b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Ziua de 6 august este pentru noi, românii, de două ori sărbătoare. Cinstim cu evlavie nu numai Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, care ne-a dovedit cu tărie dumnezeirea Lui pe Muntele Taborului şi care ne-a lăsat să întrevedem tainica frumuseţe a comuniunii divine, ci, iată, în 1917, ziua de 6 august devine una dintre măreţele zile ale istoriei neamului nostru.
Aşa cum odinioară un Glas divin străpungea cerul şi veacurile, spunând: „Acesta este Fiul Meu“, la fel şi în 1917 – zi pe cât de întunecată, pe atât de luminoasă – un alt glas se auzea printre gloanţe: „Pe aici nu se trece!“.
Zi întunecată prin moartea tuturor. Prin jertfa deplină. Şi luminopasă prin biruinţă.
Căpitanul Grigore Ignat cu o sută cincizeci de soldaţi reuşi să oprească bombardamentul artileriei duşmane, care de o zi şi o noapte nu mai contenea focul.
După ce căzuseră cei mai mulţi dintre ei, căpitanul ordonă să se ridice în poziţie de tragere toţi morţii… Mitralierele din mâinile încleştate pe trăgaci ale soldaţilor morţi ţineau duşmanul la distanţă. Viii şi morţii luptau deopotrivă… Ţevile mitralierelor se înroşiseră.
Nici sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă nu înţelegea cum de trage în tranşeea română de o zi întreagă şi nimeni nu se mişcă din poziţie. Nu pricepea că tragea în nişte soldaţi morţi deja. | Continuare »

Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

Muntele şi istoria sunt pentru noi două dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea, transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea, profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage spre uman, spre rădăcini, spre geneză.
Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei. Amândouă aceste atracţii întretăindu-şi mijlocul lor în miezul inimii noastre. Prin vârfuri respirăm, prin rădăcini ne hrănim. Fără nici unele n-am putea trăi, nici ca indivizi, nici ca neam. Aceste două zone, cele mai sfinte din lume, ar trebui să ni le căutăm fiecare dintre noi cel mai des.

Acolo sufletele noastre se primenesc şi toată fiinţa noastră se umple de lumină. Acolo ne desprindem de prezentul împovărător şi greoi şi ne adâncim în trecutul atât de frumos. Ori ne înălţăm în Viitorul şi mai fericit – amândouă conducându-ne la Dumnezeul nostru Minunat, despre Care atât vizionarii Credinţei, cât şi cronicarii Istoriei noastre ne vorbesc la fel.

Uneori muntele ne este Istorie, iar istoria – munte. De pe înălţimile munţilor noştri Îl vedem pe Dumnezeul nostru tot atât de minunat cât Îl vedem din adâncimile istoriei noastre. Cerul munţilor noştri ne înalţă spre El până acolo unde nu-l mai putem vedea din pricina Luminii Sale. Iar istoria noastră ne coboară spre Acelaşi Dumnezeu până unde nu-L mai putem vedea din pricina Întuneri-cului Său. Fiindcă atât întunericul de prea multă lumină, cât şi lumina de prea mult întuneric Îi sunt învelitorile strălucirii Lui orbitoare – după cum este scris: „…întunericul este învelitoarea Sa” (Ps 18, 11) – şi, de asemenea: „locuinţa Lui este lumina neapropiată” (I Tim 6, 16). | Continuare »

Sunt câteodată clipe care,
Iisus, n-aş vrea să treacă-n veci…
– sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci…

O Domnul meu Iisus,
o Domnul meu Iisus,
sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci!

Sunt câteodată drumuri care
în veac n-aş vrea să le sfârşesc
– sunt cele ce le merg cu Tine,
Însoţitorul meu Ceresc.

Sunt câteodată vise care
n-aş vrea să mai sfârşească-n veac | Continuare »

Cei şapte tineri pe care Biserica Ortodoxă îi pomeneşte astăzi sunt: Maximilian, fiul eparhului cetăţii Efesului, şi alţi şase tineri fii de boieri cinstiţi: Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin, din Efes.
Ei au trăit şi au pătimit în timpul Împăratului Deciu, în armata căruia slujeau ca ostaşi. Acesta pornind cu mare mânie împotriva creştinilor, au organizat la Efes jertfe pentru idoli, poruncind tuturor să se închine acestora. Mai cu ardoare erau căutaţi creştinii ca să fie aduşi să se închine zeilor păgâni. Aceştia erau vânaţi, scoşi şi aduşi cu multă ocară şi necinste în faţa zeităţilor expuse in cetate. De frică, mulţi creştini mai slabi în credinţă au căzut închinându-se idolilor. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind diferite morţi, punîndu-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mântuitorul lumii. Atât de mulţi erau cei munciţi, încât din trupurile lor cele chinuite şi zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor ucişi erau aruncate de către chinuitori, unele în gunoi, altele pe lângă drumuri, altele erau spînzurate pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor erau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii. Corbii şi celelalte păsări, zburând peste zidurile cetăţii, mâncau trupurile muceniceşti. Multă mâhnire le era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mâncate de păsări. Ei se rugau tânguindu-se şi îşi ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire. | Continuare »

Cum va ţinea cel tânăr
curată calea sa
– Când el după Cuvântul
Tău Sfânt se va-ndrepta.

Te caut mereu, o, Doamne,
din inimă Te cat,
Să nu mă laşi din sfânta-Ţi
poruncă să m-abat.

Îţi strâng cu drag Cuvântul
în inima mea tot,
că a greşi-mpotrivă-Ţi
în veac să nu mai pot.

Slăvit să fi Tu, Doamne,
mă-nvaţă Legea Ta,
căci hotărârea-Ţi sfântă
Ţi-o spune gura mea.

Când ţi-n a Ta povaţă
sunt bucuros şi cânt | Continuare »

Statornicia este-un har
şi fericit e-acel ce-o are,
că-n urma lui pe veci răsar
izvoare şi mărgăritare.

Nu-i suflet mai adevărat,
nu-i soţ mai vrednic de-alipire,
nu-i vestitor mai de urmat
ca cel statornic în iubire.

Nu-i frate mai nedespărţit,
nici prieten mai ales să poarte
un nume mai nepreţuit
ca cel statornic pân-la moarte.

Nu-i credincios adevărat,
părinte mai cu vrednicie, | Continuare »

„Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui.
Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.
Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră, ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos“ (II Petru 3, 15–18).

Neştiutorii şi nestatornicii, aceste două categorii de oameni neîmpliniţi, au produs şi mai produc încă nenumărate confuzii în Biserica lui Hristos, prin vinovatele lor răstălmăciri ale Scripturilor Sfinte, spre propria lor pierzare (cf.II Petru 3, 16).
Acest mare adevăr a fost învederat atunci când saducheii au căutat să întregească tabloul celor ce se ridicau împotriva Mântuitorului Hristos, în ajunul arestării Sale, întrebându-L ispititor despre înviere.
Domnul le răspunde, însă nu-i trece cu vederea ca pe nişte neştiutori nevinovaţi, ci îi încredinţează că rătăcirea lor constă în necunoaşterea Scripturilor . Şi, la fel, în necunoaşterea puterii lui Dumnezeu (Matei 22, 29).
Statornicia şi cunoaşterea sunt eternele podoabe care înfrumuseţează strălucitor faţa unui adevărat copil al Domnului. | Continuare »