Comori Nemuritoare

Cât se tot vesteşte astăzi şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate fără naşterea din nou.
Poate să se spună-oricâte frumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun, zadarnic, fără naşterea de Sus!

Cât de bine-ar fi, nu-l poate, cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără naşterea din Dumnezeu!
Nimeni n-a ajuns vreodată al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei fără naşterea din nou.

Însuşi Dumnezeul Veşnic în Cuvântul Său a spus
că în Cer nu intră nimeni fără naşterea de Sus.
O, chemaţi la mântuire, dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără naşterea din Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările din urmă

CEVA ÎN LEGĂTURĂ CU EVANGHELIA DE DUMINICĂ

[ Pentru iscusinţa sufletului lor ] – Sfântul Ioan Gură de Aur

Cuvânt la Duminica după Botezul Domnului – Sfântul Ioan Gură de Aur

De-atâţia ani – Traian Dorz

Despre pocăinţă – Sfântul Ignatie Briancianinov

Avem felurite daruri – Traian Dorz, meditatii la Apostolul zilei

Cel ce şi-a văzut păcatele… – Ieromonah Serghie Rabko

Duminica după Botezul Domnului – Părintele Constantin Galeriu

CEA DINTÂI CONDIŢIE – Traian Dorz

 LUMINĂ!;

De-atâţia ani;

Ce frumoasă este tema de anul acesta a adunărilor de la Bacău și Comănești!
Dar și ce mare deturnare de sens în cadrul amândurora!
Cum se poate ca o așa frumoasă temă să-și aibă ca punct de plecare un articol dintr-o foaie care era a Oastei, dar care nu mai era a Părintelui Iosif, și care nu mai era în duhul lui, și care deturna scopul Oastei și rosturile ei? O foaie care doar purta numele Oastei Domnului, dar duhul ei, nu! O foaie de la care Părintele Iosif se dorea a fi încet, încet eliminat și înlocuit cu preotul Secaș.
Și cum se poate ca – la o temă atât de frumoasă, despre care fratele Traian Dorz scrie una dintre cele mai reușite cărți: Minune și Taină – nimeni să nu se gândească să ia ca referință pentru pliante un text din această carte și în ambele adunări doar un frate tânăr să facă referire la aceasta?
La adunarea de la Bacău (Adunare anuală Bacău 27.12.2019), minutul 42:53, vorbitorul subliniază efectul ascultării, într-o frumoasă și ziditoare istorioară: „Cum poate un om să moară dacă face ascultare?“, subliniind invierea pe care o poate aduce ascultarea.
Eu însă lansez o întrebare către careva care mai vrea să audă: Spuneți voi, de cine trebuie să facem ascultare? „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu“ (Fapte 4, 19). Și Eva a ascultat! Dar nu de Dumnezeu, ci de șarpe și a adus moartea în lume, chiar a Fiului Omului însuși.
Deschideți ochii, dragi frați tineri, care nu ați cunoscut frumusețea statorniciei de la adevăratul început al Oastei, acela dinainte de toți Secașii din lume (dar și al aceluia de după fuga tuturor acestora, în vremea prigonirilor), și vedeți, simțiți, înțelegeți cu inima de cine trebuie să ascultăm: de Dumnezeu sau de șarpele? De Hristos sau de mamona? De Părintele Iosif sau de mitropolitul Bălan? De învățătura înaintașilor sau de a noilor secășei (care samavolnic s-au impus în fruntea Oastei, sprijiniți în mod viclean și înșelător de către instituția Bisericii Ortodoxe Române, nicidecum de către Biserica Însăși, care este Trupul lui Hristos. | Continuare »

O veste bună
S-a pus sub tipar o carte nouă de poezii a fr. Traian Dorz

Dragul nostru frăţior Traian Dorz, care îşi face stagiul militar la Oradea, se află în plină creaţie spirituală. Puternicele şi mişcătoarele lui poezii sunt o mărturie despre darul şi talentul ce-l are de la Domnul darurilor. Cu acest dar, fr. Dorz creează mărgăritare duhovniceşti care vor rămâne în istoria Oastei şi în literatura noastră religioasă ca o mărturie despre cum Domnul a ales şi a folosit şi aici un vas umil de la ţară.
Vestim fraţilor de la fronturi bucuria că s-a pus sub tipar o carte nouă de poezii a fratelui Dorz (când va fi gata o vom vesti la foaie).
Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruinţă.

