I-A IEŞIT ÎN ÎNTÂMPINARE

Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru
(Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 12)

„A luat ramuri de finic şi i-a ieşit în întâmpinare, strigând: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!»“ (Ioan 12, 13)

Hristos venea înspre Ierusalim, iar poporul a ieşit în întâmpinarea Lui. Ce minunat pornise să se înfăptuiască dorinţa lui Dumnezeu şi aspiraţiile poporului însetat după fericire, în întâlnirea lui Hristos cu poporul – şi a poporului cu Hristos!
Prin învăţătura Sa, Iisus ar fi rezolvat fericit toate problemele poporului: cele religioase, cele politice, cele sociale şi orice alte probleme pe care le aveau mulţimile. Hristos le aducea înfrăţirea binefăcătoare, egalitatea respectuoasă, întrajutorarea iubitoare, toate acestea fiind legile de temelie ale Sistemului pe care îl aducea Hristos.

O, dacă ar fi fost primit acest sistem şi dacă ar fi fost înfăptuit, el, Singurul, i-ar fi putut face fericiţi pe toţi oamenii, căci tot ce mai au bun în ele toate celelalte sisteme omeneşti au numai ceea ce au luat de la Hristos.
Dar vai, ceea ce a înţeles atunci mulţimea n-au putut să înţeleagă şi conducătorii ei. Poporul, care era inima gata să întâmpine, gata să primească, gata să facă totul, n-a fost totuşi ajutat de conducătorii lui, care erau mintea îndrumătoare. | Continuare »

Minunată şi frumoasă

Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!
– Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.

Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.
Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.

Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.
Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu…

Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.
Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.

Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.
Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.

Traian Dorz, Cântările Dintâi

Cuvânt la Duminica Floriilor

Din „Omilii la Postul Mare”

„De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta“ (Lc. 19. 42).

Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire.
Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.
De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? Cel înfrânat şi cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.
Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.
La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala şi rana pentru trup, aceea este păcătul pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.
Aţi înţeles ce zic eu? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoriceşti, lasă a se arde şi a se tăia şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile? | Continuare »

NEÎNFRICAT SĂ FIE

Traian DORZ

Neînfricat să fie acela ce iubeşte,
neabătut, acela ce are-un drum frumos,
ne-nduplecat, acela ce-un steag ceresc primeşte
– ei trebuie să meargă înalt după Hristos!

Îi vor pândi întruna Caiafele şi Iuzii,
dar şi-nsoţi-i-vor inimi de Lazări şi Marii,
îi vor ucide-ntruna soboarele şi juzii,
dar morţile lor toate sfârşi-vor aurii…

Oricât le-ar fi vrăjmaşii de mulţi
şi de cu ură,
nespus mai mulţi urma-i-vor prieteni iubitori
– oricât de tare-i ura, şi-n orişice măsură,
mai tare e iubirea de mii şi mii de ori!

De-aceea nu te teme tu, fiule-al iubirii,
de-aceea nu te-abate tu, cel cu drum frumos,
de-aceea fii statornic, stegar al mântuirii,
– de voi alături luptă,
biruitor,
Hristos!…

BETANIA, SATUL MARIEI ŞI AL MARTEI …

„Un oarecare Lazăr, din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav.“ (Ioan 11, 1)

Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, după Cuvântul Lui cel sfânt şi după sfânta Lui făgăduinţă adevărată şi veşnică, a venit în lume să înalţe pe toţi cei smeriţi şi să smerească pe toţi cei trufaşi.

Toată lucrarea Lui e plină de dovezile acestui fapt. Astfel de nume smerite de oameni şi cetăţi, care ar fi rămas într-o veşnică uitare, înmormântate în marea egală a gloatei, au fost înălţate dintr-o dată, prin alegerea şi harul lui Hristos, până la cea mai înaltă răspundere.
O dată înălţaţi acolo, lângă Numele lui Hristos, unii dintre aceştia s-au arătat, prin lupta şi statornicia lor, vrednici de locul în care au fost puşi şi au început să-şi capete strălucirea lor personală, sfârşind viaţa şi lupta lor într-o lumină veşnică şi vrednică de Hristos…
Sau, alţii, prin josnicia lor, dovedindu-se nevrednici, s-au prăbuşit în ruşine şi în păcate, în trădări şi în pierzare, rămânând nume de ocară, de spaimă sau de pildă rea, pe totdeauna.

