Despre curăţia sufletului

Predica la Duminica Floriilor

„Osana Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului“ (Matei 21, 9).

Fraţilor, omul, ca fiinţă simţitoare, e mişcat spre veselie sau tristeţe, după lucrurile care-l înconjoară. Când afară e frig, viscol, eşti oarecum posac. Când vin vremile reci de toamnă, cu ploaie şi umezeală, toată firea parcă e tristă. Omul simte în sufletul lui o tristeţe neînţeleasă. Urâciunea vremii de afară i se varsă în sufletul lui simţitor.
Sunt însă vremi frumoase, când în văzduh totul pare zâmbitor. O revărsare de veselie pare a pluti în larguri. Ea cuprinde toate făpturile şi pe om.
Iată-ne astăzi, fraţilor, într-o astfel de revărsare veselă, în sărbătoarea măreaţă care cuprinde, mişcă şi înveseleşte firea întreagă, toată lumea aceasta a lui Dumnezeu, toate făpturile, toată creştinătatea. Duminica Floriilor e sărbătoarea Dumnezeirii, sărbătoarea creştinilor, sărbătoarea celor mai mici făpturi, sărbătoarea întregii firi care înverzeşte şi înfloreşte.
Acum totul se primeneşte, se găteşte, se îmbracă, se înveseleşte, spre a mări strălucirea sărbătorii noastre creştineşti. Împrejurul nostru toate se bucură, totul ne sileşte să ne veselim.
O sărbătoare e cu atât mai mare, cu cât mai mulţi iau parte la dânsa. Pentru aceasta Duminica Floriilor e sărbătoare mare: întâi pentru însemnătatea ei în legea creştinească, şi al doilea fiindcă e sărbătoarea întregii lumi, întregii firi care zâmbeşte de mulţumire împreună cu noi.
Iată soarele, care prinde tot mai multă putere, îşi trimete razele sale şi alungă vremea tristă şi aspră a iernii! Iată pomii, iată florile care se îmbracă în veşmântul nădejdii şi nevinovăţiei! | Continuare »

Cunoaşte-te pe tine însuti!

Predică la Duminica V din Postul Mare

Se cuvine ca acela să crească, iar eu să scad. (Ioan 13, 30)

Fraţilor, în Sf. Evanghelie din Duminica de azi, a cincea a Postului Mare, Biserica ne pune înainte vremurile când Domnul Hristos se apropia de Patima Sa. După ce învăţase poporul ani de-a rândul, despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre vieţuirea cinstită, se gătea acum să sufere Patima pe cruce, la care avea să-l supuie oamenii răi şi păcătoşi, pe care-i mustrase pentru păcatele lor.
Domnul ştia toate cele ce aveau să se întâmple. De aceia, pe drumul spre Ierusalim, a vestit ucenicilor lui că va fi dat în mâna mai marilor Iudeilor, care-l vor ucide.
În acest timp, au venit la Dânsul doi dintre ucenicii lui, care l-au rugat să le dea două slujbe mai de seamă, când va fi să întemeieze împărăţia sa pe pământ.
Mulţi ucenici ai Domnului Hristos. n-au înţeles bine învăţătura sa şi au greşit. Aşa şi aceşti doi. Ei socoteau împărăţia lui Dumnezeu, de care vorbea Mântuitorul, drept o împărăţie ca cele de pe pământ, cu domnitori şi stăpâni şi pază şi slujbaşi şi toate câte sunt într-o împărăţie.
După această rânduială din lume, fiecare vrea să aibă un loc mai de frunte. Totdeauna omul doreşte lucruri mai mari decât puterile iui şi vrea să i se încredinţeze sarcini mari, fără a se întreba, dacă are el atâta putere pentru a îndeplini ceia ce i se va cere.
Avem pofte mari şi dorim multe, dar nu ne gândim dacă suntem în stare a îndeplini măcar datoriile mai mici ale noastre.
Faţă de această stare a omului, care se vede şi la cei doi ucenici ai Domnului, despre care ni s-a cetit azi, găsim învăţătură în altă parte din Evanghelie. Pe aceasta s-o ascultăm astăzi, pentru ca să nu greşim prin pofte după lucruri mari, când noi nu suntem în stare să îndeplinim nici cele mici ale vieţii. | Continuare »

Despre datoriile celor mari de a îngriji de cei mici

Predica la Duminica II din Postul Mare

Eu sunt păstorul cel bun.
Păstorul cel bun sufletul îşi pune pentru oi (Ioan 10, 11).

