Părintele Mihail Jar a fost hirotonit episcop de Bănceni şi vicar al Episcopiei Cernăuţilor

În ziua de 22 mai 2012, IPS Vladimir al Kievului şi întregii Ukraini a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie în Biserica Mănăstirii Sfânul Pantelimon (cu hramul Botezul Domnului). După Sfânta Liturghie, soborul de arhierei a hirotonisit în episcop de Bănceni şi vicar al Episcopiei Cernăuţilor pe arhimandritul Longhin (părintele Mihail Jar), stareţul mănăstirii Înălţarea Domnului din Bănceni. Evenimentul a avut loc în urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ukrainene din 8 mai 2012. (Sursa: fotolitopys.in.ua)

CASA ZIDITĂ PE STÂNCĂ

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Corocăieşti – 14 mai 1978

Domnul Iisus a zis: „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit pentru că avea temelia zidită pe stâncă.
Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare” (Mt 7, 24-27).

Slăvit să fie Domnul!
Ce mare har este să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu!
Înainte de a fi Cuvântul lui Dumnezeu, nu era soarele, nu era lumea. Când s a auzit pentru prima dată: „Să fie lumină!”, prin Cuvânt a fost!
Înainte de a auzi noi Cuvântul lui Dumnezeu, inima noastră era pustie şi întunecoasă. Dar prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, s-a făcut lumină în sufletele noastre.
Ne bucurăm din suflet, dar ne şi cutremurăm!… Pentru ce? Pentru că spune că cineva ar putea să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi totuşi să nu-L păzească… Atunci întâmplarea din versetele citite mai sus se poate să se potrivească unora dintre noi.
Dar se poate, frate? Cineva să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu-L păzească?
Dar se poate, frate? Cineva să spună Cuvântul lui Dumnezeu chiar cu buzele lui şi să nu-L păzească?
Se poate! Dacă nu s-ar putea, nu s-ar vedea aşa des! | Continuare »

La Sânul Tău

La Sânul Tău cel plin de pace,
Iisuse binecuvântat,
atâta sfântă mângâiere
şi fericire mi-am aflat,

Atâta linişte-n furtună,
atâta pace-n încercări
şi-atât de dulce alinare
în ceasul grelei zbuciumări!

La Sânul Tău, Iisuse Dulce,
când capul ostenit mi-l plec,
îmi aflu îndeajuns tărie,
oricâte chinuri să petrec.

O, Sân Dumnezeiesc, alinul
şi pacea sufletului meu,
la Tine-mi voi afla odihna
şi-n Cer,
când voi veni şi eu! (Traian DORZ)

CEL UNUL ŞI UNICUL

Traian Dorz, Piatra scumpă

[…] 7. Lucrarea Domnului îşi are în iubire şi temelia şi vârful ei. Şi începutul şi sfârşitul ei. Numai prin iubire le putem pricepe şi descoperi pe toate. Fără de ea, nimic. În iubire este puterea şi temelia adevărului. Nimic nu lucrează dacă nu se clădeşte pe acest fundament solid. Şi cu acest material trainic, plăcut şi scump.
8. Începutul propovăduirii Sale, Domnul l-a făcut în Betania (Betabara – Ioan 1, 28), iar sfârşitul ei, înălţarea Sa de pe pământ la ceruri, tot acolo a fost (Luca 24, 50). Ca un ultim omagiu adus acestui loc al iubirii. Sfârşind Lucrarea Lui de pe pământ, Domnul a lăsat dulcea nădejde şi mângâiere – pentru toţi cei preaiubiţi ai Săi – că celor ce trăiesc în iubire, Dumnezeu le face şi le păstrează cel mai mare har.
9. Lumea a cunoscut multe lucrări zidite pe forţă sau pe bani, sau pe glorie, sau pe teroare, sau pe minciuni – dar nici una dintre ele n-a supravieţuit timpului. Singură lucrarea lui Hristos, întemeiată pe iubire, a supravieţuit veacurilor şi prăbuşirii, fiindcă este zidită pe El. A rămas mereu şi va rămâne mereu numai ceea ce este întemeiat pe iubire… adică pe singura temelie veşnică.
10. De ce oare noi oamenii mereu ne închipuim că trebuie să fie altfel de cum se întâmplă într-adevăr? Oamenii aşteptară în Iisus un leu din seminţia lui Iuda şi un împărat din David – iar ei văd acum un Miel şi un Rob… Era un leu în înfăţişarea unui Miel. Şi un împărat sub înfăţişarea unui Rob. De aceea oamenii nu L-au cunoscut.
11. Puterea prin smerenie, şi măreţia prin ascultare, şi simplitatea prin iubire, – aceasta este calea lucrării lui Dumnezeu cea tainică şi sfântă. În felul aceasta au apărut toţi trimişii lui Dumnezeu şi aşa vor fi până la sfârşit. Tatăl a trimis un Miel şi un Rob. Fiul a trimis nişte miei şi nişte robi (Luca 10, 3). | Continuare »

