Tribunalul din noi: Conştiinţa

ÎN FIECARE DIN NOI este un Tribunal ceresc; un Tribunal care ne judecă toate faptele şi gândurile noastre. Un Tribunal care ne laudă pentru cele bune şi ne mustră aspru pentru cele rele. Acest Tribunal se cheamă: Conştiinţa.
Acesta e Tribunalul care l-a judecat pe ucigaşul Cain, făcându-l fugar prin lume.
Acest Tribunal nu iartă. El ne judecă fără cruţare, după dreptate. Când am făcut păcatul, el ne pune îndată în faţă sentinţa şi mustrarea pentru păcat. Şi ne-o arată mereu. Nu ne mai slăbeşte cu ea. Ne persecută, aşa-zicând.

Un pictor credincios s-a gândit mult cum ar putea zugrăvi conştiinţa printr-o icoană. Şi, pe urmă, a făcut o icoană minunată. A zugrăvit conştiinţa în chipul unui cal, urmărit de un lup grozav.
Bietul cal fuge îngrozit. Îşi încordează toate puterile să scape prin fugă. Dar totul e în zadar. Moartea se ţine în urma lui. Nu mai e nici o scăpare. De aceea, a scris pe cal cuvintele: „totul e în zadar“.
Aşa e şi conştiinţa. Ea urmăreşte păcatul şi pe păcătos cu o înverşunare de lup sălbatic; cu un strigăt fioros de moarte. Şi, după ce am păcătuit, orice am face, nu putem scăpa. El se ţine după noi.
Glasul conştiinţei, strigarea conştiinţei, cu nimic în lume nu se poate înăbuşi. | Continuare »

În veci noi n-am vedea pe Tatăl

Traian Dorz

În veci noi n-am vedea pe Tatăl
când prin Hristos nu L-am privi,
căci focul Feţei Lui ne-ar arde
şi strălucirea-I ne-ar orbi.

Pe Dumnezeul Cel Ascuns
doar Singur Fiul L-a pătruns!
De nu vrei să-L cunoşti prin El
în veci nu-L vei putea altfel.

În veci nu cunoşteam pe Tatăl
Cel Nepătruns şi Nevăzut,
de nu venea Hristos, prin Care
să ni Se facă cunoscut.

Căutaţi-L prin Hristos pe Tatăl,
şi Duhul vă va lumina,
căci cine prin Hristos nu-L caută
în veci nu-L va putea afla.

O Fiu Slăvit, de-un Chip cu Tatăl,
ajută-ne să Te primim,
ca prin cunoaşterea Ta sfântă
cu Tatăl să ne-mpărtăşim!

DE NU-MI ERAI DECÂT UN PRIETEN

Traian Dorz

De nu-mi erai decât un prieten,
oricât de-apropiat cândva,
Te-aş fi putut uita, Iisuse, –
dar Tu eşti Prietenia mea.

De nu-mi erai decât un cântec,
oricât de drag, Te-ai fi-nvechit, –
dar Tu-mi eşti Armonia însăşi,
în veci mai nou şi mai dorit.

De nu-mi erai decât un nume,
puteam să-l uit, oricum erai, –
dar Tu-mi eşti, pentru veci, Iisuse,
tot scumpul vieţii mele Rai.

De nu-mi erai decât un zâmbet
uşor Te-aş fi putut uita, –
dar Tu-mi eşti toată Fericirea
din care-mi scot iubirea mea.

De nu-mi erai decât o rază
vreo noapte Te-ar fi-ntunecat, –
dar Tu-mi eşti Soarele Vieţii
desăvârşit şi minunat.

Cum să Te uit, atunci, Iisuse,
orice-ar veni şi-oricine-ar vrea,
când Tu-mi eşti Răsuflarea vieţii,
Fiinţa şi Mişcarea mea?

Adevărata prietenie

Vlad Gheorghiu

M-a întrebat cineva odată după ce criterii să-şi aleagă prietenii. Mi s-a părut atunci că trebuie gândit bine răspunsul, că oamenii sunt atât de diferiţi unul de altul, şi atât de multe lucruri pot lega pe oameni…
Şi totuşi… numai un singur lucru poate lega pe oameni într-o pietenie adevărată: Hristos.
Sunt prietenii de interes care ţin cât ţine interesul care le naşte. Sunt prietenii de plăceri, care ţin numai cât le întreţine cauza care le-a creat: plăcerea. Sunt prietenii de anturaj, care ţin atât cât trăieşti în mediul acela.
De aceste prietenii, fugi cât poţi. Multe duc la pierzare, uneori ireversibil. Câţi n-au plătit cu ratarea întregii lor vieţii, cu închisoare sau chiar cu moartea, prieteniile nepotrivite, anturajele nesănătoase!
Tu, tinere care doreşti mântuirea, chiar dacă abia ai pornit pe drumul desăvârşirii, probează-ţi prietenii după tiparele lui Hristos! | Continuare »

