Mărit fii Tu, Mijlocitorul

Mărit fii Tu, Mijlocitorul,
Cel dintre Dumnezeu şi noi,
Mărit Iisus – aducătorul
şi miezul Legii-celei-noi.

Mărit fii Tu, Cel ce mereu
ne-aduci pe noi spre Dumnezeu
şi cu-ndurări de-a pururi noi
L-aduci pe Dumnezeu spre noi.

Mărit fii Tu, ce-n rugăciune
ai mijlocit să fim sfinţiţi,
prin Adevăr şi prin Minune
în veci să fim nedespărţiţi.

Mărit fii Tu, ce prin iubire
ne-ai învăţat să biruim,
a Ta nepământească fire,
născuţi din nou, s-o dobândim.

Mărit fii Tu, ce prin răbdare
ne-ai înfiat şi ne-ai slăvit.
– Eterna noastră închinare,
Mijlocitor Nemijlocit!  (Traian Dorz)

CRED, DOAMNE!

„«Cred, Doamne!», I-a zis el; şi I s-a închinat.“ (Ioan 9, 38)

Cugetele curate au credinţa în ele însele, pentru că, credinţa este o taină şi un har.
Credinţa este darul lui Dumnezeu, pus chiar de la început în inima fiecărui om!
Numai că taina credinţei se păstrează într-un cuget curat (1 Tim. 3, 9).
Iar cine pierde acest cuget curat îşi pierde cu el credinţa, după cum se pierde un mir scump, când s-a spart vasul în care fusese păstrat.

Câtă vreme omul are un cuget curat, priviţi ce frumoasă este credinţa lui şi în Dumnezeu, şi în oameni, şi în vorbe, şi în fapte! Ce credinţă sinceră şi curată au copiii cei care au un cuget curat şi o inimă neprefăcută şi toţi cei care sunt asemenea lor! Ei cred totul (1 Cor. 13, 7), cu grabă şi cu sinceritate. De aceea pot fi totdeauna binecuvântaţi de Dumnezeu, dar şi înşelaţi de oameni.
Numai atunci când cugetul s-a întinat cu păcatul, atunci omul rămâne fără credinţa cea vie şi bună. Când sufletul s-a otrăvit şi s-a întunecat cu fărădelegea, el cade iarăşi în starea de îngheţ duhovnicesc, atunci credinţa lui moare, se pierde, se strică (1 Tim. 1, 19), iar omul ajunge fără credinţă.
Sau cu o credinţă stricată, ceea ce este nespus mai rău chiar şi decât lipsa ei (2 Tes. 2, 11-12). | Continuare »

Nu-ţi începe, nu-ţi începe

de TRAIAN DORZ, din Cântări Uitate

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
lucrul tău fără Iisus,
orişiunde, orişiunde
ai pleca sau ai fi dus!
Caută ajutorul Domnului Hristos,
cu El vei începe şi sfârşi frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
ziua ta fără Hristos,
drumul lumii, drumul lumii
este tot mai lunecos!
Caută apărarea Domnului Hristos,
cu El ai şi zorii, şi apus frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
casa fără Dumnezeu,
necredinţa, necredinţa
face totul rău şi greu!
Caută îndurarea Domnului Hristos,
cu El ai şi muncă, şi cules frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
calea ta fără Hristos,
numai singur, numai singur
totul e primejdios!
Caută însoţirea Domnului Hristos,
cu El ai şi mersul, şi ajuns frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
veşnicia singurel,
mergi cu Domnul, mergi cu Domnul,
ca s-ajungi slăvit cu El!
Caută părtăşia Domnului Hristos,
cu El totul-totul îţi va fi frumos!…

Cuvânt despre trezvie, tâlcuire la Sfântul Isihie

Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuire la Filocalie

Şi pentru ca, nepurtând noi de grijă, să ne răpească fără de veste mintea şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul.

Aşadar, primul scop al demonilor este să se ascundă, ca să ne lipsească de folosul pe care l-am aduna din razboi.
Altă capcană a lor este ca, după ce noi am căzut în nepurtare de grijă, din din pricina lipsei războiului, sa ne răpească dintr-o dată mintea, să ne-o fure şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul. Adică, de îndată ce văd ca mintea noastra se îndeletniceşte cu lucruri trecătoare, că nu o ţinem sub observaţie, încât singură să se restrângă, ci o lăsăm liberă, ceea ce înseamnă că ne-am pierdut stăpânirea asupra noastră înşine, demonii vin şi ne abat cu totul atenţia de la cugetul nostru. Şi fiindcă vrăjmaşii nu ne deranjează şi nu avem război, credem că toate merg bine şi atunci cădem în nepurtare de grijă şi pierdem trezvia, neîncetata atenţie a inimii. | Continuare »

Se-apropie sfârşitul

Tăchiţă GHEORGHIŢĂ

Trist şi frânt, cu ochii-n lacrimi, îmi întorc privirea
de la omul fărdelegii, ce-n mâini, cu securea,
stă să pregătească păcii răul şi pieirea.

Putregai e omenirea veacului de-acuma.
Soarta ei e nimicirea pentru totdeauna.
Şi-i pierdută-a ei salvare, deşi-o cheamă-ntruna.

Cataclismul îngrozirii gata e să-nceapă,
sus în cosmos se aude bolta cum se crapă,
şi pământul se îndreaptă mai grăbit spre groapă.

