Traian DORZ

Seamănă cu hărnicie, cât ai timp de semănat,
cu sămânţa frumuseţii umplând lumea-n lung şi lat;
semănând sămânţa dulce pe oricare drum te duci,
răsări-vor numai lacrimi şi săruturi la răscruci.

Seamănă mereu
pentru Dumnezeu,
căci cu rod ales –
vei fi la cules
şi-o răsplată Sus –
ai de la Iisus…

Seamănă lumina blândă din palat până-n bordei
şi-ai să vezi pe orice feţe numai bucuria ei;
semănând Cuvântul Vieţii din bătrâni până-n copii,
vei vedea umplându-ţi ţara numai lanuri aurii…

Seamănă iubirea sfântă din hotar până-n hotar
şi-ai să ospătezi la masa fericitului ei har;
semănând acum, cât este sfântul timp de semănat,
ai să te uimeşti în ceruri cât rod sfânt ţi-ai adunat.

Sfântul Luca al Crimeei

P semanatorului(…) Iată, şi eu am ieşit să semăn cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre fiindcă şi voi sunteţi ogor al lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, iar pe mine m-a trimis Dumnezeu lucrător în ogorul Lui. Dar eu sunt un semănător sărac şi necăjit! „De ce eşti sărac şi necăjit?” – veţi întreba voi. Oare nu este sărac şi necăjit agricultorul care are doar opt desetine de pământ? Oare nu pot să raportez şi la mine cuvintele lui Dumnezeu spuse Prorocului Isaia, când l-a trimis să propovăduiască: Şi El a zis:
Du-te şi spune poporului acestuia: cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia, şi cu urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, ca Eu să-i vindec (Isaia 6, 9-10)?
Zeci de mii de credincioşi ortodocşi, care locuiesc în ţinutul Tambovului mi-au fost rânduiţi să-i duc la Hristos, dar s-a înăsprit inima poporului acestuia şi îşi întorc urechile de la poruncile lui Hristos, şi ochii şi i-au închis ca să nu vadă sfinţenia şi să nu priceapă cu inima, şi să nu se întoarcă, ca Domnul să-i vindece pe dânşii.
Şi doar voi, apropiaţii mei, iubiţii mei, mică turmă a lui Hristos, vă deschideţi inimile voastre spre primirea cuvântului lui Dumnezeu. Dar printre voi sunt unii la care se referă cuvântul lui Dumnezeu adresat Sfântului Proroc Iezechiel:
Iar despre tine, fiul omului: fiii poporului tău vorbesc pe la ziduri şi pe la uşile caselor. Şi zice unul către altul şi frate către frate: mergeţi de vedeţi ce cuvânt a ieşit de la Domnul. | Continuare »

Într-o pace ca de seară,
într-un ceas ca de sfârşit,
cu un glas de urmă-oară,
Îţi aduc ce-am săvârşit.

Iată, grâul Tău dat mie
l-am sfârşit de semănat,
dar nu ştiu cu vrednicie
dac-am mers cum m-ai mânat.

Toată-a fost sămânţă sfântă,
dar eu n-am ştiut s-aleg,
parcă drum şi spini, şi stâncă
mi-ar fi fost ogoru-ntreg…

Doamne, de-ar fi măcar una
să-mi fi-ajuns în loc iubit,
pentru-aceasta, totdeauna
uit de tot ce-am păgubit. | Continuare »

[…] Ne-am înşelat totdeauna când am zis: Am semănat aici ani de zile Cuvântul lui Dumnezeu, – dar nu se vede nici un rod. Mi-am scos sufletul să-l ajut măcar pe cineva să se ridice şi să pornească măcar şi încet pe calea Domnului, – dar nu se vede nici o speranţă la ni-meni. Şi sămânţa zace uneori mult timp sub brazdă şi se pare că s-a pierdut. Dar nu – numai ce o vezi dintr-o dată ieşind. Aşteaptă cu încredere şi vei vedea şi Cuvântul aşa!
Să nu ne îndoim de puterea de rodire a Cuvântului lui Dumnezeu. Cât de târziu şi cât de departe, orice cuvânt va aduce rod.
Noi putem să ne îndoim uneori de semănător, – dar niciodată să nu ne îndoim de sămânţă.
Nu totdeauna ai timp senin şi potrivit pentru semănat; uneori bat vânturi potrivnice care te împiedică să arunci sămânţa unde vrei tu şi te împing să o arunci unde pare că n-are nici un rost. Şi vântul acesta vine tot de la Dumnezeu, Care ştie unde este nevoie să cadă sămânţa mai bine decât cel ce o aruncă.
Sămânţa nu poate încolţi şi creşte nicăieri fără ploaie. Dacă vezi că undeva semeni mereu şi nu răsare nimic, cheamă ploaia. Cheamă lacrimile rugăciunii tale peste sămânţa aruncată şi peste pământul uscat… Şi vei vedea!
Când semeni pe lângă drum, mai vezi şi de păsări! Apără sămânţa de primejdia răpitoarelor, care se ţin pe aproape de ogorul unde lucrezi. Osteneşti în zadar dacă nu te uiţi înapoi ori în lături, să sperii ciorile şi corbii care pândesc ogorul tău şi fură sămânţa ta.
Unde este loc înţelenit de mult, apasă pe plugul sfânt, să scoată rădăcinile rele din adânc. Păcatele ascunse, obiceiurile vechi, datinile păcătoase cer muncă grea până sunt smulse. Nu le lăsa, nu le cruţa, nu le nesocoti, căci lăstarii lor vor îneca sămânţa ta. | Continuare »

