[ Mădular al Trupului lui Hristos ]

Sfântul  Ioan de Kronstadt

Sf_Ioan…Fii adevărat în faţa lui Dumnezeu, totdeauna şi în toate. Dacă rosteşti „Tatăl nostru”, pronunţă fiecare cuvânt cu sinceritate, cu respect, fixând sufletul şi inima ta în Dumnezeu, nemaiacordând atenţie la nimeni şi nimic din jurul tău. De zici o altă rugăciune, zi-o de asemenea din tot sufletul tău, cu o inimă fără împrăştiere, fără a fi atent la nimeni şi nimic. Duşmanul mântuirii noastre încearcă mai ales, atunci când ne aşezăm la rugăciune, să îndepărteze de Dumnezeu sufletul şi inima noastră şi să le desfrâneze cu gânduri necurate.
Fii mereu cu Dumnezeu, în orice moment, şi mai ales când te rogi! Atunci, mai ales, fii loial şi credincios. Dacă eşti nestatornic, trădezi viaţa şi te arunci în braţele tristeţii şi ale deznădejdii.

Când inima este curată, omul întreg este curat, când inima este necurată, omul întreg este necurat. „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule…” (Mt 15, 19). Dar toţi sfinţii au dobândit curăţia inimii prin post, priveghere, rugăciune, meditaţie, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, martiriu, muncă şi sudoare. Şi Duhul Sfânt sălăşluia în ei, curăţindu-i de toată necurăţia, sfinţindu-i cu o sfinţenie veşnică. Străduieşte-te deci, înainte de toate, să-ţi cureţi inima ta.
„Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule!” (Ps 50,11). | Continuare »

Cât se tot vesteşte astăzi

versuri: Traian Dorz

Cât se tot vesteşte astăzi şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate fără naşterea din nou.

Poate să se spună-oricâte rumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun zadarnic fără naşterea de Sus.

Cât de bine-ar fi, nu-l poate, cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără naşterea din Dumnezeu.

Nimeni n-a ajuns vreodată al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei fără naşterea din nou.

Însuşi Dumnezeu cel Veşnic în Cuvântul Său a spus
că în cer nu intră nimeni fără naşterea de Sus.

O, chemaţi la mântuire, dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără naşterea din Dumnezeu!

Un ostaş al Domnului nu cunoaşte frica

Preot Iosif TRIFA, FRICOŞII

Un dar deosebit al Oastei a fost şi acela de care m-a învrednicit Domnul: de a nu fi fricos. Voi avea eu multe, multe umbre şi scăderi. Nu m‑am lăudat niciodată decât „în neputinţele mele“. Dar, aşa mic şi slab cum sunt, Domnul  m-a învrednicit cu darul de a nu mă teme, de a îndrăzni în Numele Lui.

Când am cumpărat tipografia, toţi şopteau că „m-am înfundat“. „Uite-l, pe o criză ca asta, şi-a băgat capul în datorii de milioane!“
Când am căzut bolnav, toţi mă socoteau – şi mulţi se bucurau – că „m-am prăbuşit definitiv“. Dar eu m-am încrezut în Domnul şi El nu m-a lăsat. Chiar de s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii – cum zice Scriptura – eu nu mă tem, câtă vreme Domnul este cu mine şi aud mereu glasul Lui: Nu te teme, căci Eu cu tine sunt ca să te scap şi să te mântui (Ieremia 1, 8). Bolnav, de pe pat, am scris şi aceste rânduri, dar nu mă tem. Domnul mi-a arătat atâtea dovezi că este cu mine şi cu Oastea Lui, încât, să mă tem, ar însemna că sunt un laş şi un îndoielnic, şi necredincios ca Toma.
Un ostaş al Domnului nu se teme. El trebuie să aibă neîncetat conştiinţa că Domnul este cu el şi n-are de ce să se teamă. Un semn al cunoaşterii noastre de ostaşi ai Domnului trebuie să fie şi curajul, îndrăzneala. | Continuare »

Frumoasă floare-a toamnei

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Anilor»

Frumoasă floare-a toamnei, tu singură-ai rămas,
când toate celelalte zac moarte, pas cu pas;
e faţa ta lovită de stropii ploii reci,
dar străluceşti mai dulce cu cât mai greu te-apleci.

În jurul tău, grădina e-un cimitir de flori,
tu ştii că vine iarna şi ştii curând că mori
şi totuşi lupţi, păstrându-ţi curajul neclintit
în amintirea scumpă a soarelui iubit.

