„IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI” (Mt 5, 44)

„IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI” (Mt 5, 44)

Ioan MARINI

Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşi voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru din ceruri” (Mt 5, 43-44).
Aşadar, pentru a fi un copil al Tatălui ceresc, trebuie să-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi. Greu le vine multora când aud această Evanghelie. „Una ca asta n-o pot împlini”, spune unul. „Asta-i prea de tot. Cine poate să împlinească această poruncă”, spune un altul.
Dar să nu uităm că Domnul nu ne-a dat nici o poruncă pe care să n-o putem împlini.
El n-a pus asupra noastră sarcini pe care să nu le putem duce. Iubirea vrăjmaşilor este o poruncă uşor de împlinit atunci când Îl iubeşti pe Dumnezeu.
A iubi înseamnă a trăi în Dumnezeu, Care este iubirea. Dumnezeu i-a iubit pe păcătoşi, dând pe Fiul Său pentru mântuirea lor. Iisus, la rândul Său, a iubit. În cea mai mare durere a Sa, când ura şi vrăjmăşia oamenilor i-au bătut cuie în mâini şi în picioare, S-a rugat: Tată! Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc 23, 24). Ura e oarbă, ea nu ştie ce face; a răspunde la ură cu ură înseamnă că şi tu eşti în întuneric, nici tu nu şti ce faci!
E greu să-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, e cu neputinţă pentru omul firesc, dar slavă Domnului că acest lucru se poate îndeplini de orice om care a gustat din darul iertării şi iubirii de pe crucea Golgotei.
Când eşti plin de iubirea Mântuitorului, nu mai încape ură în inima ta. | Continuare »

O, CREŞTE-MI IUBIREA

predica de pe munte 1O, creşte-mi iubirea în inima mea,
Iisuse, Iisuse, mereu Te-aş ruga!
Îmi umple cu harul pe care-l aştept
şi ochii, şi graiul, şi inima-n piept!

O, creşte-mi iubirea, Iisuse iubit,
să fiu de-a’ ei haruri deplin copleşit!
Revarsă-mi-o-n suflet cu val după val,
ca râul ce creşte de dă peste mal!

O, creşte-mi iubirea, Iubite Iisus,
în starea şi-n locul în care m-ai pus!
Să port pretutindeni belşugu-i de har
şi-a ei revărsare să n-aibă hotar!

O, creşte-mi iubirea cu rodu-i sfinţit,
chiar numai cu ură de-aş fi răsplătit;
să nu pot, Iisuse, trăi fără ea
– o, creşte-mi iubirea în inima mea!

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

MAI FĂRĂ SEAMĂN CA ORICE

1. Piedicile şi vrăjmaşii pe care Tu, Preaiubitule, mi-i pui în cale, nu sunt oare tocmai mijloacele prin care Tu îmi verifici dragostea şi credinţa mea faţă de Tine?
2. Nu din felul cum eu îmi întâmpin piedicile mele şi cum mă port în faţa vrăjmaşilor mei, îmi poţi Tu cunoaşte cel mai bine starea mea faţă de Tine?
Ba da!
3. Pentru că numai dacă eu pot ca pe piedicile mele să le întâmpin cu linişte, să le privesc cu hotărâre şi să le trec cu răbdare – Îţi dovedesc că, nu numai ştiu, dar şi fac voia Ta.
4. Şi numai dacă eu pot ca pe vrăjmaşii mei să-i primesc cu blândeţe, să-i privesc cu bunătate, să-i birui prin iubire – aceasta va arăta că am înţeles gândul Tău.

5. Şi că m-am putut ridica până la Duhul Tău.
6. Preaiubit Prieten al tinereţii mele, câtă nevoie mai am eu încă de maturizare! | Continuare »

IUBESC PE-AI MEI

IUBESC PE-AI MEI

Iubesc pe-ai mei cu-ntregu-mi suflet, mai mult ca viaţa mea-i iubesc;
pentru iubirea lor, Iisuse, suspin, mă rog şi mă jertfesc.

Iubesc fiinţele ce-n lume cu-a mea fiinţă s-au unit,
purtându-le o neschimbată iubire până la sfârşit.

