Viaţa să vă fie numai bucurie; / Sfânta Sărbătoare, numai înălţare; Tuturor strângătorilor de comori nemuritoare le dorim din suflet bucurie şi pace, iar îngerii care au încălzit peştera Pruncului să ne încălzească şi nouă inimile spre mai multă faptă bună.
la Ajunul Crăciunului şi Utrenia Zilei de Crăciun (Matei 1:18-25)
Sfântul Nicolae Velimirovici
… Iar naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Înainte de aceasta, evanghelistul dăduse genealogia Domnului Iisus, sau mai precis, aceea a dreptului Iosif, de la tribul lui Iuda şi casa lui David. În această genealogie, evanghelistul a înşirat oameni, născuţi din bărbaţi în chip firesc, aşa cum se nasc pe pământ toţi oamenii muritori. Apoi el începe îndată să vorbească despre naşterea Domnului şi zice: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost…, ca şi cum, cu acest “iar”, el vrea să arate chipul neobişnuit şi minunat al naşterii Lui, cu totul fără de asemănare cu chipul naşterii tuturor strămoşilor mărturisiţi ai lui Iosif.
Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif. În ochii lumii, această logodnă era văzută ca o introducere în viaţa unui cuplu căsătorit; dar în ochii Mariei şi ai lui Iosif nu era acelaşi lucru. Cerută cu lacrimi de la Dumnezeu, Fecioara Maria a fost făgăduită lui Dumnezeu prin jurământul părinţilor săi. Cât despre ea, aceasta a primit cu voia ei jurământul făcut de către părinţii ei, după cum se vede în anii cei mulţi de slujire în Templul din Ierusalim. Dacă şi-ar fi urmat chemarea, fără îndoială că şi-ar fi petrecut tot restul zilelor vieţii ei în templu, întocmai ca Ana, fiica lui Fanuel (Luca 2: 36-37), dar legea a hotărât altceva şi aşa a trebuit să fie. Ea a fost logodită cu Iosif nu ca să vieţuiască în căsătorie cu el, ci pentru a scăpa de căsătorie. Toate amănuntele acestei logodne şi înţelesul ei se află în Predania Bisericii. Şi dacă oamenii ar aprecia tradiţia cu privire la Maica Domnului, la dreptul Iosif şi la toţi oamenii împreună lucrători cu aceştia, şi care sunt pomeniţi în Evanghelie, atât de mult cât apreciază ei tradiţiile – unele dintre ele dintre cele mai crunte – despre căpeteniile, conducătorii şi înţelepţii acestei lumi, sensul logodnei Preasfintei Fecioare Maria cu Iosif ar fi desluşit tuturor. (Sfântul Ignatie spune că Fecioara ar fi fost logodită “ca naşterea Lui să fie tăinuită în faţa diavolului; ca diavolul să creadă că El S-a născut dintr-o femeie căsătorită şi nu dintr-o fecioară.” Şi aceasta se află în Comentariu la Matei al lui Ieronim şi în A doua omilie la Bunavestire al Sfântului Grigorie al Neocezareei). | Continuare »
Când S-a născut Mântuitorul, lumea era într-o mare aşteptare. Era ceva în aer care spunea că trebuie să se întâmple ceva deosebit. Iar acel ceva cuprinsese toată lumea. Cei trei magi veniţi la Vifleem din depărtări erau şi ei o mărturie că toată lumea aştepta ceva deosebit. Steaua ce se ivise la răsărit întărea şi ea această aşteptare.
De altcum, această aşteptare o arată şi istoria. O lume întreagă dăduse, pe acel timp, faliment. Dăduse faliment filozofia, dăduse faliment religia păgână cu zeităţile ei, dăduse faliment şi fariseii cu „legea” lor. Lumea aştepta ceva deosebit, care să schimbe cu totul înfăţişarea lumii şi mersul lumii.
Şi schimbarea a venit. A adus-o Pruncul cel născut în peştera Vifleemului.
După 1935 de ani, istoria se repetă. Marea aşteptare de acum 1935 de ani o avem azi din nou. O simţim. Pluteşte în aer ceva ce spune că trebuie să se întâmple ceva deosebit. Se simte ceva în aer din ceea ce s-a simţit în preajma Naşterii Domnului. Lumea e iarăşi într-o mare aşteptare. | Continuare »
Lidia Hamza
Într-o iesle îngheţată
Înfăşat în scutecuţ,
Cu privirea-nrourată
Şi cu faţa-mbujorată,
Lângă Maica-ngândurată
Gângureşte-un Prunc micuţ.