Când toate celelalte se ofilesc şi mor,
când totu-i deznădejde şi plâns de-al verii dor,
când totul e ruină, părând pe veci pierdut,
tu stai luptând eroic pe locul cunoscut.

Cu-ai tăi căzuţi sub colţii duşmanului, la rând,
nu-ţi părăsi chemarea, rezistă rămânând!
Ştiind că-i, pân’ la urmă, vrăjmaşu-nvingător,
zâmbind primeşte-ţi moartea, privind spre Viitor.

Cu ultimele lacrimi de gheaţă pe obraz,
priveşte neclintită spre Soarele Viteaz
şi mori încredinţată că El va triumfa,
că-n Ziua Biruinţei şi tu vei învia.

„Iar tu te luptă şi suferă…“ (II Tim. 2, 3)

Ioan Marini, «Gânduri creştine»
„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.

Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.
Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis“ (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credincios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „linişte“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. | Continuare »

PE CĂPIŢA CU FÂN

– Ce urâcioşi sunt copiii neastâmpăraţi! Copiii care mereu se urcă ba pe-un scaun, ba pe masă, ba în copaci, ba pe scări. Ei fac atâta necaz celor care sunt cu ei.
Adeseori Dumnezeu lasă ca neascultarea lor să-i pedepsească. Aceşti copii pot fi recunoscuţi foarte uşor, căci genunchii, nasul, fruntea şi toată pielea lor e plină de jupuituri, de vânătăi şi de cucuie. Aşa le trebuie, căci totdeauna cine nu ascultă sfatul cel bun trebuie să pătimească. Să înveţe măcar din suferinţă. Aşa cum a învăţat Ionel.
Aşa îmi spunea mie bunica odată. Şi eu am întrebat:
– Care Ionel, bunică?
– Ionel, nu-l ştii tu pe Ionel? El n-a fost totdeauna aşa de liniştit cum este acum. Ci a învăţat să asculte numai după ce a căzut de pe căpiţa cu fân.
– Cum a căzut Ionel, bunică?
– Şi el era cam tot aşa ca tine. Oricând îl căutau ai lui, era ori prin pom, ori pe scară, ori prin pod. De multe ori aluneca, de ţipa mamă-sa că pică şi moare.
Dar el nu voia să înveţe minte, ci, după o scurtă frică, făcea iarăşi la fel. Tatăl lui, văzând că nu merge cu buna şi că băiatul nu vrea să înveţe numai de cuvânt, începuse şi cu răul.
Dar Ionel, care era cuminte doar când era acasă tatăl său, îndată ce îl vedea plecat, îşi făcea parcă de cap, umblând numai pe sus.
Într-o dimineaţă, când tatăl său ieşea cu boii prin grădini să meargă la plug, Ionel fu repede în vârful căpiţei de fân, ca să se uite după plug şi după păsări.
Ce bine îi părea că tatăl s-a dus, iar el poate să se joace în voie pe căpiţa de fân.
Nici nu-i păsa lui că strică vârful căpiţei, iar când o să plouă va intra apa până jos şi va putrezi fânul cel bun pentru care munciseră atât de mult părinţii lui. | Continuare »

Mi-am luat prin soare

Mi-am luat prin soare, crucea către Ţel
– undeva în urmă, într-un orb noroi,
rămânea trecutul, îmi luam din el
zborul, numai zborul, fără-ntors napoi.

Era primăvară… şi frumos era,
calea numai cântec, mersul numai zbor,
crucea numai roze, zarea scânteia,
soare, numai soare, fără pic de nor.

– Dar ce fără veste vântul s-a stârnit
când prea fără temeri şi prea gol eram;
cândva, la trezire, mi-nălţam rănit
trunchiul, numai trunchiul, fără pic de ram.

Ani mi-am ars prin soare, mi-am zbătut prin vânt
şi mi-am strâns prin gerul crâncenei suiri
dragoste şi jertfă, ţel şi legământ,
crucea, numai crucea, fără trandafiri. | Continuare »

„Străjerule, mai este mult din noapte?“ (Isaia 21, 11)

Preot IOSIF TRIFA, «TRĂIM VREMURI BIBLICE»