Numai strâmbătate-n lume. Zarvă-i şi-n Lucrare.
Rătăcirea-n fiii păcii intră tot mai tare.
Oare, nu-i acum al lumii ceas de încercare?

Vezi mamona cum îşi strânge fiii cu grăbire
să aducă omenirii cea mai grea orbire.
Vai, lucrarea mântuirii suie-n răstignire. | Continuare »

CÂT SUNT ÎN LUME, SUNT LUMINA LUMII (Ioan 9,5)

Traian Dorz, din «HRISTOS – VINDECÃTORUL NOSTRU»

Atâta vreme cât Hristos stă într-un suflet şi cât stă într-o biserică, şi cât stă într-o familie sau într-o adunare, Domnul Iisus ţine neapărat să fie acolo Singura Lumină, El, şi Singurul Stăpân ascultat şi iubit, numai El.
Îndată ce Hristos nu mai poate fi Singurul Luminător undeva, când inima, sau adunarea, sau lucrarea aceea mai caută şi mai primeşte şi o altă lumină, deosebită de cea a Lui, atunci Domnul Iisus Se retrage şi pleacă de acolo.

Dumnezeu nu poate să împartă şi să stăpânească o inimă sau o casă, cu alt stăpân. El nu mai vrea să aibă nici un fel de legătură cu un alt stăpân, afară de El (2 Cor. 6, 14-18; Isaia 42, 8).
Când o inimă vrea să rămână a lui Hristos este ca o mireasă, care ţine să rămână sfântă, numai a Preaiubitului ei, pentru totdeauna. Îndată ce Domnul vede că o inimă sau o lucrare, sau o familie nu este numai a Lui, Mirele Cel Sfânt, Lumina cea unică, pleacă. Nici nu mai are rost să rămână!
Dacă şi un om n-ar primi să mai rămână soţul unei iubiri împărţite, cum să poată rămâne Domnul?

O, dacă nu-I veţi fi soţi credincioşi numai lui Dumnezeu, ci dacă, pe lângă a Lui, veţi mai primi în suflet şi o altă iubire, care să vă stăpânească viaţa puternic şi aprins, – atunci voi v-aţi mai luat un dumnezeu, pe lângă Cel Unul Singur, Care trebuie să fie Soarele întregii voastre iubiri.
Când inima voastră şi-a mai primit o „lumină“, şi-a făcut un idol, pe lângă Hristos, Domnul ei, iar atunci Hristos ori pleacă, ori vă nimiceşte idolul de lângă El! | Continuare »

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi…“

Ioan Marini

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.
Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis“ (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credin­cios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „liniş­te“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. Nu „seamănă“ cu Stăpânul său, fiindcă, dacă ar semăna cu El, lumea l-ar prigoni, căci nu este robul mai mare decât Stăpânul său. | Continuare »

Tribunalul din noi: Conştiinţa

ÎN FIECARE DIN NOI este un Tribunal ceresc; un Tribunal care ne judecă toate faptele şi gândurile noastre. Un Tribunal care ne laudă pentru cele bune şi ne mustră aspru pentru cele rele. Acest Tribunal se cheamă: Conştiinţa.
Acesta e Tribunalul care l-a judecat pe ucigaşul Cain, făcându-l fugar prin lume.
Acest Tribunal nu iartă. El ne judecă fără cruţare, după dreptate. Când am făcut păcatul, el ne pune îndată în faţă sentinţa şi mustrarea pentru păcat. Şi ne-o arată mereu. Nu ne mai slăbeşte cu ea. Ne persecută, aşa-zicând.

Un pictor credincios s-a gândit mult cum ar putea zugrăvi conştiinţa printr-o icoană. Şi, pe urmă, a făcut o icoană minunată. A zugrăvit conştiinţa în chipul unui cal, urmărit de un lup grozav.
Bietul cal fuge îngrozit. Îşi încordează toate puterile să scape prin fugă. Dar totul e în zadar. Moartea se ţine în urma lui. Nu mai e nici o scăpare. De aceea, a scris pe cal cuvintele: „totul e în zadar“.
Aşa e şi conştiinţa. Ea urmăreşte păcatul şi pe păcătos cu o înverşunare de lup sălbatic; cu un strigăt fioros de moarte. Şi, după ce am păcătuit, orice am face, nu putem scăpa. El se ţine după noi.
Glasul conştiinţei, strigarea conştiinţei, cu nimic în lume nu se poate înăbuşi. | Continuare »

În veci noi n-am vedea pe Tatăl

Traian Dorz

În veci noi n-am vedea pe Tatăl
când prin Hristos nu L-am privi,
căci focul Feţei Lui ne-ar arde
şi strălucirea-I ne-ar orbi.

Pe Dumnezeul Cel Ascuns
doar Singur Fiul L-a pătruns!
De nu vrei să-L cunoşti prin El
în veci nu-L vei putea altfel.

În veci nu cunoşteam pe Tatăl
Cel Nepătruns şi Nevăzut,
de nu venea Hristos, prin Care
să ni Se facă cunoscut.

Căutaţi-L prin Hristos pe Tatăl,
şi Duhul vă va lumina,
căci cine prin Hristos nu-L caută
în veci nu-L va putea afla.

O Fiu Slăvit, de-un Chip cu Tatăl,
ajută-ne să Te primim,
ca prin cunoaşterea Ta sfântă
cu Tatăl să ne-mpărtăşim!