Şi un fir de zâmbet pare
Că-I apare-n obrăjori
Când din luminata zare,
Pentru marea sărbătoare,
Îngeri albi aduc cântare
Pruncului închinători.
Sau când, iată, la portiţă
Sub fereşti colindă lin
păstoraşi de veche viţă
Şi-n miros de cetiniţă
sub plăpândă luminiţă
Plini de daruri magii vin. | Continuare »
Ferice de cine îngrijeşte de cel sărac, a spus cândva omul acela care era după inima lui Dumnezeu. Căci omul cel milostiv va avea parte de milă.
Cel care se îndură de alţii va vedea veşnic Faţa plină de îndurare a lui Dumnezeu. Şi cine udă pe altul va fi udat şi el, fiindcă Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după cum este inima lui. Cu cel bun, Tu eşti bun, Doamne. Cu cel drept Te porţi după dreptate. Iar cu cel nelegiuit Te porţi după nelegiuirea lui.
Cât vom trăi pe lume, să nu uităm aceste adevăruri!
La Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos au venit să-L vadă şi să I se închine, din Ţările îndepărtate ale Răsăritului, trei magi credincioşi. Tot drumul lor, cei trei magi credincioşi au fost călăuziţi de o stea strălucitoare şi minunată, care a mers pe cer înaintea lor, până când au ajuns la peştera ce era acolo şi la grajdul în ieslea căruia era Pruncul Iisus cu Măicuţa Lui cea sfântă.
Când au ajuns acolo, bunii şi credincioşii magi I s-au închinat ca unui Dumnezeu şi I-au adus daruri. Unul aur, ca unui Împărat. Altul smirnă, ca unui Stăpân. Altul tămâie, ca unui Arhiereu. Căci aşa era Domnul Iisus şi aşa le spunea lor Duhul Sfânt…
Toate acestea sunt scrise de mult; le ştie oricine. Dar mai este ceva care nu ştie oricine. Şi iată ce:
Se spune că atunci când au pornit din Ţările Răsăritului îndepărtat, ca să vină la Ierusalim şi la Betleem să-L caute şi să-L afle pe Domnul Iisus, magii nu erau trei, ci erau patru.
Cel de al patrulea mag, anume Artaban, era cel mai bogat şi mai credincios dintre ei. De aceea el venea cu mai multe cămile încărcate cu tot felul de daruri scumpe, ca să-I aducă Pruncului Iisus: hrană, îmbrăcăminte, smirnă, tămâie şi aur mai mult… Cu mult mai mult decât toţi ceilalţi trei soţi ai lui împreună. | Continuare »
Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 53 / 27 dec. 1936, p. 5
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie are dumnezeiasca însuşire de a fi categoric, lămurit, necruţător cu păcatul; tăietor fără milă în păcat şi fărădelege. Aşa e şi locul de la Ieremia capitolul 1, versetele 10-15, unde Dumnezeu mustră praznicele iudeilor.
„Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare – zice Domnul –, căci Mi-e scârbă de tămâie. Nu vreau luni noi, sabate şi adunări de sărbătoare, căci nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea. Urăsc praznicele voastre, Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult; căci mâinile voastre sunt pline de sânge” (Is 1, 13-15).
Ce osândă, ce judecată aspră era aceasta pentru praznicele de pe atunci! Dar această osândă stă în picioare şi azi. Cuvântul lui Dumnezeu strigă şi azi: „Urăsc praznicele voastre… pentru că nu pot să văd praznicul batjocorit de păcat…”.
O, cum a ştiut diavolul să sape mereu în creştinismul din lume, în lucrul lui Dumnezeu din lume! În toate orânduielile lui Dumnezeu se vede săpătura vicleanului diavol. | Continuare »
Traian DORZ
Nu-i alt Iisus, nu-i alt Iisus
decât Acel în Iesle pus,
pe Care îngerii, cântând,
ni L-au vestit Copil plăpând
şi păstoraşii L-au aflat,
şi magii I s-au închinat,
şi Maica Sfântă L-a-nfăşat,
şi toţi osana-n cor I-au spus.