«Isus Biruitorul» nr. 11 / 14 martie 1937, p. 7

CÂNTĂRI LUPTĂTOARE

Eu n-am vrut să scriu versuri, poeme şi cântări
ce gâdilă urechea şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să sparg cărări
spre cer şi libertate din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire cu număr nesfârşit,
din fiecare carte să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet şi braţ nebiruit,
pornind să spargă încă o linie duşmană.

Din orice gând să-mi iasă o sabie ţintind
în cuib viclean de şarpe, în inimă de iudă
şi-n mână de satană ce umblă uneltind
să fure munca celui ce plânge şi asudă.

N-am vrut să strig cuvinte, ci-am vrut să trag săgeţi
puternice şi multe, cu negreşită ţintă,
am vrut să sun alarme, am vrut să rup peceţi,
am vrut să-mpiedic răul să fure şi să mintă. | Continuare »

Arhimandrit Evsevios Vittis, Tâlcuiri la Apocalipsa, vol. III, Ed. Egumenița
• Condamnarea fiarei şi a profetului mincinos şi nimicirea armatei lor de câtre Mesia – Hristos («lupta lui Mesia») (19, 11-21).
• Mesia – Hristos apare cu armata Sa în vederea luptei decisive (19, 11-16).
• Un înger vesteşte nimicirea armatei potrivnice lui Dumnezeu (19, 17-18).
• Fiara şi falsul profet sunt prinşi de vii şi aruncaţi în marea cea de foc, în timp ce armata lor este nimicită cu totul (19, 19-21).
În omilia precedentă ne întrebam ce a mai rămas din Apocalipsă, odată ce am ajuns la capitolul al 19-lea. Însă pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, ni se descoperă tot mai multe evenimente importante. Le vom menţiona încă de la început prin ceea ce au fundamental, pentru a ne face o idee despre ele, iar apoi le vom analiza pe rând. Să ne grăbim, aşadar, «să vedem sfârşitul» ce se apropie. Mă refer desigur la sfârşitul Apocalipsei, aceasta ca să nu apară vreo neînţelegere. Cu puţină răbdare, vom vedea şi evoluţia evenimentelor următoare. Trebuie să spun cu anticipaţie că aici avem de a face cu una din părţile cele mai frumoase ale acestei sfinte cărţi. Astăzi ne vom preocupa în modul concret de «intrarea în luptă a lui Mesia», moment atât de aşteptat.
Ce a mai rămas să vedem din Apocalipsă?
a) Biruinţa lui Hristos împotriva Antihristului (19, 11-21).
b) Împărăţia lui Hristos de o mie de ani şi condamnarea, la început temporară, iar apoi definitivă a satanei (20, 1-10).
c) Judecata universală (20, 11-15).
d) «Noua zidire (creaţie)» şi «Cortul lui Dumnezeu cu oamenii» (Noul Ierusalim) (21, 1-22, 5).
e) Epilogul Apocalipsei (22, 6-21). | Continuare »

Un creştin pios, care-l iubea mult pe Sfântul Spiridon, dar la fel de mult şi adevărul, spunea aceasta: s-a dus la mormântul Sfântului la 12 decembrie, ziua prăznuirii sale, pentru a-l întâlni, ca atunci când era viu şi pentru a-şi arăta veneraţia sa pentru omul lui Dumnezeu. „Pe când mă apropiam deja şi mă pregăteam să mă concentrez asupra a ceea ce voi face, am simţit o asemenea mângâiere dumnezeiască, care m-a învăluit şi m-a pătruns în inima mea, că am intrat realmente în extaz, grabnic fiind purtat prin frumuseţile Cerului. Uitând de toate cele pământeşti, chiar de trupul meu, am rămas mut şi nemişcat. N-am vorbit nimănui şi, întocmai ca în tinereţe, n-am simţit nici foame, nici sete toată ziua, ci m-am cuminecat întreaga zi numai cu Trupul şi Sângele Domnului“.