[Mă duc să vă pregătesc un loc…]

… Ce divine stări aveau ucenicii care Îl vedeau pe Domnul, în tot timpul prezenţei Lui cu ei!
Astfel de trăiri erau mai mult cereşti, decât pământeşti. Ele trebuie să le fi creat totdeauna nişte clipe ca acele de pe Tabor, când se făcuse Schimbarea Lui la faţă înaintea celor trei ucenici. Priveliştea aceea, Cuvintele acelea, Simţirile acelea îi făcuseră ca pe nişte beţi care nu ştiu ce vorbesc şi ce văd… Ci numai după plecarea Lui de la ei, după trecerea acestor clipe când ei îşi reveneau în fire ca dintr-un vis dumnezeiesc, abia atunci începeau ei să-şi pună în rânduială gândurile şi simţirile ameţite de bucurie, îmbătate de dragoste, orbite de strălucirea minunii din care se deşteptau…

Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul nostru nu S-a înălţat la Cer îndată după Învierea Lui, fiindcă atunci uşor s-ar fi putut preface, în inimile celor care L-au văzut doar o dată şi doar o clipă, minunea, în vis. Şi visul în amăgire.

Ci a stat în preajma alor Săi patruzeci de zile, arătându-li-Se în atâtea locuri şi feluri – vorbind cu ei, umblând cu ei, mâncând cu ei – spre a le ajuta să se obişnuiască cu Minunea, să o poată cuprinde, să se poată încredinţa de adevărul ei fericit şi etern. Şi spre a putea apoi adeveri şi cu viaţa şi cu moartea lor, pentru toţi urmaşii şi pentru toate veacurile, că Hristos a înviat. Că adevărat a înviat… Şi numai după ce această încredinţare a ajuns de neclintit în inimile urmaşilor Săi, atunci Domnul S-a înălţat la Cer, după cum a promis El încă înainte de Patimile şi Moartea Sa, pentru a împlini şi Acolo ceea ce le-a promis El celor care-L vor crede şi urma în curăţie şi ascultare până la moarte, când le-a zis: „Mă duc să vă pregătesc un loc… apoi Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi…” (Ioan 14, 2-3). | Continuare »

De s-ar deschide ochii tăi

De s-ar deschide ochii tăi

De s-ar deschide ochii tăi
acum cât e chemarea,
cât încă peste-a tale căi
nu s-a lăsat ’noptarea,
cât încă mai aşteaptă-aici
iertarea şi te-mbie,
căci vine-un ceas când ai să zici:
Vai mie, o, vai mie!…

Nehotărâtă îţi va sta
viaţa înainte,
n-ai să găseşti în jalea ta
nici lacrimi, nici cuvinte.
Seara vei zice: De-ar veni
odată dimineaţa,
aşa de crâncenă-ţi va fi
şi de amară viaţa…

Iar dimineaţa o să zici:
Să vin-odată seara,
atât de grea-ţi va fi aici,
de nepurtat, povara;
şi-aşa te vei ruga să mori
cu orice fel de moarte,
dar numai spaime şi fiori
vor fi în orice parte. | Continuare »

TU NE-AI PROMIS, NOI AM CREZUT

Traian DORZ

Tu ne-ai promis, noi am crezut,
iar azi dorim urmarea
cum muncitorul plata sa
când şi-a sfârşit lucrarea.

Iisus, noi credem, Scump Iisus,
şi aşteptăm tot ce ne-ai spus.

Tu ne-ai chemat, noi am venit,
Iisuse, după Tine
cum o mireasă după soţ
când el, s-o ducă, vine.

Tu ne-ai promis, noi am plecat,
Iisuse, cu grăbire
cum merge cel care-a aflat
o mare moştenire.

Tu ne-ai iubit, noi am simţit
şi ne-am lipit deodată
cum face-acel ce şi-a găsit
pe mama-ndepărtată.

Tu ai plecat, noi aşteptăm
Întoarcerea cea mare
cum cel prea-ndurerat muncit,
slăvita-i sărbătoare.