Trăim vremuri de cumplite răutăţi sufleteşti. „Lumina lumii“, pe care a adus-o Iisus Mântuitorul în lume, a ajuns iarăşi într-o luptă grea cu întunericul. Trăim vremuri când întunericul parcă a biruit lumina, răul parcă a biruit binele, nedreptatea parcă a biruit dreptatea, minciuna parcă a biruit adevărul. Trăim într-o noapte fioroasă de răutăţi, stricăciuni şi fărădelegi. Satan parcă domneşte în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12). „Întuneric“ mare s-a făcut peste tot pământul.
E adevărat însă că nu toţi simt acest întuneric. E plină lumea de „cei ce spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric; binele îl numesc rău şi răul bine, dulcele amar şi amarul dulce“ (Isaia 5, 20).
Numai copiii lui Dumnezeu simt şi văd întunericul cel sufletesc. Numai copiii lui Dumnezeu se înfricoşează de cumplita noapte sufletească din lumea de azi. Numai ei se întreabă ca oamenii despre care spune Isaia proorocul: „Străjerule! Oare mai este mult din noapte?“… O Doamne, oare mai este mult din această noapte cumplită?

Scriptura ne dă răspuns şi la întrebarea aceasta. Ne dă trei răspunsuri.
1. Întâi, ne spune că nimeni nu poate să ştie acest lucru. „Iar despre ziua aceea şi ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, fără numai Tatăl“ (Marcu 13, 32).
2. Toate Scripturile spun apoi că Domnul va veni pe neaşteptate. Însuşi Mântuitorul a spus acest lucru: „Căci precum a fost în zilele lui Noe, când oamenii mâncau, beau, se însurau… până când a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi, aşa va fi şi la venirea Fiului omului“ (Luca 17, 26-27). „Iar ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea“ (II Petru 3, 10).
3. Scriptura spune că „ziua aceea“ va veni într-un timp când stricăciunile sufleteşti îşi vor ajunge culmea… Când decăderea sufletească îşi va ajunge culmea. Ca în pilda cu cele zece fecioare, Domnul va veni pe la „miezul nopţii;“ când noaptea stricăciunilor va fi mai grozavă. Cine ştie cât mai este până la „miezul nopţii“? | Continuare »

La Ospăţul Veşniciei

Traian Dorz, din vol. «Cântarea Veşniciei»

La Ospăţul Veşniciei vin, pe-a razelor cărări,
revărsându-se din largul celor patru depărtări,
sufletele-nveşmântate în al Curăţiei in,
strălucind în oglindirea Feţei Mirelui Divin.

Toţi cei ce dormeau de veacuri în tăcere aşteptând,
înviaţi de-o Faţă Dulce şi treziţi de-un drag Cuvânt,
ies ca fulgerele albe într-un nou şi unic nins,
din pământ în cer, feeric, umplu-al zărilor cuprins.

Sus în Porţile Măririi fâlfâie Slăvitul Steag,
faldurile coborându-şi de pe turnuri până-n prag
şi din cerul cel deasupra până-n cerul cel de jos,
şi din zare până-n zare – pretutindenea, Hristos.

Faţa Lui răsfrânge Slava pentru câte feţe vin,
a Lui Inimă se-mparte fiecărui sân deplin
şi-a Lui Gură îi sărută al oricăruia obraz,
pe când Soarele Său unic stă în veşnicu-I amiaz.

…Printre unduiri de raze cu răsfrângeri de culori,
se deschide Începutul Nesfârşitei Sărbători
şi la mese nesfârşite, numai aur cristalin,
vin cei ce-au răbdat cu Mielul foame şi-nchisori, şi chin.

Coruri veşnice de îngeri cântă reluând mereu
cele mai nemuritoare imnuri pentru Dumnezeu
şi-ntre toţi şi cu oricare şade Mirele Dorit,
dându-i fiecărui, unic, dragostea desăvârşit.

Semănaţi Cuvântul Sfânt

Traian DORZ

Semănaţi Cuvântul Sfânt
şi pe ploaie, şi pe vânt,
şi pe nor, şi pe senin,
semănaţi cu sacul plin;
semănaţi din zori de zi
până noaptea va sosi,
şi când vine-al nopţii ceas
să n-aveţi nimic rămas.

Dacă păsări mai răpesc,
dacă spini mai ’năbuşesc,
dacă pietrele mai ard
şi mai pier pe sub vreun gard,
– semănaţi întruna, spun,
că va cade şi-n loc bun,
şi Stăpânului Iubit
va da rodul însutit.

Semănaţi şi semănaţi,
dragi surori şi vrednici fraţi;
tot ce semănaţi plângând
o să seceraţi cântând,
tot ce aruncaţi cu plâns
va da cel mai dulce strâns;
– cine seamănă cu har
nu va osteni-n zadar!