 Acelaşi om, venind iaraşi la Trimitunda în ziua Sfântului Spiridon, pe când se afla îngenuncheat, îmbrăţişând sicriul cu trupul neputrezit al Sfântului, inima sa fu umplută de lumină şi sufletul său inundat de bucurie, o bucurie ce-i făcea simtit gustul bunurilor cereşti care-i aşteaptă pe Sfinţi (pregustarea Raiului). A alergat grabnic la piaţă, pentru a cumpara oarece, inclusiv haine pentru săraci şi pentru localnici, căci se făcuse iarnă şi frigul venise cu putere. Şi, după ce împlini această dispoziţie a inimii sale, se grăbi să se întoarcă spre ţara lui, unde-l chemaseră treburi grabnice. Dar, dintr-o dată, norii se-ntunecară, vestind o ploaie cu adevărat diluviană ce avea să cuprindă pământul. Acest om se afla aşadar la grea răscruce, putea oare merge mai departe în calatoria lui câtă vreme astfel de vreme câinoasă se anunţa? Se întări însă în nădejde: vându ceea ce cumpărase, achiziţionând nişte vite de povară şi trase la biserica Sfântului. Aici, se prosternă iaraşi la racla cu moaştele Sfântului, ca şi cum acesta ar fi fost încă viu, şi-l rugă să fie tovarăş de călătorie cu el şi să oprească ploaia, atunci când ea ar deveni prea furioasă. Încheindu-şi rugăciunea, ieşi din cetatea Trimitundei. Sfântul Spiridon fu cu el pe toată durata călătoriei şi nu doar în chip nevăzut ci, asemeni unui tovarăş de călătorie – precum îl şi rugase: văzut, împreună-călător cu el! Vântul sufla teribil, iar norii se zbuciumau cu putere, dar ploaia… ploaia părea suspendată, atârnată cu apa ei sub nori: am putea spune că puterea Sfântului reţinea ploaia, o împiedica în revărsarea ei. | Continuare »

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în locurile cereşti.“

Tot răul din lume îl fac duhurile răutăţii care, din locul lor, din împărăţia întunericului, din centrul puterii diavolului şi al morţii, ies ca dintr-o peşteră întunecată şi năvălesc peste tot, punând la cale tot felul de curse, de primejdii şi de nelegiuiri, pentru zădărnicirea planului mântuirii lui Hristos, pentru încălcarea voii lui Dumnezeu şi pentru nimicirea lucrării Duhului Sfânt.

În acest verset sfânt, Apostolul Domnului ne arată din partea Duhului Sfânt ce multe şi ce puternice sunt acele forţe ale diavolului, împotriva cărora noi avem de luptat.
Când Duhul ne spune că nu carnea şi sângele sunt adevăraţii noştri vrăjmaşi, noi trebuie să înţelegem că bieţii oameni prin care noi suntem loviţi sau ameninţaţi sunt numai nişte nefericite unelte, nişte măşti de care se foloseşte satan, marele şi adevăratul nostru vrăjmaş, spre a ne face răul. Dar dincolo de aceste unelte şi măşti văzute, stau nevăzuţi adevăraţii vrăjmaşi, duhurile nevăzute ale răutăţii, care vin prin ei şi năvălesc împotriva noastră. | Continuare »