Grâu curat

Grâu curat sub grele brazde semănat,
rabdă şi aşteaptă soarele curat,
greu e-n bezna unde suferi tu acum,
dar, încet, se face spre lumină drum!

Vechea fire-n tine caută s-o ucizi,
firii noi mai largă cale să-i deschizi,
mai curând s-ajungă spic de aur plin
luminat de faţa cerului senin.

Rabdă încercarea crâncenei furtuni
stând unit cu lanul fraţilor tăi buni,
creşti în adierea vântului voios
şi smerit te-nchină jertfă credincios.

Pietre grele dacă te vor măcina,
flăcări de te-ar coace,
mâini de te-ar tăia,
tu vei fi viaţă lumii, alinând
ochii răi… şi larma lutului flămând.

– Sfântă pâine bună, trup de grâu curat,
stai pe masa jertfei binecuvântat,
viaţă şi iertare celui păcătos,
har şi-mpărtăşire sfântă din Hristos!    (Traian DORZ)

După obişnuitul început se zic condacele şi icoasele:

Condacul 1
Preacuvioasei noastre maici, mult-milostivei Parascheva, prinos de umilinţă îi aducem noi nevrednicii păcătoşi pentru mijlocirile sale. Că mari daruri ne-am învrednicit a dobândi, de la izvorul cel pururea curgător de bunătăţi al Mântuitorului nostru, şi să-i cântăm: Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!

Icosul 1
Îngerii din cer cu laude primind duhul tău cel fecioresc din pământeştile lăcaşuri, de bucurie te-au încununat pentru vredniciile tale; că femeiesc trup purtând şi fire slăbănoagă, ai ştiut a birui toate puterile vrăjmaşilor prin buna înţelepciune; pentru aceasta îţi cântăm:
Bucură-te, înţeleaptă fecioară;
Bucură-te, porumbiţă cuvântătoare;
Bucură-te, suflet îngeresc în trup fecioresc;
Bucură-te, vrednică mijlocitoare către Domnul;
Bucură-te, mângâierea oamenilor;
Bucură-te, alinarea de suferinţă;
Bucură-te, nădejdea noastră cea tare;
Bucură-te, întărirea credincioşilor;
Bucură-te, liman lin şi neînviforat;
Bucură-te, pilda bunei cucernicii;
Bucură-te, luminarea celor nepricepuţi;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
| Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez de la Corocăieşti – iunie 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
E o sărbătoare cu totul deosebită pentru noi toţi în această zi aleasă şi rânduită de Domnul pentru evenimentul fericit la care am ajuns, prin harul lui Dumnezeu, să ne bucurăm în această seară.
Pentru a însemna bine în inimile noastre şi în amintirea noastră momentul acesta, să citim ceva din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu asupra căruia se cuvine să medităm cu toţii, pentru că suntem într-o împrejurare şi-ntr-un timp deosebite, din care şi prin care Dumnezeu vrea să trezească în inimile noastre nişte adevăruri foarte însemnate la care fiecare să medităm. Aş dori să citesc ceva din Psalmul 139, de la versetul 1 până la versetul 18. E un imn de slavă către Dumnezeu şi e un adevăr atât de adânc cuprinzător de lucruri însemnate şi de meditaţie pentru fiecare dintre noi.
„Doamne”… ce minunat e Cuvântul lui Dumnezeu care se adresează cel dintâi din partea noastră ca o rugăciune, ca o invocare, ca o chemare, ca o înălţare a sufletului întâi şi întâi spre Dumnezeu, de la Care vine orice dar bun şi la Care ajunge, până la urmă, orice rod binecuvântat. „Doamne, Tu mă cercetezi de-aproape şi mă cunoşti. Ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele. Că nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, Doamne, şi Tu îl cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţ pui Mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele. Este prea înaltă ca s-o poţi prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, Doamne? Şi unde voi fugi eu departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo. | Continuare »

Traian DORZ

Când vrei să afli Adevărul,
despovărează-ţi mintea ta
de tot ce-i negură şi zgomot
şi-mpiedică lumina sa.

