciodată, de nici un fel de arme lumeşti de lovire sau de apărare.
Numai de Cuvântul şi de dragostea lui Hristos.
Prin astea a biruit poporul lui Dumnezeu şi Biserica Sa.
Şi numai prin acestea vor birui şi mai departe, până la sfârşit.
Căci Hristos n-a venit să piardă nici sufletele, nici trupurile oamenilor, prin nici un fel de violenţă şi de constrângere, ci a venit să le mântuiască prin Dragoste şi prin Adevăr, în lumină şi în pace (Luca 9, 56). | Continuare »

N-AM PIERDUT PE NICI UNUL (Ioan cap. 18, vers. 9)

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

A zis lucrul acesta ca să se împlinească vorba pe care o spusese:„N-am pierdut pe nici unul din aceia pe care Mi i-ai dat“.

Iuda-Iscarioteanul_sarutul-tradarii_4O, ce mare preţ are fiecare vorbă pe care o spunem noi!
Noi nici nu ne putem gândi ce mare însemnătate are fiecare cuvânt pe care îl rostim, fiindcă ne-am obişnuit să vorbim atât de mult şi atât de multe, încât noi înşine nu mai dăm, de cele mai multe ori, nici o însemnătate cuvintelor noastre.
De aceea promitem repede şi promitem mult, cât nu putem împlini. Şi uităm tot aşa de repede chiar şi ce am promis.
Ne legăm prin făgăduinţe şi găsim uşor dezvinovăţiri când suntem întrebaţi.
Facem adeseori juruinţe grele şi nu le respectăm întocmai. Sau poate chiar deloc…

Oricine are de dat telegrame, ştie câtă grijă se cere pentru a spune tot ce ai de spus, în cuvintele cele mai puţine şi mai potrivite.
Un proverb din Israel spune aşa:
Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă
şi poţi spune-n două vorbe, află-le pe-acestea două.
Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi câtă grijă trebuie să avem când spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare este un legământ de un fel, pentru care va trebui să plătim, pentru care va trebui să dăm seamă.
Iar după ce am spus-o, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus. Fiindcă fiecare cuvânt este greu în faţa lui Dumnezeu. Noi vom vedea aceasta numai în Ziua Judecăţii.

Domnul Iisus, dându-Se pe Sine celor ce veniseră să-i prindă pe toţi, a căutat să-Şi ia asupra Lui toată răspunderea, numai să-i scape pe ucenicii Săi, după cum promisese în rugăciunea Sa lui Dumnezeu.
Domnul Iisus, nici în cele mai grele clipe, nu uită ce a promis, ci doreşte să-Şi ţină vorba dată.
Nici în faţa morţii nu Se leapădă de ceea ce a vorbit. | Continuare »

LĂSAŢI-I PE ACEŞTIA SĂ SE DUCĂ (Ioan cap. 18, vers. 8)

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

Iisus a răspuns: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă“.

Sarutul-lui-Iuda-2Desigur că gloata înarmată cu care venise Iuda era numeroasă.
Sfântul Matei spune că era o gloată mare (Matei 26, 47).
Sfântul Marcu spune că era o mulţime de oameni (Marcu 14, 43).
Aceştia trebuie să-i fi înconjurat dintr-o dată pe Domnul şi pe ucenicii Săi cu strigăte, cu urlete, cu tot felul de zgomote, spre a îngrozi şi a slăbi pe cei urmăriţi.
Venind pe furiş, când au ajuns lângă Domnul şi lângă ai Săi, trebuie să-i fi înconjurat dintr-o dată cu strigăte: Drepţi! Mâinile sus! Predaţi-vă! Nici o mişcare!…
Şi lângă fiecare se vor fi repezit doi sau trei, sărindu-le în spate, prinzându-i de mâini sau de gât, după cum este obiceiul când se întâmplă astfel de lucruri cu făcătorii de fărădelege.
Când li se spune că vinovatul căutat este atât de periculos, când ordinele primite sunt atât de drastice şi când slujbaşii sunt atât de înrăiţi, cum să se petreacă lucrurile altfel?