Cu fiecare zi care ne apropie de sfârșitul veacurilor, această întrebare se acutizează tot mai mult. „Ce să fac?“ este o întrebare care ne frământă din ce în ce mai mult. Cu cât sporesc tehnologia, și cultura, și știința acestei lumi, cu atât parcă se face tot mai ambiguu răspunsul la această întrebare.
Fiecare sector al sistemului în care trăim are propriul mod de a încurca ițele spirituale ale omenirii. De a naște această întrebare și de a îngreuna răspunsul la ea. Atât întrebarea aceasta, cât și răspunsul ei sunt azi mult mai întortocheate decât acum două mii de ani. Mii de legături ne țin ancorați în sistemul existențial de azi.
Ce să fac când nimeni nu-L mai vrea pe Hristos?
Ce să fac când nu e niciun steag sub care să lupt?
Ce să fac când nu-mi simt frații cadențând lângă mine?
Ce să fac când mai marii mei toți trădează?
Ce să fac când nu am străjeri în față?
Ce să fac când mii de răstălmăciri înlocuiesc vorba cea dreaptă?
Ce să fac când înaintașii nu mai sunt primiți ca modele de către nimeni?
Ce să fac când tot ce era valoare și principiu este căzut în desuetudine?
Ce să fac să moștenesc?
Astăzi ni se pare că răspunsul la întrebarea dregătorului bogat era foarte simplu pentru vremea aceea: împarte săracilor tot ce ai și urmează-L pe Domnul. Chiar în fața celui ce punea această întrebare erau ucenicii care lăsaseră tot pentru a-L urma pe Domnul. Dar nici atunci și nici azi răspunsul nu este unul simplu nici de înțeles, nici de împlinit. Este un precept pe care doar nebunia în Hristos îl poate înțelege. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 30-a după Rusalii)

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră – iată nişte îndemnuri des repetate în Sfintele Scripturi, tocmai pentru marea lor însemnătate în viaţa noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
Izvorul înţelepciunii, al învăţăturii, al laudelor şi mulţumirii este, desigur, Cuvântul lui Hristos.
Numai din Cuvântul lui Hristos, care este comoara înţelepciu-nii lui Dumnezeu, putem căpăta şi noi înţelepciune (Col 2, 2-3).
Numai din Cuvântul lui Hristos care este singurul nostru învăţător desăvârşit putem primi şi noi adevărata învăţătură (In 13, 13-17).
Numai din Cuvântul lui Hristos care este adevărul putem şti şi noi să lăudăm ce este vrednic de laudă şi ce trebuie să osândim. Pentru că nu cine se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Domnul îl laudă (I Cor 4, 5).
Şi numai din Cuvântul lui Hristos care este viaţa noastră putem afla ce fericit este să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Fiindcă în toate lucrează dragostea Lui pentru binele nostru, dacă noi Îl iubim pe El.

Dar de unde să ştie aceste adevăruri binecuvântate acel suflet în care Cuvântul lui Hristos nu locuieşte din belşug? Cu ce să se lumineze cel care nu cunoaşte soarele? Cu ce să se stâm-pere cel care nu cunoaşte apa? Şi cu ce să se hrănească cel care nu cunoaşte pâinea?
Cuvântul lui Hristos este mai necesar pentru noi decât soarele, decât apa şi decât pâinea. Fără acelea noi mai putem trăi în viaţa asta. Dar fără Cuvântul lui Hristos nimeni nu poate nici afla şi nici trăi adevărata viaţă, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
De aceea, iată cât este de necesar fiecăruia dintre noi să ne însuşim Cuvântul lui Hristos din belşug! | Continuare »

Cuvântul Tău, Etern Stăpân,
e mai statornic decât toate,
a Tale-orânduiri rămân
pe veci de veci nestrămutate.

Cuvânt Slăvit, doar tu mi-eşti far,
avânt, putere şi iubire,
şi scut, şi-alin, şi drum, şi har
spre slavă şi desăvârşire!

Cuvântul Tău, Iisuse,-n veac
este-adevăr şi părtăşie
când toate pier şi se desfac
e-n veci curata Apă Vie.

Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,
e frumuseţe şi putere,
etern şi dulce crezământ
spre Sărbătoare şi-nviere.

Cuvânt Slăvit, lumina mea,
tu-mi creşti curat viaţa nouă,
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii tale rouă.

Sfânt Adevăr Desăvârşit,
fii-mi toiag şi scut, şi soare
pân’ la hotarul strălucit
de unde-i veşnic Sărbătoare!

Traian Dorz, Cântări de drum