Doamne, scapă-mă!

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Încă de la începutul lunii decembrie ninsese mult, apoi urmase un îngheţ puternic care făcuse peste zăpadă un pod de ne ţinea şi nu se rupea cu noi. Apa în vale îngheţase, că treceau şi căruţele peste ea.
Cu o zi înainte de vacanţă însă începuse să plouă şi un vânt cald crăpa gheaţa de pe vale şi topea zăpada de pe toate dealurile, încât începeau să curgă toate şanţurile şi răzoarele, umflând şi umplând albiile apelor.
Valea începuse să iasă pe afară. Apele, umflând gheaţa, o rupeau şi o crăpau în lespezi mari şi groase pe care apoi o cărau grămezi la vale, izbind şi doborând cu ea arinii şi răchitele care abia se mai vedeau din ape.
Aşa erau apele în ziua când noi primeam vacanţa de Crăciun şi veneam să trecem Valea spre casele noastre.
Puntea peste care treceam noi de obicei era luată de ape şi nu te puteai apropia nici pe departe de locul unde fusese.
– Haideţi să mergem în jos până la pod, le-am zis eu. Poate că vom putea trece pe pod.
Eu fiind cel mai mare dintre ei, toţi mă ascultau.
Am luat-o înainte cu cei patru, cinci copii, câţi erau, după mine.
Se însera repede, căci ziua era mică, norii groşi şi începea să plouă. Am ajuns la drumul care ducea la pod, dar apele se revărsaseră şi peste drum şi curgeau mari şi tulburi, rostogolind lespezi de gheaţă. Podul se vedea sus peste albia apei, dar până acolo trebuia trecut prin şuvoiul acesta care curgea peste drum şi se vărsa mai departe întâlnind valea. Ce mare era acolo unde se întâlneau aceste ape izbind lespezile de gheaţă care se încălecau grămadă cât casa unele peste altele, făcând un zgomot înspăimântător.
Nu ştiu ce îndemn puternic mă făcu să le zic celorlalţi:
– Eu mă bag în apă şi trec până la pod. Mă duc acasă să trimit pe ai voştri după voi. Voi staţi aici până trec eu. | Continuare »

SPUNE-MI, MAMĂ, SPUNE

Spune-mi, mamă, spune
de Iisus-Copil,
gândul cu minune
legănându-mi-l,
spune-mi, mamă, cu iubire
de Iisus-Copil.

Spune-mi cum pe iarnă
Domnul S-a născut
şi nici ce s-aştearnă
Maica n-a avut,
spune-mi, mamă, în ce iarnă
Domnul S-a născut.

Spune-mi ce cuminte
a crescut Iisus,
cum lua aminte
tot ce I s-a spus,
spune-mi, mamă, ce cuminte
a crescut Iisus…

Aşa-i fericită
viaţa mea şi-a ta,
mama mea iubită,
de mă creşti aşa,
– aşa-i fericită, mamă,
viaţa mea şi-a ta… (Traian DORZ)

CERLINCA VASILE din Sfântu Ilie – Suceava

A trecut la Domnul în ziua de 20 decembrie 1977 şi a fost petrecut de o mare mulţime de fraţi şi surori, cât şi de locuitorii satului Sfântu Ilie.

Fratele Vasile Cerlinca s-a născut în anul 1894, luna aprilie, ziua 24, în satul Sfântu Ilie, judeţul Suceava. Întoarcerea lui la Domnul a fost aşa:
În anul 1929 i-a venit în inimă o puternică sete după Cuvântul lui Dumnezeu şi după aflarea mântuirii. Îl dorea şi-L căuta pe Domnul cu toată aprinderea inimii lui. În timpul acela, mergând fratele Vasile pe la primarul din satul său, a văzut la el două cărţi, şi anume: „Călătoria la Ierusalim” şi „Ce este Oastea Domnului”, şi i le-a cerut să le citească. Primarul, care nu le dăduse nici o importanţă, i le-a dat, iar fratele Vasile L-a aflat din ele pe Domnul Iisus după Care înseta sufletul său.
A intrat îndată în Oastea Domnului şi apoi a pornit să-i cheme şi să-i aducă şi pe mulţi alţii la Dumnezeu, până la mari depărtări. Duhul Domnului Iisus, Care îi umpluse inima, îl făcuse să fie blând, bun, iubitor, smerit şi înţelept, aşa că tot cuvântul lui era ascultat şi urmat de mulţi. Se folosea de orice prilej pentru a vorbi despre Domnul la toţi cei cu care se întâlnea. De multe ori, călătorind cu trenul şi vorbind oamenilor, erau suflete care Îl primeau acolo pe Domnul şi deveneau fraţi preaiubiţi. | Continuare »

HARUL DE-A PĂTRUNDE

Harul de-a pătrunde-n inimi
şi-a le îndruma simţit,
de-a pătrunde-n conştiinţe,
luminându-le sfinţit,
de-a cunoaşte-ascunse duhuri,
dezvelind adâncul lor,
de-a pătrunde-n taina celor
care-ascund ce simt şi vor,

de-a-nţelege adevărul
când e-ascuns şi mutilat,
la răscruci de vremi şi lupte,
– nu e tuturora dat.