– Nu-i alt Iisus…
Nu-i alt Iisus, nu-i alt Iisus,
decât Acel ce blând ne-a spus
Cuvântul Tatălui Ceresc
şi slava celor ce-L primesc,
şi calea sfintei mântuiri,
şi raza marii Lui iubiri,
şi veşnicele-I fericiri,
cum nimeni altul n-a adus.
– Nu-i alt Iisus.
Nu-i alt Iisus, nu-i alt Iisus,
decât Acel pe Cruce pus,
doar El, prin Sângele-I vărsat,
ne-a şters al tuturor păcat
şi ne-a-mpăcat cu Tatăl Sfânt,
şi ne-a-nfiat cu legământ,
şi ne va scoate din mormânt,
şi ne va duce-n Slavă Sus.
– Nu-i alt Iisus.
Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit,
Mă numesc Mihăilă Neculai, în vârstă de 70 de ani, cântăreţ voluntar la strana bisericii din localitatea Piatra Şoimului. Mi-am iubit şi imi iubesc biserica mea în care m-am născut şi pe care vreau să o slujesc până la mormânt.
Cu durere în suflet şi cu tot respectul, doresc să vă relatez o situaţie aparte: M-am născut şi am copilărit în sânul Asociaţiei Oastea Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
În decursul anilor, ne-am confruntat alături de înaintaşii acestei miscări, printre care la loc de frunte a fost regretatul poet creştin Traian Dorz, cu invazia prozelitismului sectar care a ros mereu în trupul asociaţiei. În repetate rânduri, ierarhii bisericii noastre ne-au atenţionat cu privire la amestecul acestor duhuri străine de învăţătura bisericii noastre în cadrul Oastei Domnului. Desigur, fraţii de răspundere din cadrul Asociaţiei s-au delimitat de aceste grupuri dizidente care făceau rău Oastei Domnului.
După anul 2000, conducerea juridică a Asociaţiei Oastea Domnului a făcut presiuni pentru participarea Oastei Domnului la întâlnirile ecumeniste (la Praga, la Sâmbăta de Sus cu evreii mesianici, etc…)
Acum, în situaţia nou-creată, prin întâlnirea din Creta, la care biserica noastră este ataşată la C.M.B. s-a acceptat dialogul cu celelalte denominaţiuni religioase numite acum biserici. Aici, în cadrul Asociaţiei Oastea Domnului, grupurile dizidente amintite mai sus jubilează fericite datorită întorsăturii care s-a luat pe plan bisericesc.
Îndrăznesc, să vă întreb: În această situaţie nou-creată, mai are rost să ne manifestăm oponenţa noastră faţă de acest prozelitism sprijinit acum chiar de către conducerea bisericii noastre?
Sărut dreapta.
Cu respect, Mihăilă Neculai -5.12.2016, Piatra Şoimului- Judeţul Neamţ
P.S. Această scrisoare a fost înmânată Părintelui Protopop Vasile Toc de la Protopopiatul Roznov în data de 07.11.2016 cu ocazia conferinţei care s-a ţinut la Săvineşti Neamţ, spre a fi transmisă mai departe ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei.
Acum miercuri avem prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae. Biserica a pus prăznuirea sfinţilor ca să luăm pildă şi învăţătură din viaţa şi faptele lor. Şi viaţa Sfântului Nicolae este bogată în astfel de pilde şi învăţături.
Cărţile bisericeşti ne spun că Sf. Nicolae plecase odată cu corabia să cerceteze locurile sfinte din Ierusalim. Pe drum s-a făcut furtună şi corabia ameninţa să se cufunde. Atunci Sf. Nicolae a căzut în genunchi şi, rugându-se cu credinţă şi căldură, furtuna s-a liniştit şi călătorii au scăpat. Plecând înapoi de la Ierusalim, nişte corăbieri răi îndreptară corabia spre alte ţări, ca să-l despartă pe Sf. Nicolae de ţara lui. Dar Sf. Nicolae s-a rugat iarăşi cu credinţă şi un vânt potrivnic întoarse corabia şi o duse spre Mira Lichiei, ţara sfântului.