Ucenicii Domnului, oameni nevinovaţi, cu suflete sincere şi simple, oameni neumblaţi prin astfel de stări şi ne¬cunoscători ai acestor metode, trebuie să se fi înspăimântat de ei, dintr-o dată, ca de năvala neaşteptată a unei haite de lupi turbaţi.
În astfel de împrejurări, nimeni nu-şi poate închipui prin ce stări trece un suflet nevinovat şi neobişnuit cu ele şi cu ei.
Dacă ucenicii Domnului ar fi fost nişte oameni care să mai fi avut de-a face cu slujbaşii legii pentru vreo călcare de lege,
ar fi fost oarecum mai obişnuiţi cu astea şi n-ar fi fost atât de nepregătiţi cum au fost. | Continuare »

Lângă moartă s-au aflat patruzeci de chei

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Mai săptămânile trecute, o doamnă din Bucureşti, din „cea mai bună familie“, şi-a pus capăt vieţii.
În cea mai bună familie era neînţelgere şi nefericire. Raportul poliţiei spunea că lângă moartă s-a aflat revolverul cu care îşi trăsese un glonţ în cap şi patruzeci de chei: cheile de la toate încăperile caselor.
Lipsea însă o cheie, pe care, dacă ar fi avut-o sinucigaşa, n-ar fi apucat calea lui Iuda: lipsea cheia credinţei în Dumnezeu. Dacă ar fi citit în Biblie, ar fi aflat această cheie, pentru că Biblia este o Carte plină de chei sufleteşti, care se potrivesc la orice împrejurări grele din viaţă. Nu este nici o stare sufletească pentru care să nu găseşti în Biblie o cheie potrivită, care îţi aduce mângâiere, întărire şi scăpare. De ar fi avut cheia aceasta, n-ar fi apucat calea pierzării; şi, desigur, nu devenea un „iad“ nici casa în care n-a mai putut sta. Ce folos de chei şi averi dacă nu-i credinţă în Dumnezeu?!

„Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este”

I-H-34Sfântul Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

* Numai de Dumnezeu singur inima mea trebuie să se alipească. „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este” (Ps 72, 27); şi cu toate acestea – o, orbire şi perversiune! – ea se ataşează de lucrurile pământeşti, de mâncare, de băutură, de plăcerile trupeşti, de bani – această murdărie –, de haine – această corupţie –, de culori, de modele, de mode care încântă ochii, de camere mobilate luxos… ce ciudat este aceasta! Adică eu, un creştin, un om al cerului, să mă ostenesc atât de mult pentru ceea ce e pământesc şi să mă preocup atât de puţin de ceea ce este ceresc! Am fost mutat la cer împreună cu Hristos, şi totuşi mă alipesc din toată inima mea de pământ, aparent nu am nici o dorinţă de a fi în cer şi aş prefera să rămân pe pământ, chiar dacă lucrurile de pe pământ, în ciuda farmecului lor mă obosesc şi mă chinuie. Şi totuşi, văd bine că tot ceea ce este pământesc este nesigur, coruptibil şi va dispărea curând. Şi totuşi ştiu şi simt bine că nimic din ceea ce este pământesc nu poate să-mi satisfacă sufletul, să-mi liniştească şi să-mi veselească inima mereu tulburată şi rănită de deşertăciunea acestei lumi. Până când eu, omul ceresc, voi rămânea pământesc? Până când eu, copil al lui Dumnezeu, voi rămânea trupesc, fiindcă în apa sfântă a botezului m-am „născut nu din sânge, nici din poftă trupească, ci de la Dumnezeu” (In 1, 13)? Când deci mă voi întoarce cu totul spre Dumnezeu? Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt atrage la Tine inima mea. Doamne, întoarce inima mea de la deşertăciunile pământeşti! Doamne, fără Tine nu pot nimic!