I
Fraţilor, în această Duminică, a doua a Postului Mare, se citesc două Evanghelii; una a Duminicii, zi în care noi totdeauna sărbătorim învierea Domnului, şi alta a Sfântului Grigorie Palama, pe care il sărbătorim şi-l cinstim astăzi, adică la două săptămâni după ce s-a început Postul Mare.
Fiecare din aceste Evanghelii are frumuseţea sa şi e plină de cugetări adânci. În cea a Duminicii, ni se vorbeşte despre vindecarea săvârşită de Domnul Hristos asupra unui om cu mâinile şi picioarele slăbănogite, de nu se mai putea mişca; în cea de a doua, ni se cetesc cuvinte spuse de Mântuitorul şi cuprinse în Evanghelia după loan. Ele cuprind învăţături adânci, bune de luat în seamă şi de îndeplinit de toţi cei ce au în mâna lor călăuzirea altora.
A vorbi despre înţelesul bogat care se află în amândouă bucăţile pomenite, nu ne va fi cu putinţă. După cum piatra scumpă numită diamant aruncă fără încetare raze luminoase, aşa şi un singur rând din Sf. Evanghelie ajunge pentru a scoate dintr-însul învăţătură ca dintr-o fântână nesecată. De aceea noi ne oprim la una singură din bucăţile citite şi vom căuta să sorbim dintr-însa rouă plăcută pe care Domnul Hristos a turnat-o în ea.
Să îndreptăm mintea noastră la bucata pomenită din Sfânta Evanghelie dela Ioan şi să scoatem învăţătura cea de bună călăuzire pentru noi.
II.
Fraţilor, Domnul Hristos a avut multă dragoste de unele cuvinte pe care le-a întrebuinţat des în învăţătura Sa. Când a vorbit de cei care trebuiau să urmeze glasului Său, i-a numit oi. Precum ştiţi, oaia este un dobitoc blând, fără răutate şi care primeşte lovitura fără a lovi. Aşa-i voia Domnului Hristos: de a avea pe ai săi blânzi şi buni. De aceia îi numeşte oi. | Continuare »

Despre cinstirea Sfintelor Icoane

Predica la Duminica I a Postului Mare (Duminica Ortodoxiei).

Fraţilor, în această Duminică, cea dintâi a Postului Mare, Biserica ne pune înainte una din luptele aprige purtate de dânsa cu duşmanii săi. Astăzi serbăm biruinţa împotriva acelora ce aruncau icoanele din sânul ei.
Cum să nu sărbătorească ea această biruinţă, când cu atât amar a câştigat-o! Cum să nu puie sub ochii fiilor săi trecutul care dovedeşte cât de mult ea s-a îngrijit să-i îndrumeze cu mijloace sănătoase pe calea dreptăţii!
Ceia ce s-a câştigat cu luptă, cu sudoare, cu sânge, nu trebuie să piară din amintirea noastră. Un lucru cu atât îţi este mai scump, cu cât l-ai căpătat cu mai multe osteneli. Aşa şi aci, să preţuim mai mult ceea ce învăţătoarea noastră, Biserica, cu mult zbucium a adus până la noi. Să nu ne arătăm nepăsători pentru ceea ce ea a ţinut de sfântă datorie să nu lipsească pe fiii săi. Toţi care nu ţin în seamă cât s-au ostenit părinţii cu dânşii, nu sunt fii buni. Tot aşa creştinii care nu se uită la lucrurile pentru care mama lor, Biserica, s-a ostenit, nu simt buni creştini.
Icoanele au fost odorul pentru care mult timp s-a luptat Biserica noastră. Aspră a fost şi mult timp a ţinut lupta, pentru că se găsiseră firi rele şi oameni fără Dumnezeu care nu primeau icoanele, le aruncau, le ardeau, ascultând mai mult de obiceiurile păgâneşti decât de cele ale Bisericii. A voit Dumnezeu însă ca, la urma urmei, biruinţa să fie a ei. Ea ridică sus steagul biruinţei şi aşează această zi, cea întâi Duminică din Postul Mare, ca amintire în nesfârşirea timpurilor. Ea a vrut să fie o zi care să amintească creştinului lupta purtată de dânsa pentru cinstirea icoanelor. Apoi tocmai despre această cinstire pe care-o datorăm sfintelor icoane, să vorbim şi noi azi.
I
Fraţilor, când un om iubeşte pe cineva, nu se naşte oare într-însul o dorinţă vie de a-i avea chipul zugrăvit pe ceva? Cu câtă plăcere primeşti şi ţii chipul prietenului cu care ţi-ai petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei! Cu câtă duioşie păstrezi chipurile fratelui iubit şi depărtat, ale surorii scumpe, ale rudelor de inimă! Nu numai atâta, păstrăm cu cinste şi chiar cu mulţămire chipul fruntaşilor neamului nostru, al celor ce şi-au vărsat sângele pentru ţară, al capului ţării, ale domnilor care au fost părinţi pentru neamul nostru. | Continuare »

