FERICIT APOSTOL AL IUBIRII

ioan-pe-pieptul-lui-hristosFericit apostol al iubirii care-n seara Cinei ţi-ai culcat
capul trist, cu drag şi duioşie, pe Pieptul cel mai sfânt şi mai curat,
oare ce-ai putut să simţi atuncea că, apoi, oricât ai mai trăit,
numai despre Veşnica Iubire şi despre Adevăr ai mai vorbit?

În străfundurile vieţii tale oare ce izvor s-a deşteptat,
că de-atunci, de mii de ani, tot curge şi nici pân-astăzi încă n-a secat?
Ce foc tainic oare-a fost acela care inima atunci ţi-a-ncins,
că, de-atunci, de mii de ani, tot arde şi nici pân-astăzi încă nu s-a stins?

Ce povară-ai dus de-atunci în suflet, de ţi-au fost întruna ochii grei,
de-ai purtat cereasca strălucire din Adevăr şi din Iubire-n ei?
Fericită-i inima ce arde de-al Iubirii şi Iertării jar,
duhul cel pe care Adevărul îl nalţă-n caldul armoniei har.

Rezemat pe Pieptul Mântuirii, stând unit cu-al Dragostei Izvor,
nesecată-i liniştea rodirii, mereu, mereu datoare tuturor.
Fericit apostol al iubirii, ce puţini ştiu harul cel slăvit
ce-a făcut din Cina cea de Taină Izvorul Tău Etern şi Fericit!

Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele

IUDA

sarutul-lui-iuda-webViperă de frate, ucenic tâlhar,
puiul linguşirii plin de viclenie,
pântece făţarnic, lacom şi avar,
chipul şi sămânţa nimicite-ţi fie!

Frate şi tovarăş monstrului Cain,
vânzător de viaţă celui ce ucide,
şarpe cu otravă, cântec cu venin,
îţi întinzi cu zâmbet cursele perfide!

Îndrumând călăii, victima săruţi
şi predând la moarte, vii urând de bine,
ca să nu priceapă cei ce-au fost vânduţi,
să te creadă-acelaşi cei ce-au fost cu tine.

Viperă de frate, ucenic tâlhar,
tu porţi toată vina crimelor de fraţi!
– Ardă pe-a ta frunte semn de veşnic jar,
mia ta de gâturi în acelaşi laţ!

Traian Dorz, Cântări luptătoare

Sinaxar în Sfânta și Marea Miercuri

În Sfânta și Marea Miercuri, dumnezeieștii Părinți au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puțin înainte de mântuitoarea patimă.
Când Iisus S-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea și tuturor fapta ei cea plină de multă învățătură. Ce a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toți, prietenia Lui cu toți oamenii și mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat și poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.
Se gândea deci femeia că-i va vindeca și boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Și într-adevăr, pe când ședea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare și a învrednici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.
Trebuie să se știe că femeia aceasta pare că este una și aceeași la toți Evangheliștii, dar nu este așa.
După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evangheliști este vorba de una și aceeași femeie, numită îndeobște femeia cea păcătoasă. La Evanghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viață curată, Maria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Maria, spre deosebire de celelalte, cu șase zile înainte de Paști, pe când Domnul ședea la masă în casa ei din Betania, a întrebuințat mir și l-a turnat pe dumnezeieștile Lui picioare și I le-a șters cu părul capului ei, arătând față de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu. | Continuare »

MARIA A LUAT UN LITRU DE MIR

„Maria a luat un litru de mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului“ (Ioan 12, 3)

ungerea cu mirCe frumos îi arată Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu pe cei trei din Betania în mereu aceeaşi sfântă slujbă pentru Hristos!
Lazăr, în adâncă şi chibzuită consfătuire cu Domnul;
Marta, în harnică şi atentă slujire pentru El;
iar Maria, în evlavioasă şi profundă împărtăşire cu Hristos.

Prezenţa Domnului Iisus Hristos în casa lor şi în mijlocul lor era pentru ei un prilej de o totală dăruire în slujirea şi bucuria lui Dumnezeu; nu numai a unuia, ci a tuturor celor din casa prietenoasei Betanii.
Când Hristos intra în casa lor era o sărbătoare dulce şi orice alte preocupări încetau de a mai fi pentru ei.
Atunci nu mai exista nimic altceva şi nimeni altcineva decât Domnul Iisus – şi El umplea totul.
Totul era dăruit numai lui Hristos
şi toate erau puse numai în slujba Lui.
Toate celelalte puteau să aştepte, numai El nu.
Toate celelalte puteau să fie neglijate, numai El nu.
Dintre toate datoriile mari pe care le are un om pe pământ, cele faţă de Dumnezeu sunt cele mai mari.
Dintre toate iubirile noastre, cea faţă de Hristos trebuie să fie cea mai dintâi.
Dintre toţi oaspeţii noştri, Hristos trebuie să fie cel mai slujit.
Pe El trebuie să-L facem să aştepte cel mai puţin şi să-L slujim cel mai dintâi;
oricât de târziu ar trebui să ne culcăm
sau oricât de dimineaţă ar trebui să ne sculăm, El nu trebuie lăsat să aştepte niciodată după noi.