Plăteşte, Doamne, celor…

de Traian Dorz, din Cântarea Biruinţei

Plăteşte, Doamne, celor ce-au milă de iubire
când suferă tăcută pe crucea cea mai grea
şi chiar de nu-i pot smulge nimic din chinuire
rămân cu ea acolo şi plâng lipiţi de ea!

Plăteşte, Doamne, milei ce-şi rupe de la gură
să potolească foamea unei mai triste vieţi
şi dragostei ascunse ce-şi dă a ei căldură
să ţină vie-o floare într-un pustiu de-ngheţ.

Plăteşte, Doamne,-ascunsei credincioşii curate
ce-şi alipeşte toată fiinţa ei de-acel
ce poart-un steag de luptă în mâini însingurate
şi-mprospătează astfel puterile din el.

Plăteşte, Doamne, tainei ce ştie şi nu spune,
ce plânge şi nu pleacă, ce face şi nu ia,
ce-şi dă frumoase toate, aşa ca-n rugăciune
şi numai curăţia şi-o ţine pentru ea!

Viaţa mea în Hristos

Sf. Ioan de Kronstadt

Când privesc creaţia lui Dumnezeu, ce văd? Văd peste tot o extraordinară abundenţă, o adevărată bogăţie de viaţă în regnul animal, printre patrupede, reptile, insecte, păsări, peşti. Atunci ne vom întreba: pentru ce viaţa omului, şi mai ales a omului credincios şi pios, este atât de penibilă şi strâmtorată? Domnul a răspândit pretutindeni cu mână largă viaţa, belşugul şi fericirea, şi toate creaturile – exceptând omul – Îi aduc slavă prin abundenţa lor, prin viaţa şi bucuria lor deplină. De ce oare această discordanţă între mine şi lumea animală? Nu sunt eu creatura aceluiaşi Creator?
Răspunsul este simplu. Viaţa noastră este otrăvită fie de păcat, prin propria noastră greşeală, fie de duşmanul netrupesc, care se luptă mai ales – şi înainte de toate – cu acei care încearcă să trăiască o viaţă evlavioasă.
Viaţa omului, a adevăratului creştin, este în viitor, în veacul ce va să fie; acolo, toată bucuria şi toată binecuvântarea îi sunt pregătite. Aici pe pământ el nu este decât un exilat, ispăşind o pedeapsă; aici pe pământ se întâmplă ca toată natura să se revolte împotriva lui din cauza păcatelor sale, ca să nu vorbim de vrăjmaşul care, din timpuri imemoriale, „răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Ptr 5, 8). Prin urmare, nu sunt tulburat să văd bucuria şi abundenţa dominând pretutindeni în lume, în timp ce singur eu sunt lipsit de fericire, şi mă uit cu durere la fericirea şi libertatea creaturilor lui Dumnezeu. Eu sunt călăul meu însumi din pricina păcatelor mele, care nu mă părăsesc şi nu încetează să mă lovească. Voi avea parte de bucurie eu, de asemenea, dar nu aici pe pământ, ci numai în lumea cealaltă. | Continuare »

Cine umblă să şadă pe două scaune…

Pr. I. Trifa

Câtă  înţelepciune a pus poporul nostru în vorba: „Cine umblă să şadă pe două scaune rămâne pe jos“; „Cine şade în două luntre cade în Dunăre“.
Pe unul ca acesta îl arată chipul de alături: pe unul care se răstoarnă, voind să şadă deodată pe două scaune. Vorba poporului vrea să spună că omul trebuie să fie totdeauna hotărât: ori-ori; ori cu una, ori cu alta. Dibuirea nu e bună. Cel care aleargă după doi iepuri, pe urmă, rămâne fără nici unul.
Ce bine ar fi dacă şi în viaţa sufletească ar pătrunde această înţelepciune a poporului. Însă în viaţa cea sufle-tească vedem tocmai cele „două scaune“. Mulţimea cea mare a creştinilor umblă să şadă deodată pe „două scaune“: şi pe scaunul lumii, şi pe scaunul Domnului; şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; şi cu Hristos, şi cu Veliar, cu toate că Evanghelia spune apriat că „nu puteţi sluji la doi domni“ (Matei 6, 24). „Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu“ (Iacov 4, 4).