Profetul şi Părintele Iosif

– La 137 de ani de la naşterea sa –

Părintele Iosif Trifa s-a născut în 3 martie 1888, din părinţii Dimitrie şi Ana, în satul Certege, judeţul Turda, ca al patrulea din cei şase fii ai lor. Mama sa Ana moare când el are şapte ani.
La şapte ani, în 1895, începe şcoala primară în satul său, iar în 1900 începe gimnaziul la Beiuş. După aceea, Teologia la Sibiu.
În anul 1910 este numit învăţător confesional în localitatea Vidra de Sus – mai târziu Avram Iancu (satul eroului).
În 1911 se căsătoreşte cu Iuliana Iancu, nepoată de frate a eroului Avram Iancu. Tot în acest an este hirotonit preot în Vidra.
În 1912 are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor.
În 1914 are al doilea copil, un băiat, Titus-Gheorghe, care, la fel, moare în următorul an. Tot în acest an începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară.
În 1916 are al treilea copil, un băiat, căruia îi pune numele la fel ca primului, Titus-Gheorghe. A fost singurul fiu rămas în viaţă.
În 1918 are al patrulea copil, o fetiţă, Augustina.
Se sfârşeşte Marele război, dar izbucneşte epidemia de gripă care seceră mute vieţi.
I se îmbolnăvesc grav soţia Iuliana împreună cu fiica Augustina. După scurtă zăcere mor amândouă şi le înmormântează lângă cei doi copii, în faţa bisericuţei de lemn din Vidra de Sus. Rămâne numai cu fiul său Tit orfan de mamă la numai trei ani. | Continuare »

[De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârşitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care şi l-a pregătit în viaţa lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul şi a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.
Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde îşi merită locul, după felul de viaţă pe care l-a trăit. Totuşi în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune – şi noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „…şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi în Evanghelie spune aşa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, şi toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, şi morţii vor învia: şi cei care au fost arşi vor ieşi din foc. Şi cei care s-au înecat vor ieşi din ape. Şi cei care au fost înghiţiţi de fiare sălbatice vor veni de acolo. Şi cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăşi omul cu trupul şi cu sufletul său şi va sta în faţa scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce osândeşti tu pe aproapele tău? Căci toţi va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.
Şi toţi ne vom înfăţişa, şi viii, şi morţii. | Continuare »

Crucea-Par.-OuatuPreotul Vladimir Popovici, Basarabia (publicat în: Solia unei jertfe)

Stăm adânc îndureraţi în faţa jertfei scumpului nostru părinte Vasile, care ne-a fost inima noastră. Care „a fost în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte“ (II Cor. 7, 3)…
Judecând omeneşte, pentru noi, pentru scumpa soţie a părintelui Vasile, este neîn­ţeleasă răpirea din mijlocul nostru a dragului nostru părinte Vasile. Dar voia Domnului şi planul Lui sunt mai presus de voile şi planurile oamenilor. Deci noi trebuie să ne supunem. Credem că Domnul a găsit mai bine ca să-l cheme la Sine pe preaiubitul nostru tovarăş de luptă sfântă şi comandant de front iscusit şi neînfricat – acum.
Iubiţii mei! Părintele Vasile n-a murit, ci trăieşte în vecii vecilor. Munca lui pe ogorul Domnului trăieşte şi va trăi. Jertfa vieţii lui pentru cauza Domnului va trăi cât va trăi şi Biserica lui Hristos pe pământ. Părintele Vasile şi-a făcut un nume bun, iar numele cel bun în veci rămâne. Părintele Vasile a murit o moarte de martir, luptând împotriva Antihristului fărădelegilor de azi.
Părintele Vasile stă ca o pildă strălucită pentru noi, preoţii. Ca o pildă de dragoste desăvârşită, punându-şi şi sufletul pentru prietenii săi. Părintele Vasile în veac îşi primeşte răsplata sa – dragostea tuturor fraţilor. El este scăldat în lacrimile dragostei tuturor.

Noi, fraţilor, să învăţăm de la această jertfă – care este o jertfă sfântă, de martir, pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu – să ne îndoim puterile în lupta împotriva lui Satan, pentru a birui lumea. Având mereu ţintă pe Hristos, Care este pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30). Amin.