Smerit te roagă-nţelepciunii
să te conducă pân’ la el
şi umilinţei, să te-nalţe
pe căi ştiute ei spre Ţel.

Iar Dragostea când vrei s-o afli,
să-ţi umpli inima cu dor
şi cu puterea ce-ţi aduce
dumnezeiescul ei fior.

Înalt te roagă bucuriei
şi bunătăţii să ţi-o dea,
căci numai ele ştiu cărarea
pe care poţi s-ajungi la ea.

Traian Dorz, din HRISTOS – TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON

Proverbe 1, 1:

Primul lucru pe care îl face o carte este că ni-l arată pe autorul ei. Prima lucrare pe care o face o operă este că ni-l înfăţi-şează pe cel care a creat-o. Numele creatorului este ca o pecete, pus pe fruntea creaţiei sale, iar ea, întreagă, ne vorbeşte despre el. De la început până la sfârşit. De la primul cuvânt până la ultimul.
Ce minunat trebuie să fie autorul unei cărţi frumoase! Toată desfăşurarea conţinutului unei cărţi este depănarea firului de aur al bogăţiei inimii şi minţii celui care a scris-o.

Dar şi autorul unei cărţi este el însuşi opera cuiva. Solomon spune în fruntea a două din cărţile sale că este fiul lui David şi împăratul Ierusalimului. La începutul Proverbelor şi la începutul Eclesiastului.
Numai la Cântarea Cântărilor spune Solomon doar: «făcută de Solomon»…
Cântarea Cântărilor pare să fie opera tinereţii lui Solomon. Proverbele, a bărbăţiei. Iar Eclesiastul, a bătrâneţii sale.
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu le-a aşezat însă în Scriptură altfel. Dar cele trei cărţi ale lui Solomon numai aşa ne pot înfăţişa adevărata stare a vieţii celui care le-a scris: dacă le privim în ordinea în care au apărut ele. Adică, întâi, Cân-tarea Cântărilor. Apoi Proverbele. Şi apoi Eclesiastul.
Prin harul şi cu ajutorul Domnului, noi ne vom strădui să urmărim aceste gânduri, izvorâte din aplecarea deasupra cuvintelor scrise de Solomon, nu numai desfăşurarea adevă-rurilor cuprinse în aceste cuvinte inspirate de Înţelepciunea lui Dumnezeu, ci şi învăţămintele pe care le putem trage din însăşi viaţa aceluia care le-a scris. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Trei păsări zburătoare: struţul, găina, vulturul; dar câtă deosebire este în zborul lor!
Struţul are aripi, dar nu zboară niciodată cu ele pe sus. Le foloseşte numai ca să-şi asprească mersul.
Găina zboară şi ea, dar numai din când în când; şi numai zboruri mici şi scurte. Zboară peste garduri.
Pe când vulturul zboară veşnic la înălţime. Îi place înălţimea cerului. Cu aripile se ridică mereu spre înălţimile cerului.
Aşa sunt şi rugăciunile oamenilor. Sunt oameni, în chipul struţului, care nu folosesc niciodată aripile rugăciunii. Au „aripi“, dar nu „zboară“. Cu aripile rugăciunii nu se ridică niciodată spre cer, spre Dumnezeu. Nu cunosc măreţia desprinderii noastre de pământ prin zborul rugă- ciunii.
Sunt apoi alţii, în chipul găinii, care folosesc din când în când „aripile“ rugăciunii. Fac însă numai „zboruri“ mici şi scurte. Se roagă fără să se desprindă prea mult de „pământ“. Se roagă din obicei, fără să se ridice din lume, fără să iasă din lume.
Cei care se roagă cu adevărat sunt în chipul vulturului. Se roagă cu putere. Când îşi desfac „aripile“, se desprind cu totul de pământ şi se ridică în slăvile cereşti. Le place – ca şi vulturului – măreţia înălţării spre cele cereşti. Cu aripile rugăciunii ies mereu din lume şi se ridică în slăvile unde lumea şi pământul nu ne mai pot urmări.
Aşa te rogi tu? Cum te rogi tu?