Învăţătura acestor întâmplări este că şi noi suntem călători pe marea vieţii, spre Ierusalimul nostru ceresc. Viforul ispitelor şi patimilor tulbură şl marea vieţii noastre şi corăbieri răi încearcă să ne departe de ţara noastră cea cerească. Numai credinţa, rugăciunea, privegherea, neîncetată şi purtările cele bune ne pot scăpa şi trece şi pe noi peste furtunile din marea vieţii.
O altă istorie ne spune că, pe vremea Sf. Nicolae era un om sărac ce avea 3 fete şi ajunsese într-o lipsă atât de mare, încât se muncea cu gândul să-şi dea fetele la desfrânare, ca să scape de lipsuri. Dumnezeu descoperi Sfântului Nicolae gândul cel rău al omului şi Nicolae aruncă noaptea, în taină, omului 3 pungi cu galbeni; şi, cu acest ajutor neaşteptat, omul cel sărac îşi mărită fetele, scăpându-le de la moartea cea sufletească.
O învăţătură şi o pildă [e] aceasta, să pândim şi noi cu prisosul nostru de avere şi de bani lipsurile celor săraci şi lipsiţi. Pândeşte şi tu, cititorule, să scapi pe cineva de la pieire sufletească cu prisosul tău de bani.
Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 49 / 16 dec. 1923, p. 3
După rugăciunile începătoare se zic Condacele şi Icoasele
Condacul 1:
Cel ce verşi mir de mult preţ la toată lumea şi mie celui nevrednic şi mai mult decât toţi păcătos, dăruieşte-mi ca să-ţi aduc ţie cântare, Părinte Nicolae. Tu, ca cel ce ai îndrăznire către Dumnezeu, slobozeşte-mă din toate necazurile ca să cânt ţie: bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!
Icosul 1:
Arătatu-te-ai în vis împăratului celui cinstitor de Dumnezeu şi pentru moartea voievozilor acelora l-ai îngrozit pe el şi degrab ascultând de porunca ta, Nicolae, a poruncit ca să-i libereze pe dânşii. Pentru aceea ei au fost cuprinşi de bucurie şi de frică, iar eu cu dânşii grăiesc ţie, Sfinte Nicolae:
Bucură-te, capul cel sfinţit;
Bucură-te, cel ce ai sfărâmat capul cel diavolesc cu rugăciunile tale;
Bucură-te, slujitorule al Împăratului tuturor;
Bucură-te, ajutătorul celor credincioşi;
Bucură-te, întărirea Ortodoxiei;
Bucură-te, pierzătorul celor fără de lege;
Bucură-te, cel ce eşti insuflat cu suflarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, cel ce ai pierdut viforul mulţimii zeilor;
Bucură-te, cel ce eşti dimpreună vorbitor cu îngerii;
Bucură-te, izgonitorul demonilor;
Bucură-te, graiule al dumnezeieştilor cuvinte;
Bucură-te, cel ce ai astupat gurile ereticilor;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni ! | Continuare »
Nicolae Steinhardt, (Duminica femeii garbove)
„Domnul ne învaţă că suntem şi trebuie să fim slobozi a face binele şi a veni în ajutorul aproapelui nostru: nici o lege, nici un regulament, nici o formă de orice fel, nici o precauţie sau teamă, nici un motiv de tipul „să nu se spună că…”, ori „să nu pară că…” nu ne poate fi stavilă, pretext, justificare”.
„Ca şi altor pătimitori, Domnul, din proprie iniţiativă şi nesolicitat, îi vine în ajutor femeii gârbove pe care o află printre enoriaşii unei sinagogi într-o zi de sâmbătă. Din milă şi bunătate; întru mărirea lui Dumnezeu; ca să se vădească puterea Tatălui şi a Fiului. O vede, o cheamă, o vindecă – totul în pripă, cu iuţeala fulgerului. Textul istorisirii evanghelice nu-i mai puţin concis şi ritmat decât al celebrei scrisori prin care, din Orient, Cezar vestea senatului: veni, vedi, vici.
Este în capacitatea aceasta a Mântuitorului de a vedea suferinţa celorlalţi, a lua aminte la ea, a o zări de îndată şi de a se concentra asupră-i, o imensă milă şi totodată o sensibilitate (omenească) de natură a iuţi bătăile inimii celui care citeşte Evanghelia aceasta (Luca 13, 10-17), ori Pericopele paralele: Matei 12, 9-14; Marcu 3, 1-5; Luca 6, 6-11 (toate trei se referă la omul cu mâna uscată, sau Luca 14, 1-6, referitoare la bolnavul de idropică) şi a isca într-însul nebănuite simţăminte de înfiorare şi compătimire.