Iubesc prietenii ce paşii uniţi şi-i duc cu paşii mei
cu-o dragoste oricând în stare să facă totul pentru ei.

Iubesc pe fraţii mei cereşte, cum numai sufletu-mi iubesc;
de ei mă leagă pe vecie un legământ dumnezeiesc.

Iubesc, ca pe ai mei, vrăjmaşii, rugându-Ţi mântuirea lor
şi simt c-aş face pentru dânşii mai mult de cât aş fi dator,

– Dar în iubirile acestea, în toate-i un hotar ceresc,
o margine la care toate se sting, se şterg şi se sfârşesc,

Numa-n iubirea Ta, Iisuse, n-am nici hotar şi nici sfârşit,
pe Tine Te iubesc atâta pe cât eşti Tu: Nemărginit.

Traian Dorz, din vol.  Cântarea Cântărilor Mele

Alte materiale la duminica a XIX-a după Rusalii

Dregătorul împăratului Areta – Traian DORZ

A nouăsprezecea duminică după Cincizecime – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Semnul văzut al iubirii Tale pentru noi  – Sf. Ioan de Kronstadt

Cuvânt la Duminica a XIX-a după Pogorârea Sfântului Duh – Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! – Sf. Nicolae Velimirovici

Despre şi împotriva laudei de sine – Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

Tu eşti legat de aproapele tău – Preot Iosif TRIFA

Credinţa şi dovezile – Paul Evdokimov

Port semnele lui Hristos – Traian Dorz

CE NE ÎMPIEDICĂ SĂ IUBIM? – Sf. Ier. Luca al Crimeei

Care este porunca cea mai mare? – Pr. Iosif Trifa

Care este cea mai mare poruncă din Lege? – Sfântul Nicolae Velimirovici

Iubirea aproapelui – Vlad Gheorghiu

 

SFINŢENIE – Traian Dorz

CÂT DE CURATĂ ÎNFLOREŞTE – Traian Dorz

„MÂNAŢI MAI ADÂNC!“

Părintele ARSENIE BOCA, «CUVINTE VII»

Cu aceste cuvinte a sfârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-l întru o aşa bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vietăţilor dintr-însa.
Oricine dintre noi poate că s-ar mulţumi cu atâta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment. Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sade om în preajma lui Dumnezeu, şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă care poate fi şi potrivită şi nepotrivită: „Doamne, ieşi de la mine, că om păcătos sunt!”
Domnul, nu numai că nu l-a ascultat să se ducă de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde „necazurile Evangheliei” ţin toată viaţa.
Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a îndoit de câteva ori în misiunea sa. Odată – dorind el – Iisus l-a chemat pe valuri. În curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată – spune o predanie – Petru, văzând urgia prigoanei lui Neron-Cezarul a fugit, vrând să scape. Atunci, spune predania, Iisus i s-a arătat mergând spre cetate. Petru „pescarul”, – cum îl numeau creştinii în ascuns – L-a întrebat: „Unde mergi Doamne?” Iar Iisus i-a răspuns: „Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară!”. | Continuare »

Crucea-i Ascultarea

Crucea-i Ascultarea Domnului Iisus,
cea mai naltă Jertfă care s-a adus
Preţul cel mai mare, harul nesecat
pentru izbăvirea lumii din păcat.

Crucea-I Slava Sa, Crucea-I pacea mea,
– din mormânt m-a scos Crucea lui Hristos,
viaţă mi-a adus Crucea lui Iisus.
– Slavă Sus şi jos Crucii lui Hristos!

Crucea-i Biruinţa Domnului Iisus,
El a-nvins când Singur morţii S-a supus
Şi-a zdrobit vrăjmaşul când S-a umilit
– Preamărit e Mielul, fiindcă S-a jertfit.

Crucea e Iubirea Domnului Iisus,
Sângele Iertării mila ne-a adus,
Jertfa necurmată punte s-a făcut
ca să mântuiască ce era pierdut.