Tot aşa a fost şi cu localităţile!…
Câte cetăţi neînsemnate au devenit dintr-o dată cunoscute în lumea întreagă, numai pentru că acolo s-a născut cineva care a devenit un nume înălţat între oameni!

Şi cu cât omul născut sau trăit într-o astfel de cetate a fost mai vrednic de respect, prin viaţa şi lucrările sale, cu atât mai mare preţuire capătă satul sau oraşul său.
Cinstea pe care i-o face un astfel de fiu unei localităţi, rămâne neuitată, cât dăinuieşte numele aceluia.
Şi toţi urmaşii lui din locul şi neamul acela se vor făli mereu cu faima înaintaşului lor cinstit de Dumnezeu. | Continuare »

Tu eşti şi azi

Traian DORZ

Tu eşti şi azi, Iisuse, tot călător pe-aici,
dar parcă n-ai acuma popor şi ucenici.

Prin lume, printre oameni, treci parcă în zadar,
iubirea-i tot mai rece şi binele mai rar.

Sunt parcă numai iude ce umblă după-averi,
marii şi vameşi astăzi nu-s parcă nicăieri,

Zachei şi magdalene şi lazări nu mai sânt,
s-a isprăvit şi mirul recunoştinţei sfânt,

Pe calea spre Golgota, pe drumul spre Damasc,
rar merg mironosiţe, rari sauli se mai nasc.

Prin văi de patimi rele mulţi credincioşi azi pier
tot mai legaţi de lume, tot mai străini de cer.

Iisuse, şi-n atâta nemărginit amar
tu totuşi chemi pe oameni chiar dac-ar fi-n zadar,

Chiar dacă nu-Ţi ascultă Cuvântul Tău divin,
chiar dacă el răsună atâta de străin.

Tu chemi mereu, Iisuse, şi-aştepţi pân’ la sfârşit,
să nu se scuze nimeni că nu Te-a auzit.

O, lume, nu vrei astăzi s-asculţi chemarea Sa?
Ştii ce-o s-auzi tu însă
când El va înceta?…

Nu este mai mare dragoste

Traian Dorz, Hristos – viţa vieţii noastre

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.“ (Ioan 15, 13)

Dragostea adevărată este totdeauna mare, în toate faptele ei.
Dragostea adevărată nu poate fi decât mare: când nu este mare, nu este nicicum.
Dragostea adevărată este atât de mare, că în ea încap toate celelalte virtuţi, oricât de multe şi de mari ar fi ele.
Dar dragostea noastră omenească, oricât de mare ar fi, nu este totuşi cea mai mare.
Dragostea cea mai mare a fost şi este numai a lui Dumnezeu.

Căci numai El i-a putut iubi pe toţi oamenii şi i-a putut iubi atât de mult pe toţi, încât pe singurul Său Fiu Şi L-a dat, pentru ca nimeni dintre ei să nu piară, ci oricine va crede în El să fie mântuit şi să aibă viaţa veşnică (In 3, 16).
Noi nu putem iubi pe toţi oamenii. Şi nu-i putem iubi chiar pe toţi atât de mult, încât pentru oricare dintre ei să putem face jertfa cea mai mare cu putinţă pe pământ. Dacă iubim, îi iubim numai pe unii, şi nu pe toţi. Nici în cea mai mare măsură. Şi nu până la sfârşit cu aceeaşi putere. | Continuare »

Apofatic

Ce nume porţi pe frunte, Lumină diafană?
Şi-n ce culori Ţi-nvălui nemarginea suavă?
Privirea mea avidă străpunge mări de slavă,
pigmeu timid – să-şi strângă în suflet leac de rană.