Chiar dacă n-ar mai fi să ne mai rămână nouă nimic ca să mai trăim, Lui trebuie să-I dăm totdeauna tot ce ne cere sau ne arată că vrea de la noi.
Căci de lărgimea inimii şi de dărnicia mâinii noas¬tre faţă de El depinde lărgimea Inimii şi a Mâinii Lui faţă de noi.
Fiindcă Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după inima aceluia faţă de El şi faţă de ai Lui, căci este scris:
„Cu cel bun, Tu eşti bun, Doamne,
cu cel neprihănit, Te arăţi neprihănit,
cu cel curat, Te arăţi curat
şi cu cel stricat Te porţi după stricăciunea lui“ (Ps 18, 24-26). | Continuare »

Apleacă-mă, Iisuse

Rastignire-268Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,
căci eu numai prin Tine iertare pot afla.

Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ţi sărut,
să-mi plâng cu-amare lacrimi păcatul din trecut.

Apleacă-mă, Iisuse, la Sfântă Jertfa Ta,
ca Sângele Golgotei să spele vina mea.

Apleacă-mă, Iisuse, sub pocăinţă-acum,
să  merg cu biruinţă pe-al mântuirii drum.

Apleacă-mă, Iisuse, ca treaz să fiu oricând,
să birui pe satana, în Jertfa Ta crezând.

Apleacă-mă, Iisuse – iar când vei judeca,
aşază-mă, Stăpâne, cu cei de-a dreapta Ta.

Text: Traian Dorz

Nu te dor,Iisuse

Nu Te dor, Iisuse, Mâinile străpunse
cât trăirea noastră în păcate-ascunse,
nu Te dor asprimea spinilor cununii
cât umblarea noastră-n căile minciunii.

Nu Te doare, Doamne, suliţa-ascuţită
cât Te doare Sfânta Casă pângărită,
nu Te dor oricâte răni a pătimirii
cât înstrăinarea fiilor Iubirii.

Nu Te doare ura celor răi din lume
cât a celor care spun de Sfântu-Ţi Nume,
nici nu plângi de-a lumii hule şi ocare
cât de stricăciunea din a Ta Lucrare.

Toţi se plâng în lume că n-au de-o mulţime,
dar că n-au credinţă nu se plânge nime’;
cu ce să trăiască, fiecare cată,
dar cu ce să moară, nici o mică ceată.

Greu suspini, Iisuse, şi adânc Te doare
pentru orişicine umblă-n nepăsare,
dar de-acela care de-al Tău har grăieşte,
înmiit Te doare că-n păcat trăieşte.