Curând, însă, măreţia şi tăria înduioşătoare a tabloului evocat de Sfântul Evanghelist Luca sunt parcă înceţoşate de veninoasa intervenţie intempestivă a mai-marelui locului. Ca o rugină, ca o pecingine, ca o lepră ce s-ar depune pe suprafaţa curată a pielii, ori a zidului, ori a metalului şi ar pângări-o. Simultan cu mânia acestuia sunt date în vileag toate principalele caracteristici ale fariseilor: legalismul strâmt şi miop (care-i diferit de legalitate şi de cuviincioasa ei respectare); el întotdeauna izbuteşte să micşoreze lucrurile, problemele, situaţiile, dilemele, să le reducă la proporţii liliputane şi să le insufle un spirit de meschinărie, de avariţie, de panică stârnită de pericole imaginare sau ridicole; procedurismul literal şi mărunt, al arhivarului reumatic, îmbătrânit printre hârţoagele decolorate şi dosarele mucegăite, cu ochelari cârpiţi cu sfoară şi mânecuţe zdrenţuite, bun numai să bombănească şi să boscorodească, supărat, acru, îndârjit; aşezarea cu perseverenţă a literei deasupra duhului, neputinţa depăşirii nivelului literal în toate cele (şi mai cu seamă în cele importante), un soi de imobilizare a minţii şi sufletului la acest palier, pe această treaptă de jos a scării ce urcă spre libertate şi înţelegere; tendinţa fermă de a reacţiona, ori de câte ori se iveşte prilejul, înghiţind cămila şi strecurând cu grijă ţânţarul; | Continuare »
Sfântul Luca al Crimeei, cuvânt la duminica femeii gârbove
În această pericopă evanghelică vedem marea milostivire, iubirea şi puterea Domnului nostru Iisus Hristos, îndreptate spre binele femeii necăjite. Vedem în acelaşi timp şi făţărnicia brutală a mai-marelui sinagogii, auzim o acuzaţie gravă drept răspuns lui: “Făţarnice!”
Ce este făţărnicia? În ce privinţă l-a mustrat Domnul Iisus Hristos pe acest mai-mare al sinagogii? Făţărnicia – este ceva caracteristic pentru mulţi dintre noi. Făţarnic este cel care vrea să pară ce nu este de fapt.Făţarnic este cel care poartă masca evlaviei, fiind în sufletul său lipsit de orice evlavie. Făţarnic este cel care îşi exprimă dragostea şi loialitatea faţă de aproapele său, îi spune cuvinte blânde, bune, linguşitoare, dar în suflet simte ura faţă de el, urzeşte rele împotriva lui. Făţarnic este cel care ascunde de oamenii din jur toate pornirile rele, întunecate ale sufletului lui, toate gândurile întinate, şi vorbeşte cu aproapele său, prefăcându-se iubitor, curat cu inima, neavând nimic rău în sufletul său.
În ce constă făţărnicia mai-marelui sinagogii, pentru care l-a mustrat grav Domnul Iisus Hristos? În aceea că, fiind unul dintre învăţătorii poporului, conducătorul sinagogii se prezentă drept purtător al cinstei şi al dreptăţii, iar în sufletul său nu era deloc aşa. În sufletul său, după cum a arătat cuvântul rostit în timpul vindecării acestei femei necăjite, era nemilos, aspru, neiubitor de oameni, se îngrijea numai de respectarea literei legii, iar duhul legii, de dragoste faţă de aproapele, îi era străin. | Continuare »
Înalt Preasfinţia Voastră,
Înalt Preasfinţite Mitropolit Teofan,
Îndurerat şi prigonit popor ortodox român,
Noi, românii ortodocşi din Ucraina, avem sufletele pline de durere pentru voi toţi: preoţi, monahi, monahii şi credincioşi din România, care mărturisiţi Dreapta Credinţă, fiind fii adevăraţi ai Bisericii noastre ortodoxe, păstrând cu sfinţenie tot ce aţi primit de la Sfinţii Părinţi prin cele şapte Sinoade Ecumenice: dogme, canoane, Tradiţie, şi iubindu-vă mult Biserica-mamă. Voi, cei ce vreţi să rămâneţi statornici în credinţa strămoşească, sunteți astăzi tratați cu atâta răutate şi prigoniri, sunteţi alungaţi şi scoşi în drum, din mănăstiri şi biserici!
