Eu ştiu că numai de la Tine

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Nu este o mai fericită stare ca aceea când sufletul credincios este atât de unit cu Dumnezeu, încât este cu totul în Domnul şi Domnul în el. Sfântul Pavel a spus: „Pot totul în Hristos!”. Da! Când eşti în El, ai totul şi poţi totul. Cel mai înalt dar al credincioşilor adevăraţi a fost totdeauna de a deveni una cu Hristos şi aşa a fi găsiţi, în totul una cu El, în orice vreme şi-n orice loc, în tot ce au făcut. Fericire deplină nu există decât printr-o astfel de unire deplină cu Hristos. Cine a gustat această stare fericită nu mai doreşte nimic.
Luaţi bine seama la cuprinsul acestei cântări şi rugaţi-vă să ajungem cu toţii să avem o stare atât de înaltă şi o dorinţă atât de sfântă. Şi astfel, prin Duhul Său cel Sfânt să ne descopere, ca să ştim că tot ce avem şi tot ce suntem este numai de la El. Şi-atunci când noi ne-mpărtăşim deplin din darurile Lui, să putem face în aşa fel, încât şi El să Se poată folosi deplin de tot ce avem noi.

Eu ştiu că numai de la Tine
e tot ce am şi tot ce pot,
al Tău sunt eu în întregime
şi-al meu Te simt pe Tine tot.
Tu iei al meu ca de la Tine,
eu iau al Tău ca din al meu;
ce har e-n stările divine,
în mine Tu, în Tine eu! | Continuare »

ÎNCREDE-TE-N LUMINĂ!

Traian DORZ

Încrede-te-n Lumină, chiar dacă-ţi arde-amar
paragini cangrenate din putredul hotar
şi las’ să-ţi răscolească prin tot ce ai ascuns,
ea arde numai bezna pe unde ţi-a pătruns!

Încrede-te-n Dreptate cu-atât mai mult cu cât
condamnă şi la tine ce-i veşted şi urât,
pe cumpăna ei sfântă aşază-ţi ceas cu ceas
tot ce împarţi la alţii prin fapte şi prin glas.

Încrede-te puternic în Adevăr oricând,
dar şi mai mult în vremea când mustră necruţând,
nu-i lepăda-ndrumarea şi nu-l strâmba voit,
căci tot ce el condamnă e putred şi greşit.

Încrede-te-n Iubire, chiar dacă numai plâns
şi numai jale-ţi pare pe urma ei c-ai strâns,
căci unde-i arde rugul rămâne loc sfinţit,
desţelenit şi vrednic spre rod desăvârşit!

OSTENEALA MÂNTUIRII

Traian DORZ

Osteneala mântuirii niciodată n-o-nceta:
– cum e zelul muncii sfinte, nu-i nimic a Te-ajuta!
Lacrimile rugăciunii nu ţi le usca nicicând,
– nu eşti mai primit la ceruri ca atunci când mergi plângând.

Setea după Apa Vieţii simte-o-n inimă mereu,
– nu-i alin cum e Cuvântul buzelor lui Dumnezeu.
Dragostea de fraţi doreşte-o ca pe dulcele nectar,
părtăşia-n adunare e ca mana din altar.

Suferinţele iubirii nu le socoti poveri,
nu-i ca ele har mai mare, nici răsplată nicăieri.
Ţinta mântuirii tale n-ai atinge-o nicidecum
dac-aceste binefaceri nu te-ar ajuta pe drum!

Din cuvântul fratelui Traian Dorz de la Sărbătoarea Literară de la Cluj, 1 mai 1985 – III

(continuare)

Zic că timpul nostru petrecut acum aici este foarte însemnat. După cum, pentru orice recoltă fiecare zi şi fiecare ceas de primăvară pentru îngrijirea ei, pentru tratarea ei, pentru tot ceea ce se cere în vederea unei cât mai bune reuşite, trebuie făcut la timp şi frumos. Dumnezeu ne-a dat pământul, cerul ne dă toate celelalte. Domnul ne-a dat trupul în care purtăm acest conţinut binecuvântat şi sfânt care este sufletul nostru şi duhul nostru în care Dumnezeu a pus acele daruri minunate care sunt tinereţea, poezia, cântarea.
Străduiţi-vă să vă ridicaţi peste nivelul cotidian, peste nivelul, obişnuit şi zilnic, la acea stare în care să sesizăm mai de aproape şi mai constant, şi mai puternic, şi mai fin, şi mai sfânt, şi mai intim pe Hristos în Duhul Său.
Începeţi să vă însufleţiţi fiinţa lăuntrică, acele însuşiri puse în fiecare dintre noi de Duhul lui Dumnezeu.
Noaptea aceasta va fi o noapte de poezie, de cântare şi de meditaţie sfântă. Dumnezeu a binecuvântat această Lucrare a Oastei Domnului cu aceste daruri deosebite şi scumpe. Trei daruri minunate sunt în Lucrarea aceasta şi Dumnezeu le-a eternizat şi le va înveşnici: tinereţea, poezia şi cântarea.
Adunările noastre sunt, aproape în totalitatea lor, formate din suflete tinere. Nu numai cei care sunt cu feţe tinere sunt de ani tineri. Şi dintre ceilalţi, care avem de-acuma perii albi, numărăm cu zecile, cu multe zeci cifrele anilor noştri, data naşterii noastre. | Continuare »