TRAIAN DORZ, Cântările Căinței

Talantul Duhului Sfânt

Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, EIBMBOR, 1982

Sfânta și Marea Marți

Cel ce voieşte să-şi dăruiască sufletul şi trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinţe, şi să-I aducă Lui jertfă cea fără de sânge şi curată, trebuie să-şi ia drept călăuză a vieţii credinţa cea dreaptă pe care ne-o grăiesc glasurile sfinţilor prin toată Scriptura. Pe temeiul acesteia, conducându-şi sufletul bine ascultător şi bine strunit pe căile virtuţii şi dezlegându-se pe sine în chip curat de lanţurile vieţii acesteia şi eliberându-se de robia celor de jos şi deşarte, pe de altă parte, predându-se întreg credinţei şi vieţii după Dumnezeu, va cunoaşte limpede că acolo unde este dreaptă credinţă şi viaţa neîntinată, acolo este şi puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleacă şi orice patimă şi moartea care ne fură viaţa. Căci nu au cele rele în ele puterea să se împotrivească puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin călcarea poruncilor. E ceea ce a păţit cel dintâi om plăsmuit, iar acum toţi cei ce imită prin hotărâre de bunăvoie neascultarea aceluia. Dar pe cei ce vin cu voia nevicleana la Duhul şi au credinţă întru toată adeverirea, neavând nicio pată pe conştiinţă, această putere a Duhului îi curăţeşte, potrivit celui ce a zis: „Că Evanghelia noastră cea către voi nu s-a vestit numai în cuvânt, ci şi întru putere, şi întru Duh Sfânt, şi întru adeverire multă, precum bine ştiţi“ (I Tesaloniceni 1, 5) şi iarăşi: „Întreg duhul şi sufletul şi trupul vostru să fie păzite fără pată întru numele Domnului nostru Iisus Hristos“ (I Tesaloniceni 5, 23), care a dăruit prin baie celor vrednici mireasma nemuririi, că talantul încredinţat fiecăruia să aducă bogăţia nevăzută, prin Lucrarea celor încredinţate.
Căci mare este, fraţilor, mare este Sfântul Botez spre dobândirea bunurilor duhovniceşti de către cei ce-l primesc cu frică. Pentru că din Duhul cel bogat şi îmbelşugat curge pururea harul în cei ce-l primesc. De acest har umplându-se, Sfinţii Apostoli au arătat Bisericilor lui Hristos rodurile plinătăţii şi ale adeveririi. Acest Duh rămâne sălăşluit în cei ce au primit darul Lui, împreună-lucrător, după măsură credinţei fiecăruia din cei ce s-au împărtăşit de El, zidind în fiecare binele spre sârguinţa sufletului în faptele credinţei, după cuvântul Domnului, Care zice că cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Luca 19, 13), adică harul Sfântului Duh i s-a dat fiecăruia, spre sporirea şi creşterea lui. Căci sufletul care s-a născut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie să crească până la măsura vârstei duhovniceşti în Duhul, adăpat neîncetat cu sudoarea virtuţii şi cu dărnicia harului. Pentru că, precum firea trupului pruncului nou născut nu rămâne în vârstă fragedă, ci hrănit cu mâncările trebuitoare sufletului, după legea firii, înaintează spre măsură ce-i este rânduita, aşa se cuvine şi sufletului născut de curând. Împărtăşirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînnoieşte vechea frumuseţe a firii. | Continuare »

Cuvânt la Sfânta şi Marea Marţi

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare

Impotriva lenevirii de a veni la Biserică

„Daţi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22, 21).

fecioareNi se pare că n-am isprăvit nimic, când ne-am dat osteneala de a vă îndemna să fiţi mai osârdnici cu vizitarea adunării, unde se face slujirea cea dumnezeiească; căci iarăşi Biserica este deşartă şi părăsită de fiii ei. De aceea, eu iarăşi trebuie să vă îngreunez și să vă fiu povară, pe de-o parte dojenind pe cei de faţă, pe de alta, probozind pe cei ce lipsesc. Pe aceştia din urmă, pentru că rămân în lenevire şi în uşurătatea minţii lor, iară pe voi, pentru că nu vă îngrijiţi cu râvna cuvenită pentru mântuirea confraţilor voştri.
Eu iarăşi sunt silit să vă îngreunez şi să vă fiu povară, nu pentru mine şi pentru folosul meu, ci pentru voi şi pentru mântuirea voastră, care îmi este scumpă. Poate să se supere pe mine oricine vrea, poate să mă ocărască pentru aceasta şi să mă vorbească de rău, că totuşi nu voi înceta de a vă fi povară, în felul acesta; şi această împovărare este lucrul cel mai bun, pe care-l pot eu face.
Căci poate, poate că tocmai prin aceasta vă veţi sfii şi de acum înainte vă veţi îngriji pentru mântuirea fraţilor voştri, ca nu de-a pururea să fiţi proboziţi pentru unul şi acelaşi lucru. Căci ce-mi foloseşte mie, când voi lăudaţi predicile mele, dar nu umblaţi după fapta bună; şi ce mă va vătăma pe mine, când voi îmi veţi retrage lauda voastră, dar eu voi vedea că fapta bună şi cucernicia voastră cresc?
Nu aplauzele ascultătorilor, ci îndreptarea lor este adevărata laudă pentru un predicator. Cuvintele care plac pier repede în aer, iară îndreptarea ascultătorilor este pentru predicator şi pentru ascultători un folos durabil şi netrecător. Lauda voastră poate numai aici jos, pe pământ, să dea predicatorului însemnătate, iară îndreptarea sufletelor voastre îi va da lui duh de veselie, când se va înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni nu este un păcat mic, ci acesta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie, care a îngropat talantul său în pământ. | Continuare »

Cuvânt la Sfânta și Marea Luni

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare
Cuvânt despre Evanghelia de la Matei, care se citeşte în Sfânta si Marea Luni, la Liturghie (Mt. 24, 3-35)

luniDupă ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi”. Atunci, când? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se va afla acolo neapărat va pieri.
Pentru aceasta, adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.
A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea? însemnând mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu oștile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau sâmbăta? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Și când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu Iosif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat. | Continuare »