 

Pr-Iosif-TRIFA[Părintele Iosif TRIFA], lângă sicriul părintelui Vasile Ouatu de la Bucureşti, a repetat în faţa multor martori (doar cu un an înainte de propria sa moarte), într-un ceas dintre cele mai grele pentru el, aceste testamentare cuvinte, ca un legământ al lui şi al nostru, al tuturor fraţilor, împreună cu el:
„…Dragă Vasile, am venit aici, fraţi de-ai tăi din toată ţara, să te petrecem la locul de odihnă. Tu pleci acum la Domnul şi Stăpânul Oastei noastre. Spune-I Domnului Iisus, dragă Vasile, că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte…
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că ne-ai lăsat aici în Biserica Lui – şi aici vrem să rămânem. Ca odinioară tânărul Samuel, noi ne-am trezit în Biserică şi în Biserică vrem să rămânem, în Biserică vrem să luptăm, pentru Biserică vrem să ne jertfim, ca să avem Biserica Lui cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată (Efes. 5, 27).
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm după Cuvântul Lui şi după dreptate. Până în ceasul de acum suntem ocărâţi, dar binecuvântăm, suntem prigoniţi, dar răbdăm, suntem vorbiţi de rău, dar ne rugăm. Până în ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (cf. I Cor. 4, 11-13). Dar pe toate le biruim, uitându-ne ţintă la El (Evrei 12, 1).
Dragă Vasile, spune-I Domnului că suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă suntem, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi (I Cor. 4, 8). Pentru că simţim mereu Mâna Lui şi dragostea Lui.
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că nimenea şi nimic nu ne vor mai putea despărţi de El şi dragostea Lui: nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici sabia (Rom. 8, 35). Vrăjiţi de dragostea aceasta vom lupta până la sfârşit pentru ca, pe urmă, să ne luăm şi noi cununa. | Continuare »

Pr-Iosif-TRIFAMărturie a fratelui Ioan Marini

Binecuvântat este cel ce prin scrisul şi graiul său îndeamnă pe oameni să citească Sf. Scriptură şi se luptă să ducă pretutindeni cunoştinţa Cuvântului dumnezeiesc. Şi, cu atât mai mult, merită numele de binefăcător al mulţimii acela care îngenunchează un popor întreg lângă Sfânta Carte a lui Dumnezeu.

Părintele Iosif Trifa a fost unul din aceştia. Timp de 27 de ani de preoţie, a lucrat fără preget şi a luptat zi şi noapte pentru a ridica şi a ţine „sus Cuvântul Vieţii” şi pentru a apropia poporul nostru de Cuvântul lui Dumnezeu. Întreagă viaţa sa de preot şi propovăduitor de la altar şi amvon a fost o şcoală a Bibliei.

O şcoală a Bibliei a fost scrisul său la multele gazete şi foi religioase pe care le-a redactat sau la care a colaborat.

O şcoală a Bibliei sunt cele peste 40 de neîntrecute cărţi pe care le-a scris şi care au trezit o ţară întreagă la citirea Sf. Scripturi.

Din această şcoală a Bibliei a ieşit şi marea mişcare de trezire religioasă „Oastea Domnului”, pe care a iniţiat-o şi condus-o cât timp a fost în viaţă şi care se alimentează şi acum din scrisul său (din cărţi şi foi) şi din spiritul pe care Duhul Sfânt l-a dat acestei Mişcări.

Cea mai mare dorinţă a vieţii sale a fost aceea de-a adânci în sufletul poporului cunoştinţa cuvântului biblic.

Şi i-a reuşit. Prin străduinţele sale binecuvântate de Domnul, scumpa Carte a lui Dumnezeu a ajuns să fie astăzi în bună parte şi Cartea poporului nostru. | Continuare »

Fratele Traian Dorz mărturiseşte despre trecerea în veşnicie a părintelui Iosif (din «Istoria unei jertfe» vol II)

 

„Statornici vom iubi Lucrarea
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.”

[…] Dintre operaţiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Fraţii Opriş şi Popovici erau cei care îl pansau şi îl îngrijeau zilnic cu vată, cu multă vată… Bietul frate Opriş spunea odată: „Dacă vata câtă i-am adus-o şi în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea…“ Era într-adevăr nevoie permanent de mari tampoane de vată pentru sângele ce se prelingea şi puroiul ce supura continuu din aceste răni… Acum temperatura se menţinea mereu până la 39 de grade şi chiar peste.

Printre ultimii vizitatori fusese şi părintele Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care îi rămăsese prieten şi apropiat. Acesta l-a şi mărturisit şi împărtăşit pe Părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârşitul său.
Pentru ultima dată i-a trimis atunci Părintele Iosif, prin preotul Aurel Nanu, mitropolitului Bălan, un cuvânt de dragoste smerită şi de fiască cerere de iertare… | Continuare »