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Sfintele Scripturi spun că noi am primit harul nu numai să credem, ci să şi pătimim pentru Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Credinţa fără pătimire pentru El poate face unele lucruri frumoase; poate face multe lucruri. Dar puţine din acestea vor rămâne cu adevărat şi vor birui cu-adevărat vremurile, piedicile, încercările acestei lumi şi ale acestei vieţi. Ci numai pătimirea pentru Hristos face cu adevărat ca Numele Lui cel Sfânt să fie vestit şi preţuit cum se cuvine între cei ce-l aud şi între cei care vin. Căci multe din cele ce le face omul cu arta sa sau prin vorbirile sale le face, în mare parte, numai pentru folosul său sau pentru lauda sa. Dar acela care pentru Numele Domnului sufere pagubă sau chinuire sau îndură moartea, acela n-o face pentru nimic din lumea aceasta, ci numai pentru dragostea Numelui Său Sfânt, pentru Împărăţia fericită a Domnului Iisus Hristos.
De aceea urmele acestea luminoase şi sfinte nu se vor şterge niciodată. Cele pe care le face bunătatea noastră poate că se uită mai curând sau mai târziu. Pe cele pe care le lucrează talentul nostru poate că le şterg mai curând sau mai târziu timpul sau întâmplările. Cele pe care le înseamnă puterea sau înţelepciunea noastră, la fel. Dar ceea ce au făcut lacrimile, sudoarea şi sângele pătimirii şi jertfei martirilor Domnului Iisus, în toate veacurile şi-n toate popoarele, aceasta nu s-a pierdut şi nu va fi uitat nici pe pământ şi nici în cer niciodată. Nimic nu le-a putut nici întuneca, nici şterge, nici acoperi. | Continuare »

Traian Dorz, din Numele Biruitorului

1. Totdeauna când păcătuim, conştiinţa ni se întinează cu spurcăciunea vinovăţiei, duhul ni se urâţeşte, trupul ni se ruinează şi chipul nostru, care altădată era fiu al luminii, se întunecă, devenind un fiu al întunericului (I Tes 5, 5; I In 3, 10).

2. Păcatul este o lepră care urâţeşte şi ruinează toată fiinţa omului. Toată vlaga şi frumuseţea, curăţia şi sănătatea fiinţei lui. Cine ar mai putea apoi recunoaşte sub această urâtă arătare înfăţişarea nevinovată de cândva, când omul era copil?
Cine ar mai recunoaşte inima curată şi mintea neprihănită, glasul dulce şi mâinile frumoase din vremea când era fără păcat? Ce grozavă este urâţenia păcatului!

3. S-ar părea că, într-adevăr, pentru cel căzut într-o stare de păcat n-ar mai fi nici o nădejde… Că n-ar mai exista nici un mijloc prin care această ruină omenească să mai fie refăcută şi readusă la starea cea curată din care a căzut atât de mult şi atât de demult. Într-adevăr, la oameni, acest lucru este cu neputinţă, dar la Dumnezeu e posibilă orice minune (Mt 19, 26).

4. Mântuitorul nostru Iisus Hristos tocmai de aceasta a venit: să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Lc 19, 10). El poate învia morţii – a mai înviat morţi!… El poate deschide ochi orbi din naştere – a mai deschis… El poate vindeca chiar pe îndrăciţi, izbăvindu-i de robia satanică – El şi astfel de minuni a mai făcut. Vino deci la Iisus Mântuitorul, de orice boală ai fi cuprins. El te poate salva. El Singurul te poate! | Continuare »

Traian DORZ

Nu plângeţi pe cel viu cu morţii,
nici pe cel drept, ca pe cei răi,
căci fericit cel drept la Domnul
şi-n veci e el cu sfinţii Săi.

Fericit e cine moare
credincios,
căci răsplata lui e mare
la Hristos!…

Slăvit în veci să fie Domnul
ce l-a-ntărit şi ajutat
de şi-a păzit deplin credinţa
şi lupta bună s-a luptat.

Nu-i mort cel care moare-n Domnul
dac-a trăit pe-al Lui sfânt plac,
ci-i dus din moarte la viaţă
şi-i fericit în veac şi-n veac. | Continuare »

Traian DORZ

Durerea iar m-a cercetat –
şi-n inima-mi sărmană,
cu-atâtea răni, a mai lăsat
o rană.