Cum Te numeşti, Lumină ce inima-mi Te cântă,
atâta de aproape, pe cât de depărtată?
Cu cât mai mic, noptarea-mi, o necuprinde toată
strălucitoarea-Ţi Noapte pe fruntea mea răsfrântă.

Cum să-Ţi numesc fiorul, Aură-n veci aprinsă,
când ruga mea-şi ia focul din Umbra-Ţi răcoroasă
şi-şi creşte-n Tine roadă deplină şi frumoasă
micimea mea de-a pururi în Norul Tău cuprinsă?

Atât de-a mea, de, iată, din Tine-am prins viaţă,
atât de cunoscută, de nu-Ţi pot da un nume,
atât de strălucită, de nu te văd în lume…
dar cât de cald fiinţa-mi în Tine se răsfaţă!

Cu cât de-adânc mă-nlănţui cu fir de rază vie,
eu nu-mi mai vreau desprinsă nevoia de-a mă ţine.
Şi nu ştiu cum a-Ţi spune: cu cât, tot mai în mine,
mă necuprinzi în Tine spre când va fi să fie…

Vlad Gheorghiu

CEI CE N-AU NECAZURI

Ieromonah ARSENIE BOCA, din CĂRAREA   ÎMPĂRĂŢIEI

Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: „Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”. El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că: „N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii”. Aşa încât mulţi din neştiinţă: „Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor”; dar când înţeleg „sfârşitul păcătoşilor” – iar aceasta le vine numai când intră la „Altarul Domnului” – abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: „se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii”, în Iisus Hristos adică, ei află că: „Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire”. | Continuare »

[Pentru scopul nostru sfânt trebuie să umblăm cu toată curăţia, însă şi cu toată prevederea]

Traian DORZ din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

La începutul lunii aprilie [1986], după înţelegerea luată la Patriarhie, am bătut la uşa Episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zâmbet de largă bunăvoinţă şi, după formula respectuoasă şi obişnuită de prezentare, am spus pe scurt Prea Sfinţitului Vasile despre încheierea de la Patriarhie şi despre trimiterea mea la dânsul pentru continuarea dialogului început.

– Am vorbit amănunţit cu părintele patriarh, îmi zise dânsul cu un zâmbet mulţumit. A rămas plăcut impresionat de vizita pe care i-ai făcut-o şi de cele discutate. Mi-a spus că într-adevăr trebuie făcut ceva pentru reglementarea problemei. Va trebui ca dumneavoastră să faceţi o scrisoare, un memoriu, o cerere către Sfântul Sinod în care să arătaţi toată situaţia actuală şi felul cum vedeţi rezolvarea. Bineînţeles, în cadrul legilor existente ale Bisericii.

În afară de asta, am trecut şi pe la Departamentul Cultelor. Cunosc bine pe domnul director C… şi el m-a întrebat:
„Părinte episcop, aveţi vreo problemă acolo în Bihor cu Oastea Domnului, cu Dorz şi ceilalţi?“
„Nu avem nici o problemă, i-am răspuns, niciodată n-am avut.“
„Atunci de ce nu colaboraţi cu oamenii aceştia? Dacă sunt cinstiţi, noi avem nevoie de astfel de oameni. Ştiam că Dorz avea nişte proverbe frumos versificate. Vorbeşte cu el să le tipărim la vreo editură…“

De aceea te rog, frate Dorz, când vii cu Memoriul despre care am vorbit, adu-mi şi o selecţie din cele mai frumoase proverbe, să le înaintăm la Departament pentru aprobarea tipăririi. Şi mai adu-mi şi vreo treizeci de cântări ale Oastei, alese cum ştii, cele mai potrivite, pentru a fi cercetate şi aprobate, spre a fi folosite în biserici la diferite momente ale slujbei. Şi, când vor fi bine pregătite aceste lucrări, te rog, vino să pornim la drum. | Continuare »