Crucea este Slava Domnului Iisus,
prin Ea Şi-a nălţat El Numele nespus.
Crucea Lui slăvită veşnic va-nsemna
mântuirea noastră şi mărirea Sa! (Traian Dorz)

CREDINŢA ÎN DOMNUL IISUS HRISTOS

Hotărât! Cineva ar putea zice că noi prea abuzăm cu predica de­spre Iisus cel Răstignit. Ar putea zice cineva: „Ce-mi tot cântă ostaşii ăştia despre Iisus cel Răstignit, căci doar crucea Domnului Hristos o am şi eu pe casă, o am în casă şi o fac în toate rugăciunile mele… Aşa îmi vorbesc oamenii ăştia despre Iisus Hristos de parcă eu aş fi din Africa…”.

Şi – trebuie să o recunoaştem – omul are completă dreptate. Cre­dinţa în Domnul Iisus Hristos a rămas pe tot locul. Semnele ei se văd pe tot locul. Dar – durere – numai semnele. Urmele şi roadele ei, prea puţin. În toate părţile, mai mult semnele din afară: cruci, rugi, închinări, dar miezul, sâmburele s-a cam pierdut.

Cruce pe casă – sudalmă în casă. Cruce în drum – păcate pe drum. „Doamne, Doamne” din gură – păcate în bătătură.

Crucea e semnul nostru cel mai scump; este semnul credinţei noa­stre în Jertfa scumpului nostru Mân­tuitor. Numai că acest semn trebuie să fie plin de putere, de viaţă, de biruinţă. Crucea înseamnă credinţă şi biruinţă şi cu ea trebuie să trăim biruinţa pe care ne-a asigurat-o Mântuitorul (In 16, 33). Altcum rămânem în judecata acelui străin care, cercetând viaţa noastră reli­gioasă, şi-a însemnat, la sfârşit, cu­vintele: „Viaţa religioasă a românilor este plină de cruci şi… de păcate”.

Dacă e ceva ce ne trebuie nouă românilor, e tocmai aceasta: adân­cirea credinţei noastre în Domnul Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Ne trebuie adâncirea acelui „Nume” de la Faptele Apostolilor 4, 12: „Căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.

Pages: 1 2

VREŢI VOI PĂRINŢI?

Vreţi voi părinţi să fie copiii voştri sfinţi?
– scăldaţi-i nu în apă, ci-n lacrime fierbinţi!

Hrăniţi-i nu cu pâinea aceasta de pământ,
ci cu puterea dulce a Sfântului Cuvânt.

Vreţi voi să vă asculte în totul şi mereu?
– dar ascultaţi voi oare aşa de Dumnezeu?

Vreţi voi ca ei să fie copii ai firii noi?
– dar viaţa voastră cum e şi ce văd ei la voi?

Îi vreţi cu-mbrăcămintea smeriţi şi cumpătaţi,
şi cu umblări curate? – dar voi cum vă purtaţi?

Când voi umblaţi ca lumea şi vă-mbrăcaţi ca ea,
voi veţi purta osânda de creşterea lor rea! | Continuare »

CINSTIM ÎN TĂCERE

Cinstim în tăcere Minunea şi Taina
pe care-o respectă profeţii şi sfinţii,
pe care Lumina şi-nfăşură haina,
tăcând-o ştiinţei, lăsând-o credinţii.

Privim în tăcere uimirea şi teama
cu care cerescul arhanghel grăieşte,
Minunea şi Taina, Fecioara şi Mama,
când Crucea şi Slava smerit le vesteşte.

Simţim în tăcere cum magii şi-apleacă
genunchii şi darul, căzând rugăciunii,
când toată ştiinţa făcându-şi să tacă,
cu toată credinţa se-nchină Minunii.

Gândim în tăcere cum neamuri şi neamuri,
de veacuri, Te nalţă cu drag şi cu teamă
pe cruci şi altare, pe steme şi flamuri,
Minune şi Taină, Fecioară şi Mamă.

Slăvim în tăcere Eterna Minune,
cu-ntreg înţelesul păstrat veşniciei
şi dragostea noastră alăturea pune
Hristos Împăratul cu Pruncul Mariei.

Traian Dorz, Minune şi taină