DE VREI S-AJUNGI LIMANUL

Traian DORZ

De vrei s-ajungi limanul senin şi fericit
tu caută Adevărul, dar până la sfârşit!
De vrei să fii om vrednic de numele primit
rămâi cu Adevărul, – dar până la sfârşit!

De vrei să ai în viaţă un cuget liniştit
grăieşte Adevărul, – dar până la sfârşit!
De vrei să mori în pace, cu chipul strălucit
vesteşte Adevărul, – dar până la sfârşit!

De vrei un suflet vrednic, oricât ai fi gonit
urmează Adevărul, – dar până la sfârşit!
Şi chiar de-ai fi pe lume mereu cu rău plătit
ce-ţi dăruie-Adevărul întrece înmiit!

Din cuvântul fratelui Traian Dorz de la Sărbătoarea Literară de la Cluj, 1 mai 1985 – II

(continuare)

Un credincios are un suflet nou, născut din nou, înviat din nou, care trăieşte o viaţă veşnică. Noi trăim o viaţă dublă: o viaţă trupească ce merge mereu scăzând în putere, în efort, în durată, în tot.
Dar trăim şi o viaţă duhovnicească, ce merge crescând, într-o spirală cerească.
Hristos nu îmbătrâneşte niciodată.
Dragostea nu îmbătrâneşte niciodată.
Biblia nu îmbătrâneşte, credinţa nu îmbătrâneşte niciodată. Şi cei care sunt în Hristos nu îmbătrânesc. Duhovniceşte nu îmbătrânesc niciodată. Numai trupeşte suntem supuşi aceloraşi legi pe care le-a rânduit Dumnezeu o dată pentru totdeauna şi care stau scrise: „Anii vieţii noastre sunt şaptezeci. Ce trece peste aceasta e trudă şi durere”, din punct de vedere trupesc şi pământesc. Dar duhovniceşte, peste asta se trece; şi tot ce trece e minunat.
Se petrece în viaţa celui credincios acel fenomen minunat ca într-o poveste a ciocârliei în care se spune cum, îndrăgostită de soare, de cântec, de frumuseţe şi de primăvară, această vietate minunată şi fericită s-a înălţat şi, cu cât s-a înălţat, a făcut o spirală tot mai largă şi tot mai înaltă. Cânta, cânta tot mai cereşte. Cu cât se apropia de Dumnezeu şi se depărta de pământ, cântecul ei era mai divin şi mai strălucit.
De la un moment dat, a trăit cântecul puternic. Sufletul ei cânta, cânta şi se înălţa spre Dumnezeu. Şi, la un moment dat, a ajuns totuşi un hotar în care puţinul pământ s-a desfăcut pe neaşteptate şi apoi, mai sus şi mai sus, a zburat în etern şi etern, în spirale tot mai largi şi mai înalte, cântecul şi sufletul ei. Numai cântecul, fără cântăreţ. | Continuare »

IISUSE, PLINĂTATE

Traian DORZ

Iisuse, Plinătate de viaţă şi-nviere,
Belşugul Veşniciei spre care năzuim,
umplut-ai viaţa noastră cu har şi cu putere,
ca moartea şi viaţa din noi să biruim.

În Tine-avem, Iisuse, în orice zi tărie
să smulgem rădăcina păcatului din noi,
să-ntâmpinăm durerea cu imn de bucurie
şi-urcând, să nu ne-ntoarcem privirile napoi.

În Tine-avem curajul, ca-n linişte senină,
să ne-aşteptăm şi moartea, pe ultimul vrăjmaş,
căci Tu ne-ai dat asupră-i învingerea deplină,
nălţându-ne departe de-al spaimelor lăcaş.