Dar când l-ai aflat pe-acela
care are-acest sfânt dar,
preţuieşte-i orice vorbă
ca pe-un scump mărgăritar.

Căci dacă-l recheamă Cerul
şi pământul înapoi
– va rămâne numai urma
umbrei ce v-o faceţi voi.

Va rămâne doar pedeapsa,
să vă doară-n veci amar
că nu va lăsat micimea
să vă-nvredniciţi de-un har. (Traian DORZ)

Blid de lut

O, blid de lut, tu, inimă aprinsă,
îţi ard pe faţă lacrimile-n jar
şi-ţi picură în candela nestinsă
a arderii de sine pe altar.

Biet blid de lut cu aripile arse,
ce-nmiresmat ţi-e rugul ispăşind!
Chiar dacă-n vremuri cuibul ţi se sparse,
acasa ta-i în ceruri strălucind.

Tu, blid de lut, să nu-ţi pierzi untdelemnul,
să nu te sfarmi nainte de Popas,
ci-aşteaptă-ntâi s-apară iarăşi Semnul,
c-aşa puţine clipe-au mai rămas…

Nu-ţi pară-acum că-i mult prea greu sfârşitul,
că-s prea departe zorii să-i aştepţi.
Atât de grabnic vine Răsăritul
când înspre Domnul ochii ţi-i îndrepţi.

Şi-aşa de-aproape eşti de biruinţă!
…O-ntindere de aripi şi-ai sfârşit.
Uita-vei tot ce-ai ars în suferinţă.
În cer te-aşteaptă Meşterul iubit.

Vlad Gheorghiu

La fapta bună nu se caută rangul, starea şi neamul

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR,
din «Predici la duminici şi sărbători» cuvânt la
Duminica a XXVIII-a după Pogorârea Sfântului Duh

„ Săracii şi betegii şi şchiopii şi orbii adu-i aici”
(Luca 14, 21)

Oare cântarea cea sfântă, pe care noi o cântăm, nu a întrunit laolaltă toate deosebitele noastre glasuri într-un cântec armonios?
Noi toţi, tineri şi bătrâni, săraci şi bogaţi, femei şi bărbaţi, robi şi stăpâni, noi toţi împreună intonăm o cântare.
Aşadar când noi ne-am adunat aici în casa Domnului, spre închinarea şi proslăvirea lui Dumnezeu, nu se mai face deosebire între rob şi stăpân, între bogat şi sărac, între stăpânitor şi supus, ci toată nepotrivirea vieţii cele obişnuite se alungă dintr-un loc sfânt, toţi împreună facem o singură ceată, toate glasurile gustă o singură slobozenie şi pământul aici urmează cerului.
Aşa de mare este înălţimea Bisericii!
Nu se poate zice, că aici deşi stăpânul cântă cu o mare voioşie, robul însă trebuie să fie mut, că deşi bogatul mişcă buzele sale, săracul este osândit la tăcere.
Încă şi aceea nu este aici, că numai bărbatul să cânte lui Dumnezeu laude şi să-L proslăvească, iar femeia să stea mută şi fără glas.
Mai vârtos toţi aici se îndulcesc de aceiaşi cinste, toţi aduc aceeaşi jertfă şi acelaşi dar. Acesta nu are mai mult drept, decât acela, şi unul nu are nici o întâietate înaintea altuia, ci toţi se îndulcesc de o cinste şi au numai un glas. Numai un singur glas se înalţă de la toate limbile către Ziditorul lumii. Deosebire nu se face aici dintre aceea că unul este rob, altul slobod, unul slugă, altul stăpân, unul bogat, altul sărac, si de este cineva bărbat sau femeie, ci deosebirea zace în simţământ, de este cineva râvnitor sau uşuratic, păcătos sau cu fapte bune. | Continuare »

EU TE PĂSTREZ, IISUSE

Eu Te păstrez, Iisuse, pe veci în locul drag
din chivotul fiinţei, prin Taina-mpărtăşirii
şi cea mai dulce clipă mi-e-atunci când mă retrag
cu Tine-n rugăciunea şi-n liniştea iubirii.

Tot ce mi-ai dat prin viaţă am strâns şi-am tot păstrat,
anaforă sfinţită din masa-mbelşugată,
ea-i hrana mea de astăzi pe unde-s înnoptat
în loc pustiu pe drumul spre Casa-ndepărtată.

Când inima sfârşită abia mai poate-n drum,
din Tainica Fiinţă cu foame ospătează
şi prinde iar putere prin arşiţă şi scrum
să creadă şi să lupte mai caldă şi mai trează.

Păstrează-mă, Iisuse, Te rog, la Sânu-Ţi Drag
şi Te păstrează-n mine prin Taina-mpărtăşirii,
căci veşnicia-i clipă atunci când mă retrag
cu Tine-n rugăciunea şi-n liniştea Iubirii.