Acestea le pătimiți pentru că nu recunoaşteţi ereziile blestemate, nu sunteţi de acord cu sinodul tâlhăresc şi eretic din Creta. Aţi ajuns astăzi să fiţi loviţi chiar de arhiereii și preoţii voştri, mai rău decât în vremurile comuniste.
Preasfințiți arhierei, nu V-aţi săturat să vărsaţi sângele creştinilor noştri, sau vreţi să-i asemănaţi mai mult cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos?
Se ştie destul de bine că Voi, toţi cei ce aţi semnat documentele eretice din Creta şi toate nebuniile cu care V-aţi dus la acest sinod (de care ne e ruşine să pomenim), aţi mers împotriva Adevărului Domnului nostru Iisus Hristos; dar dacă sunteţi sinceri, descoperiţi-le Voi înşivă creştinilor aceasta!
Acceptând acest sinod tâlhăresc, aţi renunţat la tot ce am avut mai sfânt până acum, aţi batjocorit învăţăturile Sfintei Biserici, Una, Sobornicească şi Apostolească, singura mântuitoare, pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul Hristos, şi vă închinaţi „bisericilor” eretice.
De multe ori m-am întrebat: De ce oare e pedepsit în continuare poporul nostru român, care a trecut prin atâtea suferinţe, răbdând prigoane şi ani grei de închisoare? Căci sângele mărturisitorilor nu s-a uscat nici până acum de pe pereţii închisorilor.
Dar astăzi înţeleg că nu e pedeapsă, ci e o mare binecuvântare ca cei care doresc să-L urmeze curat pe Mântuitorul Hristos să fie prigoniţi, loviţi şi urâţi chiar de păstorii lor, care au lăsat calea spre Hristos şi au luat drumul blestemat al ereziei ecumeniste.
Iubite suflete îndurerat, ce doreşti să păşeşti pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, vreau să-ţi spun că a venit vremea de a mărturisi Adevărul!
Să nu vă înspăimânte nimic! Loc pentru Sfânta Liturghie veţi găsi sub cer, prin case, păduri, peşteri sau catacombe, dar să rămâneţi mărturisitori, statornici şi neclintiţi în dreapta Credinţă Ortodoxă! | Continuare »
Tu poţi să cauţi şi ce se pare
în lumea asta azi frumos,
dar vai va fi în veci de ochii
ce se întorc dinspre Hristos.
Tu poţi să cauţi şi ce în lume
cu neputinţă-i de găsit,
dar, vai, nefericit şi singur
vei fi atunci când te-ai trezit.
Tu poţi să cauţi desăvârşita
iubire-n lume cât vei vrea,
dar, vai, ce-amară-ţi va fi-odată
trezirea amăgit de ea!
Tu poţi să cauţi şi-n lume-astâmpăr
dorinţelor din sânul tău,
dar, vai, odată cât de-amare
vor fi părerile-ţi de rău! | Continuare »
Traian DORZ
Maica Domnului Iisus,
Crin al Cerului de sus,
Rai al sfintei curăţii,
binecuvântată fii!
Maica Domnului Hristos,
dar al gândului duios,
floarea zărilor cereşti,
binecuvântată eşti!
Maica Marii Îndurări,
chip al sfintei ascultări,
Taina sfintei profeţii,
binecuvântată fii!
Maica Domnului Hristos,
rod al Duhului Frumos,
mila inimii-omeneşti,
binecuvântată eşti!
Maica Domnului Iisus,
rugătoarea noastră Sus,
te cinstim, supuşii fii,
binecuvântată fii!
1. Numai dacă omul este un nebun sau un nepăsător îşi închipuie că tot ce are el este al lui. Acel om aruncă nepăsător şi cheltuieşte vinovat ceea ce nu este al său. Şi pentru care nu vrea să se mai gândească deloc că va trebui să răspundă. 
Însă omul înţelept şi chibzuit ştie că nici el nu este al său. Şi se va purta cu toate totdeauna aşa ca să poată da socoteală oricând Adevăratului Stăpân.