Simţit-am cum pe faţă iar
curg lacrimile vale,
de ce am oare-atât amar
şi jale?…

Durerea singur mi-o ascult
în suflet cum se duce,
iar mâine-n cimitir, mai mult
o cruce…

Atâtea visuri moarte-n şir,
nădejdi atâtea-n bine
le-am îngropat, ca-n cimitir,
în mine.

Durerea azi se ’neacă-n gât,
ar plânge şi nu poate,
o Doamne, Tu le-ai omorât
pe toate.

Te rog, oricâte mai dezmierd
pe veci le fă apuse,
dar nu lăsa să Te mai pierd,
Iisuse!

Traian DORZ

Pentru mama credincioasă
înălţaţi mereu
cea mai dulce mulţumire
către Dumnezeu,
căci ea creşte-n lumea asta
fii ai Celui Sfânt
ce vor fi lumini şi sare
pentru-acest pământ.

Pentru mama credincioasă
vă rugaţi mereu,
ca să-şi crească toţi copiii
pentru Dumnezeu,
căci cu cât vor fi pe lume
mai mulţi oameni sfinţi,
cu-atât vor fi mai puţine
plăgi şi suferinţi.

Pentru mame credincioase
stăruiţi mereu,
să ne deie cât mai multe
Bunul Dumnezeu,
căci acestea cresc pe lume
viitorul sfânt,
ele nasc mântuitorii
pe acest pământ…

Vorbirea fratelui Opriş Ioan (Batiz) la botezul de la Cornuţel – octombrie 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Sunt zile când vesteşti Cuvântul lui Dumnezeu doar la patru, cinci suflete de fraţi şi de surori. Doar ieri, alaltăieri, cu o săptămână în urmă, am avut vreo mie cinci sute înaintea ochilor. Cu două săptămâni în urmă, abia au fost vreo cincizeci de suflete. Duminica sunt mai multe, peste săptămână, câte opt, câte zece, câte cincisprezece, câte optsprezece, douăzeci şi cinci, cel mult. Şi acum, când văd în faţa ochilor mei… deşi poate jumătate s-au dus dintre fraţii care au fost aici totuşi, slavă lui Dumnezeu că tot mai sunt vreo şaizeci, şaptezeci de suflete.
Încerc să spun şi eu câteva cuvinte, deşi ştiu că sunteţi obosiţi, sătui… Cum zice Sfântul Apostol Pavel: „O, iată-vă sătui”… A ajuns să zică unor fraţi credincioşi dintr-o Biserică: „O, iată-vă sătui!”… Şi într-adevăr, cei din afară s-ar putea întreba referitor la noi, cei de-aici: „Cum? Ce? Atâţia… de ceasuri întregi? Cu siguranţă, oamenii aceştia sunt sătui. Aceştia vin la adunare cine ştie pentru ce… Au «gustat» puţin!”.
Nu vedeţi, chiar şi când e vorba de băuturi, unii nu beau deloc, alţii gustă jumătate de păhărel, altul gustă un pahar întreg, altul nu se mai opreşte şi tot bea.
Ei, în cele spirituale, din aceia cărora le place să bea continuu sunt aşa de puţini! Restul se satură repede. „N-am adus nimic în lume” – zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola I Timotei 6, 7. Şi Iov, în 1, 21: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă întorc în pământ”, deşi în jurul lui fuseseră doar ieri, cu o zi înainte sau cu două zile înainte, mii de oi, mii de cămile şi perechi de boi. Şi totuşi acum spune: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă întorc în pământ”. | Continuare »

Traian DORZ

De ce aşa degrabă se stinge lampa ta,
de ce nici c-o ispită tu nu mai poţi lupta,
de ce la rugăciune te-ndemni mereu mai rar,
de ce la dărnicie ajungi tot mai avar,
de ce îţi oboseşte răbdarea prea curând,
de ce nu ţi-e cuvântul şi duhul tău mai blând,
de ce nu ai putere vrăjmaşii a-ţi iubi,
de ce-ţi slăbeşte râvna cu fiecare zi,
de ce tot mai în urmă rămâi de fraţii tăi,
de ce ţi-e tot mai teamă de ochii celor răi,
de ce tot mai cu groază la moarte te gândeşti,
de ce eşti tot mai gata mereu să te-ndoieşti,
de ce ţi-e tot mai slabă dorinţa de-a cânta,
de ce n-ai nici voinţă, nici duh de-a asculta,
ce-ţi face goală viaţa şi serbezi orice paşi?

– Păcatele ascunse ce nu vrei să le laşi!