* Noi iubim tot ceea ce străluceşte pe pământ: aurul, argintul, pietrele preţioase, cristalele, veşmintele de mătase… De ce oare nu iubim slava viitoare la care Dumnezeu ne cheamă? De ce nu aspirăm să devenim strălucitori ca soare-le? „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt 13, 43). Aceasta pentru că natura sufletului nostru s-a pervertit prin păcat, iar noi suntem legaţi de pământ şi nu de cer, de lucrurile stricăcioase mai degrabă decât de cele nestricăcioase; pentru că iubim slava trecătoare, alterabilă şi înşelătoare a acestui pământ.
Dar de ce există în noi o astfel de dragoste pentru tot ceea ce străluceşte? Pentru că sufletul nostru a fost creat pentru lumina cerului şi pentru că el a fost, la origine, cu totul lumină, cu totul strălucitor; lumina este deci înnăscută în noi, sensul şi nevoia de lumină sunt înnăscute în noi. îndreaptă-ţi această aspiraţie către lumina cerului! | Continuare »

CURĂŢENIA VIEŢII CELEI NOI

Nicolae CABASILA, DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS

După cum naşterea din nou este cu totul dumnezeiască şi mai presus de fire, tot aşa şi viaţa, purtările şi gândirea, toate au în ele ceva nou şi duhovnicesc. Mântuitorul a şi declarat-o lui Nicodim: «Ce este născut din duh, duh este» (Ioan 3, 6), iar Sf. Pavel la fel a spus : pentru ca «să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea, cea din Lege, ci cea care este prin credinţa lui Hristos» (Filip. 3, 9). Aceasta, pentru că dreptatea este o haină împărătească, pe când tot ce avem noi este lucru de rob şi cu ce drept ar putea râvni un rob după atâta libertate şi după o astfel de împărăţie ? Altfel ar însemna că-i destul să faci fapte de rob spre a te face vrednic de împărăţie! Or, după cum stricăciunea nu poate moşteni nestricăciunea şi fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace întru nemurire (I Cor. 15, 50, 53), urmează că nici faptele noastre de robi nu ne pot face vrednici de împărăţie, ci pentru aceasta avem nevoie de dreptatea lui Dumnezeu.
Pentru ca să poată ajunge să moştenească ceva, robul trebuie mai întâi să fie înviat sau, după vorba Scripturii : «Robul nu rămâne în casă totdeauna, fiul însă rămâne de-a pururi» (Ioan 8, 35). De aceea, toţi cei ce vor să ajungă moşteni, trebuie să lepede pecetea de rob şi s-o primească pe cea de fiu, cu alte cuvinte, să-şi întipărească pe faţa lor chipul Fiului celui unul născut şi cu a Lui strălucire şi frumuseţe să se arate înaintea Tatălui, adică prin Fiul lui Dumnezeu să se slobozească de orice robie şi s-ajungă cu adevărat liberi, lucru pe care-l înţelegea aşa de bine Mântuitorul când le-o spunea iudeilor: «Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr» (Ioan 8, 36).
Şi culmea : El dezleagă şi face fiu al lui Dumnezeu pe orice rob, El care, Fiu fiind, întru totul liber de păcat, le dă acestora şi trup şi sânge şi duh şi tot ce are. Aşa că, înrădăcinând în noi viaţa Sa cea sănătoasă şi cu adevărat dumnezeiască, Domnul ne-a înnoit, ne-a dezrobit şi ne-a îndumnezeit, iar prin ospăţul cel prea sfânt, pe Hristos, viaţa cea adevărată, ni-L face bun al nostru, mai al nostru decât chiar cel ce ne-a dat firea, până-ntr-atâta că ne putem şi lăuda cu faptele Lui şi să ne umplem de fericire ca şi când noi ne-am fi câştigat-o şi să arătăm c-am fi luat şi cununi de biruinţă pe care noi le-am fi câştigat; | Continuare »