2. Ce minunat, ce binecuvântat şi ce strălucit este acel suflet care nu şi păstrează pentru sine decât partea puţină ce i se cuvine, doar cea de care are strictă nevoie, din ceea ce i s a dat. Iar cea mai mare parte o dă spre ceilalţi, pentru care a primit o. Ca robul înţelept pe care l a pus Stăpânul său peste slugile Sale… ca să le dea (Mt 24, 45 51).
3. Celor iubiţi ai Lui, pentru că ei ştiu să pună totul în slujba mângâierii, Dumnezeu le face parte neîncetat de mângâiere. Le dă ocazii s o împartă altora, spre a avea totul pentru veşnicie. Căci ei ştiu că nu avem decât ceea ce dăm altora. Din câte am cunoscut trăind pe lume, n am aflat un mai mare har decât aceasta. | Continuare »
Traian DORZ
Tu, omule ce-ţi faci palate,
strângând comori de bani şi aur,
viaţa numa-n desfătare
şi numa-n cântec să-ţi petreci,
o, adu-ţi, omule, aminte
că-n ieslea vitelor din staur
Stăpânul, Făcătorul lumii,
născutu-S-a pe paie reci!
Tu, omule ce-aduni în lume
şi cauţi doar bani şi bogăţie,
ca zilele să-ţi fie „albe“
şi anii pururea senini,
gândeşte la Stăpânul vieţii
Care-a trăit în sărăcie,
cum patul Lui a fost o cruce,
cum perna Lui a fost din spini! | Continuare »
Omule ce-n astă lume zi şi noapte te trudeşti
cât mai multe-averi şi haine şi pământ s-agoniseşti,
nu gândeşti că mâine, poate, Dumnezeu te va chema?
Şi-atunci, câte-ai strâns pe lume ale cui vor rămânea?
Cui va rămânea averea câtă-n lume adunaşi,
cui rămân a’ tale fapte şi păcatul cui îl laşi?
Cine-o să le spele-n lacrimi ca să scapi neosândit,
cine, dacă tu-n viaţă nici măcar nu te-ai gândit?
Cine-ţi va spăla păcatul, întorcându-se supus,
dacă tu nu ţii în seamă să te-ntorci azi la Iisus?
Nu te rezema pe nimeni, vino singur la Hristos!
Toate celelalte-s pierderi, El e Singurul Folos…
Odată, nişte oameni credincioşi stăteau de vorbă, întrebându se şi spunându-şi despre lucrurile duhovniceşti.
În vorbirile lor, ajunseseră la folosul şi deşertăciunea vieţii acesteia de pe pământ.
După multe istorisiri şi sfaturi spuse de unii altora fie din cele trăite de ei înşişi, fie din cele auzite de pe la alţii sau citite de prin cărţi, unul dintre ei pusese celorlalţi următoarea întrebare:
– Fraţilor, după toate cele pe care le auzirăm din câte ne am spus unii altora sau din întâmplările pe care le-am văzut noi cu ochii noştri în scurta noastră viaţă trecătoare, spuneţi-mi: care credeţi voi că este cea mai mare nebunie?
Unul dintre ei zise:
– Cea mai mare nebunie eu cred că este să amâi pe mâine ceea ce trebuie să faci astăzi.
Şi le povesti întâmplarea unui om care, auzind la biserică îndemnul Domnului: „Astăzi, dacă auziţi chemarea mântuirii, nu vă împietriţi inimile…“, îşi zise: Da, trebuie neapărat să mă predau şi eu Domnului, dar voi face acest lucru duminica viitoare…
Însă, plecând de la biserică, n-a mai ajuns nici până acasă, căci a fost călcat de nişte cai speriaţi şi a murit pe loc.
Acesta a murit pierdut, fiindcă a amânat lucrul care trebuia să-l facă neapărat atunci. Iată cea mai mare nebunie.
Al doilea zise:
– Nebunia cea mai mare cred eu că este aceea de a te crede stăpân veşnic pe averile tale şi de a nu face cu ele binele pe care îl poţi astăzi. Căci, din dragostea faţă de avuţiile trecătoare, nu faci bine celui nenorocit care vine şi te roagă, având nevoie de ajutorul şi mila ta.