Din negrul domn al spaimei, cum o priveam odată,
Tu ai făcut, prin moarte, din moarte, pentru noi,
un sol dorit ce-aduce chemarea aşteptată
spre dulcea noastră Casă şi Viaţă de Apoi.

Iisuse, Viaţa noastră de-aici şi-n veşnicie,
Nădejdea fericită spre care ne-avântăm,
toţi anii mulţumirii, plângând de bucurie,
cu inimi fericite în cale-Ţi semănăm.

Din cuvântul fratelui Traian Dorz de la Sărbătoarea Literară de la Cluj, 1 mai 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!

Din toată inima trebuie să dăm slavă Domnului şi pentru această nouă bucurie pe care o trăim acum. Şi Îi dăm din toată inima slavă Dumnezeului nostru, căci datorită grijii şi bunătăţii Sale noi ne putem bucura cu toţii împreună de o sărbătoare aşa de minunată ca aceea pe care o trăim acum.

Se cuvine, tot ce începem, de la cel dintâi cuvânt, de la cel dintâi gând, să-I mulţumim Domnului şi tot ce începem să începem în Numele Domnului.
De aceea îi rugăm pe toţi fraţii noştri şi surorile noastre, nu numai de data aceasta, ci de orice dată când se vor ridica sau când vor primi un îndemn să vorbească în Numele Domnului, un cuvântul al Domnului, o cântare a Domnului, o înştiinţare a Domnului, – să înceapă aşa cum au început părinţii noştri, bunii şi străbunii noştri din credinţa noastră bună şi străbună, frumos, corect, pios, adânc, smeriţi şi recunoscători: În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

În Lucrarea Lui cea cutremurătoare şi sfântă în care am pornit noi şi în care am fost chemaţi să pornim în Numele Domnului, am fost chemaţi în acest Nume sfânt şi trebuie tot ce începem să facem sub îndrumarea, sub paza, sub călăuzirea, sub ocrotirea, sub puterea şi inspiraţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. În acest Nume sfânt am pornit.
Cu acest Nume sfânt ne desfăşurăm lucrarea noastră. În acest Nume sfânt dorim să sfârşim tot ceea ce începem. Şi, dacă, cu toată inima cutremurată şi pătrunsă de putere şi însemnătatea acestui lucru, noi facem aceasta cu toată evlavia, cu toată smerenia şi recunoştinţa, putem fi siguri de la început de sfârşitul biruitor şi luminat pe care ni l-a garantat Dumnezeu în Numele Lui, în Numele Căruia am pornit şi vrem să sfârşim orice lucru şi gând bun. | Continuare »

Jubileul meu de 30 de ani, de boli şi suferinţă

Părintele Iosif  TRIFA

O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimic bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu… dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: Oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.
…Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli «ce nu iartă» rod în puţinul lut ce a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac… Şi eu totuşi trăiesc… trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus, Cel răstignit pe Crucea Golgotei.
Treizeci de ani de boli şi suferinţe… Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu, frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul   m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit Cerul cu mine – şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi, acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei. | Continuare »

EXAMENUL LUI IOV – UN EXAMEN DE CREDINŢĂ

Biblia este plină de examene de credinţă, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinţa robilor Săi.
Printr-un un astfel de examen de credinţă a trecut şi dreptul Iov. Cine era Iov? Era, aşa cum spune cartea care-i poartă numele, un om „fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău”. Se lăudau şi îngerii din cer cu viaţa lui Iov.
Într-o zi, împreună cu „fiii lui Dumnezeu” s-a înfăţişat şi Satana în faţa lui Dumnezeu. „Domnul a zis către Satana: De unde vii? Şi Satana a răspuns: Din cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el. (Iată şi aici o dovadă că Satana cutreieră mereu pământul, căutând pe cine să înghită). Şi Domnul i-a zis: Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.
Şi Satana a răspuns Domnului: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acopăr ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge Te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.
Domnul a zis Satanei: Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna” (Iov 1, 6-12).
Şi ca focul unui grozav bombardament au început să curgă nenorocirile asupra lui Iov… Averea, vitele, casele, copiii, totul a pierdut în chip năprasnic – repede şi pe neaşteptate. Nenorocirile se ţineau lanţ, una după alta. Iov a pierdut tot, dar n-a pierdut credinţa… Şi, aruncându se la pământ, Iov „s-a închinat şi a zis: «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Domnului fie binecuvântat». În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1, 20-22). | Continuare »