Şi cât rămâi Tu-n mine şi-n Tine eu rămân,
umblarea vieţii mele e roadă şi lumină,
fiinţa mea sfinţită de dulcele Tău Sân
se va cuprinde-n Tine eternă şi divină. (Traian DORZ)

Cuvânt despre cele două ospeţe

Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Acum, în faţa ochilor minţii noastre se află două ospeţe, despre care ne vorbeşte pericopa evanghelică de astăzi.
Unul dintre ospeţele descrise în pildă este dat de un împărat plin de bunăvoinţă şi milostiv. Însă când ospăţul era gata, cei chemaţi n-au venit. Ei au preferat să se ocupe unii cu cumpărături, alţii cu treburi gospodăreşti; iar alţii, prinzându-i pe soli, i-au batjocorit, iar pe unii chiar i-au omorât, împăratul, mâniat, pedepsindu-i aspru pe vinovaţi, îşi trimise iarăşi slugile sale să cheme la ospăţ pe oricine ar întâlni în cale. Se adună o mulţime de oameni, şi când împăratul veni să-i vadă, zări pe unul care nu era îmbrăcat în haine de sărbătoare. El îl întrebă de ce nu a venit îmbrăcat cum se cuvine, iar acela tăcu, arătându-şi astfel dispreţul faţă de împărat şi nedorinţa de a participa la sărbătoare, motiv pentru care a fost dat afară. Astfel, la acest ospăţ au fost mulţi chemaţi, dar puţini au fost şi aleşi, care au luat parte la cină.

Al doilea ospăţ nu este o pildă, ci este real. Este banchetul nelegiuitului Irod. Se vede că la acest banchet nici unul dintre cei chemaţi nu a refuzat să vină, toţi erau îmbrăcaţi de sărbătoare şi se desfătau după pofta inimii. El s-a petrecut în beţie, desfrâu nestăvilit de simţul ruşinii şi de conştiinţă şi s-a terminat cu o imensă crimă: uciderea lui Ioan Botezătorul. | Continuare »

FRUMOASĂ NI-E CU TINE

Frumoasă ni-e cu Tine, Iisuse, orice cale
pe orişiunde-am trece şi orişiunde-am sta,
prin orice întuneric vedem urmele Tale,
prin orice strălucire cunoaştem umbra Ta,
Iisuse, Iisuse, Iisuse, cunoaştem umbra Ta,
prin orice strălucire cunoaştem umbra Ta.

În cântecele noastre e-amara Ta durere,
pe lacrimile noastre e dulcele-Ţi sărut,
când Tu ne dai întruna mai mult decât ştim cere
şi noi Ţi-ntoarcem Ţie la fel ce ne-ai cerut,
Iisuse, Iisuse, Iisuse – la fel ce ne-ai cerut,
şi noi Ţi-ntoarcem Ţie la fel ce ne-ai cerut. | Continuare »

Grea slujbă!

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un credincios, care trăia cu adevărat Evanghelia, spunea odată între nişte oameni:
– Am un lucru foarte greu. Când vine seara, stau să cad mort de oboseală… abia apuc să mă dau odihnei.
– Şi ce lucru atât de greu vei fi având? – întrebară oamenii.
– Un lucru foarte greu. În fiecare zi păzesc doi şoimi, îngrijesc doi iepuri, asupresc doi săpători, biruiesc un leu, apăr o casă de foc, curăţ o fântână şi vindec un bolnav.
Ascultătorii zâmbiră. Credeau că omul lui Dumnezeu glumeşte.
– Desigur, dumneata glumeşti cu noi, căci unde s-a mai pomenit ca cineva să îngrijească iepuri şi să omoare lei. Astea-s poveşti!
– Nicidecum! – răspunse credinciosul. Ceea ce v-am spus e adevărat. Ascultaţi!
Cei doi şoimi sunt ochii mei, pe care trebuie să-i păzesc toată ziua, să nu „zboare“ pe acolo pe unde se rănesc inimile şi se strică sufletele.
Cei doi iepuri sunt picioarele mele, de care trebuie să grijesc neîncetat să nu alerge în căile pierzării şi să nu mă ducă şi pe mine în calea cea rea.
Cei doi săpători sunt mâinile mele, pe care trebuie să le „asupresc“ neîncetat cu munca, pentru a-mi câştiga traiul vieţii şi a ajuta, după puterile mele, şi pe cei săraci şi lipsiţi.
Leul, pe care trebuie să-l biruiesc, este vrăjmaşul diavol care „umblă neîncetat, răcnind ca un leu şi căutând să mă înghită“ (I Petru 5, 8).
Focul, de care trebuie să apăr casa, este limba mea, căci „foc este limba, care aprinde case şi păduri“ (Iacov 3, 5). De acest foc îmi apăr mereu casa sufletului, înfrânându-mi limba, ca să nu grăiesc decât ceea ce place lui Dumnezeu. | Continuare »