Şi le povesti şi acesta cazul unui mare bogătaş care avea tot felul de avuţii şi la care a venit un frate al său împovărat de greutăţi şi i-a cerut un ajutor. | Continuare »
Lume, negustor de rele,
cum m-ai înşelat cu ele,
mi-ai promis de toate cele
şi mi-ai dat amar şi jele.
Mi-ai promis mare şi sare
şi mi-ai dat lacrimi amare,
mi-ai promis averi şi strâns
şi mi-ai dat amar şi plâns,
mi-ai promis şi mi-ai promis,
dar minciună-i tot ce-ai zis;
c-ai zis până te-am crezut
şi-apoi m-ai lăsat căzut,
ai zis cât ţi-am fost pe plac
şi-apoi m-ai lăsat sărac,
ai zis până m-ai minţit
şi-apoi m-ai lăsat zdrobit.
Lume, negustor de rele,
tu strâmbaşi căile mele,
să mă duci la iad cu ele,
să mă-ngropi în chinuri grele.
…De n-ar fi-avut Dumnezeu
milă de sufletul meu,
unde-aş fi ajuns să zac,
n-ar şti nime-n veac de veac.
Fie Domnul lăudat,
c-a fost bun şi m-a scăpat,
fie Domnul preamărit,
c-a fost bun şi n-am pierit.
Traian Dorz, Cântările din urmă
Când seara tu te rogi, copile,
alături de măicuţa ta,
în jurul tău stau îngeraşii,
dar, de te uiţi, ei vor zbura.
Când cânţi cântările frumoase,
ce Domnului Iisus Îi plac,
cu tine cântă îngeraşii,
dar, dacă taci, şi dânşii tac.
Când tu eşti bun şi-asculţi, cu tine
merg îngeraşii buni şi mulţi
şi te-nsoţesc când eşti cuminte,
dar ei se duc când tu n-asculţi.
Ce fericiţi sunt îngeraşii
când tu eşti bun şi iubitor!
Când cânţi şi când te rogi cuminte,
ce mare-i bucuria lor!
Dar cât de mult ei se-ntristează
când nu te rogi şi nu eşti bun!
Atunci, plângând, se duc la Domnul
şi toate cu durere-I spun.
O, nu-ntrista pe îngeraşii
ce vin cu drag în jurul tău,
ci fă-i să cânte-ntotdeauna
că tu eşti bun şi nu faci rău.
Peste-a cerului fereastră,
îngeraşii trag perdea
înstelată şi albastră,
să se joace după ea.
Luna-i minge luminoasă
aruncată printre nori,
când o prind, şi când o lasă,
fericiţi şi zâmbitori.
Fericiţi, fericiţi,
îngeraşii cei iubiţi,
fericiţi şi acei
care sunt la fel cu ei!
Dup-atât de multă joacă,
dimineaţa, obosiţi,
somnu-i fură şi-i apleacă
printre raze, adormiţi.
Maica Domnului cea bună
îi adună iubitor
şi-i aşează împreună
sub o plapumă de nor. | Continuare »
Părintele Arsenie Boca,
(Sâmbăta, Duminecă XXIV , 5.XI.49)
Iisus era chemat de durerea unui tată, să întoarcă la viaţă o copilă de doisprezece ani. Iisus iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii.
Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba L-a chiar furat pe drum.
Stăruim puţin asupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus.
Oare de unde ştia femeia aceea că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus, se va tămădui?
– O ştiinţă din credinţă. Şi femeia nu s-a înşelat.
Deşi puterea de tămăduire era de natură spirituală, totuşi bolnava a furat-o printr-o atingere materială.
Ordonanţa sutaşului din Capernaum e un caz de tămăduire de la distanţă şi prin credinţa adusă prin două delegaţii, – o cale pur spirituală.
Aci Iisus „a simţit puterea care a ieşit din El”.
Aceasta dovedeşte că organismul a scăpat de boală, de îndată ce s-a refăcut ceea ce lipsea din plinătatea lui spirituală
Sfinţenia e o energie. Păcătoşenia o degradare. Una reface organismul, alta îl dărâmă. Dărâmarea se opreşte de îndată ce organismul se împrumută sau chiar fură, pe firul credinţei, acea energie rară a sfinţeniei.
Iisus încă a vrut să dea pe faţă credinţa femeii, şi sigur că a privit cu dragoste acest furt original.
Site Creștin Ortodox cu specific al Oastei Domnului