Rugãciunea profetului Isaia

Traian DORZ, (ISAIA 63, 15-17)

Din Cerul Tău priveşte, Doamne, şi vezi din Locuinţa Ta,
o, unde-i râvna şi puterea cu care ne iubeai cândva?

Fiorul Inimii iubite şi-a’ Tale sfinte bunătăţi
ce Tu ni le-arătai odată, azi nu mai vrei să ni le-arăţi?

…Şi totuşi Tu eşti Tatăl nostru, pe nimeni altul nu avem,
nici Avraam şi nici Israel nu ne cunosc ai cui suntem.

Dar Tu eşti Dumnezeul nostru, Tu, Doamne, Tatăl nostru eşti,
Mântuitorul nostru Însuţi din veşnicie Te numeşti.

De ce ne laşi Tu să ne-abatem noi, Doamne, de la calea Ta,
de ce ni-e inima-mpietrită, să n-avem frica Ta în ea?

Întoarce-Te, întoarce, Doamne, din dragoste de robii Tăi
şi seminţia moştenirii Ţi-o izbăveşte de cei răi.

LIBERTATEA CUVÂNTULUI SFÂNT

Traian Dorz, GARANŢIA VEŞNICĂ

1. Când Cuvântul lui Dumnezeu va căpăta libertate, – atunci vor fi liberi şi cei care poartă Cuvântul Lui şi când Cauza Domnului va învinge, atunci se vor bucura şi cei care au luptat pentru ea.

2. Până când Numele Domnului este tăgăduit, batjocorit şi lepădat în lume, nu poate să aibă o altă soartă nici Lucrarea lui Hristos şi nici mărturisitorii şi purtătorii acestei Lucrări.

3. Vai de „credincioşii“ care sunt înălţaţi în vremea când Hristos este dispreţuit! Vai de „credinţa“ care se bucură de libertate în locul unde Hristos este oprit şi închis!

4. Cine vrea să rămână nedespărţit de Hristos, trebuie să îndure şi el, alături de Domnul său, acelaşi tratament din partea lumii. Cine Îl iubeşte sau cel puţin Îl respectă pe Dumnezeu, măcar va respecta – dacă nu va iubi – şi pe acei care din tot sufletul lor cred în El.

5. Dar cine nu-L poate iubi şi suferi pe Hristos, cum să-i poată suferi şi iubi pe aceia care din tot sufletul lor cred în El? Vrăjmaşul lui Hristos va urî totdeauna şi pe slujitorii Lui!

6. O preaiubiţi fraţi credincioşi, nu alergaţi prea mult şi nu doriţi prea mult niciodată libertatea voastră de la lume! Dar alergaţi şi doriţi neîncetat după libertatea lui Hristos şi a Cuvântului Său cel Sfânt!

7. De libertatea voastră poate au sau poate n-au prea multă nevoie oamenii, dar de Hristos au cea mai mare nevoie toţi şi totdeauna. Chiar şi aceia care cred că n-au! | Continuare »

Despre părerea de sine şi smerita cugetare

Sfântul Ignatie Briancianinov, predică în Duminica Orbului

Iubiţi fraţi! După vindecarea orbului, despre care am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39).
Nişte trufaşi înţelepţi şi drepţi ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau să asculte netulburaţi aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine şi înalta părere pe care o aveau despre ei înşişi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în acelaşi timp şi nemulţumire, şi părere de sine, şi zeflemea, şi ură către Domnul, toate unite cu dispreţ faţă de El. Au doar şi noi suntem orbi? – au zis ei. Prin răspunsul Său la întrebarea fariseilor, Domnul a zugrăvit starea lor sufletească, ce fusese pricina începătoare a întrebării. De aţi fi fost orbi, le-a grăit El, n-aţi avea păcat. Voi, însă, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (Ioan 9, 40-41).

Ce înfricoşătoare boală sufletească este părerea de sine! În treburile omeneşti, ea îl lipseşte pe cel mândru de ajutorul şi sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit şi îi lipseşte pe trufaşii farisei de cea mai preţioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit şi îi lipseşte de dumnezeiasca Descoperire şi de cea mai apropiată împărtăşire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri. Fariseii se socoteau pe sine văzători, adică stăpâni în treapta cea mai înaltă şi pe deplin îndestulătoare ai adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o altă sporire şi învăţătură – şi pe acest temei au lepădat învăţătura despre Dumnezeu, pe care o predanisea chiar Dumnezeu în chip nemijlocit. | Continuare »