Chipul de mai sus nu e de râs, ci este un strigăt de primejdie către cei care stau cu sufletul pe „două scaune“; către cei care nu sunt nici reci, nici calzi; către cei care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului; pot bea şi din paharul Domnului şi din paharul dracilor (I Corinteni 10, 21).
Sfârşitul unei astfel de vieţi este osânda cea veşnică.

Nici tu nu eşti departe de calea lui Hristos

Traian Dorz

Nici tu nu eşti departe de calea lui Hristos
când tainic al tău suflet doreşte-această cale
dar trebuie credinţă şi saltul curajos
să treci cu hotărâre în rândul oastei Sale.

Nu-L poţi mereu în taină, urma pe Dumnezeu
odată tot te scoate o clipă la lumină
atunci de poţi învinge în ceasu-acesta greu
primeşti botezul jertfei, câştigi izbânda plină.

Atunci păşind cu Iosif şi cu Gamaliel
purtând ca Cirineanul, plângând ca Magdalena
mergi cu Hristos pe faţă şi-alăturea de El
luptând cu Adevărul să biruie Lumina.

Ce mare-i clipa asta în care ai învins
şi davidul din tine zdrobeşte goliatul
atunci te-nalţi eroic spre-al vecilor cuprins
şi sufletul tău intră alături cu-mpăratul.

… O, nu mai sta departe de lupta lui Hristos
căci nu se ştie clipa când aripa te lasă
fă saltul, ieşi pe faţă şi curajos
cu cât mai grea e lupta, cununa-i mai frumoasă.

În locul unde fusese Iisus

„Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Iisus: unul la cap şi altul la picioare.“ (Ioan 20, 12)

Nenorocirea de a-L pierde pe Iisus se întâmplă de multe ori şi multor credincioşi ai Lui în viaţa şi în lumea aceasta.
Vrăjmaşul sufletelor noastre caută neîncetat – prin tot felul de ispite, de necazuri, şi de primejdii urzite de el – să ne facă să-L pierdem pe Hristos.
Iar firea noastră pământească, unindu-se cu răul, aduce de multe ori peste ochii noştri duhovniceşti somnul leneviei, peste priceperea noastră, ceaţa amăgirilor, a străinelor încredinţări, deosebite de ale fraţilor noştri, iar peste inima iubirii noastre, răcirea şi rătăcirea…

Unii ne trezim mai curând, alţii mai târziu, alţii niciodată.
Unii Îl aflăm din nou, cu mai multă bucurie, fiindcă plângem amar şi-L căutăm cu stăruinţă.
Alţii Îl află mai târziu şi mai cu multă durere, pentru că plâng prea puţin şi-L caută prea încet.
Iar alţii nu-L mai află niciodată, fiindcă nu mai pot nici plânge şi nu mai doresc nici să-L caute, îngâmfându-se că L-au aflat altundeva.
Sunt şi stări când, chiar dacă n-ai păcătuit împotriva dragostei şi curăţiei lui Hristos, ca să-L pierzi, totuşi nu-I mai simţi puternic toată strălucirea Prezenţei Sale pe cerul vieţii tale. Faţa Lui pare învăluită în nori ca uneori faţa soarelui. | Continuare »

ETERNELE-MI POEME

de Traian Dorz, din Eternele Poeme

Eternele-mi poeme nu-s astea de acum
acelea mă aşteaptă de Dincolo de vreme
şi n-am ajuns acolo, sunt încă tot pe drum,
dar simt cum nerăbdarea le-ndeamnă să mă cheme.

Dorita Primăvară nu-i asta de April,
deşi de orice dată şi-aceasta-i însorită,
deşi mereu mă-ntoarce la anii de copil
– mai am o Primăvară şi-Aceea-i cea dorită.

Nemuritoarea Harfă  nu-i asta de acum,
deşi şi-aceasta poate că uneori ne pare,
deşi pe câte-o coardă mai are-un sfânt parfum
– mai am o harfă şi-aia mi-e cea nemuritoare.

De-aceea nu-s eterne poemele de-acum,
deşi mai au şi-acestea ceva etern în ele,
căci încă n-au fiinţa de Dincolo de drum
sunt încă tot dincoace, nu Dincolo de stele.

…O, da, va fi odată şi Primăvara mea
şi Harfa cea de aur şi mâna strălucită
şi Sânul ce m-aşteaptă
– şi-atunci îmi voi cânta
Poemele eterne în Slava Nesfârşită.