[„Nu pot concepe muzica fără dumnezeirea dintr-însa“]

Maestrul Marin Constantin a plecat la cele veşnice la 85 de ani, în prima zi a anului 2011, de sărbătoarea Marelui Sfânt Vasile, ca să-L cunoască pe Dumnezeul veşniciei muzicii sale.

Marin Constantin este fondatorul corului «Madrigal» în anul 1963, cor pe care l-a dirijat atât în perioada comunistă, cât şi după 1989, obţinând numeroase premii: Premiul Criticii Muzicale Germane (1971), Medalia Enescu şi Medalia Eminescu, Crucea Patriarhală Ortodoxă (2000). A fost numit Omul Anului în anii 1990, 1992 şi1994. Corul «Madrigal» a fost numit în 1992 „bun al patrimoniului universal UNESCO“.
Îi aducem un ultim omagiu acestui mare om al muzicii româneşti, publicând un interviu consemnat de S. L. Sevianu în «Renaşterea», nr. 11 / 1994, preluat din revista «Timotheos», nr. 4 / 1995.

(…) Reporter: V-au plasat deja pe culme specialiştii care au făcut aprecieri superlative cu privire la dumneavoastră şi la Corul «Madrigal». De aceştia, aţi fost catalogat ca o personalitate inimitabilă şi intangibilă. Totuşi îndrăznesc să vă întreb dacă seninătatea zeiască din privirea dumneavoastră – spun aşa ca să ne mai jucăm puţin cu Olimpul – se datorează cumva muzicii dumnezeieşti pe care o dăruiţi lumii?

Marin Constantin: Mă străduiesc să rămân smerit – în zilele pe care mi le rezervă această trecere prin viaţă (şi care nu depind numai şi numai de mine) – încerc să nu mă despart de smerenia care constituie, poate, cel mai preţios ajutor în desfăşurarea şi susţinerea acelui efort de a te simţi Om.
Aprecierile dumneavoastră, ale clujenilor şi chiar ale marilor personalităţi, în legătură cu faptul că aş fi undeva pe aproape de Olimp, se fac pe proprie răspundere… iar aici, la Cluj, această largheţe şi această dragoste faţă de mine, eu aş fi fericit să fie faţă de muzică şi faţă de madrigalişti, aceste „inimi-clape“ ale unui instrument cu care cineva trebuia să cânte pentru a înfrumuseţa inimile noastre ale tuturor. | Continuare »

Nopţile Domnului

Traian Dorz, «Istoria unei jertfe», vol. 4

În nopţile Domnului, adunările noastre de revelion au fost totdeauna încărcate cu binecuvântări. La adăpostul obiceiului de a se petrece peste tot în aceste nopţi, când toată lumea e în mişcare, ne-am folosit şi noi din plin de timpul acesta deosebit pentru a-l petrece în cel mai fericit şi mai binecuvântat fel…

Adunările noastre cu ocazia revelionului au fost în acest an [1985] mai frumoase şi mai multe decât în toţi ceilalţi ani, de multă vreme până acum. Slăvit să fie Domnul nostru Care ne-a dat în timpul acesta o fericită pace şi o destul de liniştită muncă duhovnicească! În afară de unele mici şi rare neplăceri ale unora sau altora dintre fraţi cu micile autorităţi locale, în general în ţară n-am avut necazuri mai mari. Acum nu mai au loc mari prigoniri ca în anii dinainte. Au fost totuşi amendaţi în câteva locuri câteva zeci de fraţi cu câteva zeci de mii de lei, dar ce sunt acestea pe lângă ce fusese altă dată! Însă chiar şi acolo unde s-au produs acestea s-a văzut clar că era un abuz şi o nedreptate – acte de răzbunare şi de ură. Chiar şi aşa fiind, fraţii s-au supus în toate cazurile. Răbdători şi fără să facă nici o contestaţie, au plătit ceea ce li s-a cerut.

În multe locuri revelioanele noastre frăţeşti ţin toată noaptea, fraţii şi surorile despărţindu-se numai în zorii zilei de Anul Nou. Cuvântările, poeziile şi cântările Domnului sunt, în astfel de nopţi binecuvântate, o petrecere şi o hrană frăţească. Împrejurarea deosebită pe care o oferă noaptea aceasta în care se unesc şi se despart doi ani unul de altul este trăită puternic de către toate sufletele, ca o noapte de bilanţ, de cercetare, de adânc cutremur sufletesc. Ce rugăciuni zguduitoare cuprinde ceasul trecerii din anul vechi în cel nou… Ce mulţumiri pentru ajutorul din trecut, ce păreri de rău pentru păcatul şi lenevia din el. Şi ce legăminte, promisiuni şi cereri pentru cel viitor… Câte legăminte noi şi zguduitoare pun cei ce nu le aveau şi câte înnoiri fierbinţi fac cei ce slăbiseră legământul lor de mai de mult. Totdeauna după o astfel de baie sufletească ieşi, dintr-un an obosit, adânc primenit duhovniceşte. Şi intri, într-un an înviorat, întinerit ca şi cum ai fi trecut printr-o scăldătoare cerească. | Continuare »

Modelul cel mai apropiat

Dintre toate celelalte multe modele demne de urmat pe care le-am avut în viaţă, modelul cel mai apropiat de inima noastră este şi rămâne scumpul, neuitatul şi mereu prezentul frate Traian Dorz.
Se împleteau în el şi-l defineau atâtea însuşiri minunate în care L-am văzut atât de strălucit pe Hristos:
– farmecul iubirii curate şi jertfitoare,
– bucuria trăirii reale a oricărui moment, descoperind adevăratele valori şi frumosul acolo unde mulţi nu le vedeau,
– perseverenţa şi dârzenia în împlinirea responsabilităţilor pe care le avea,
– curajul nezdruncinat în faţa primejdiei, a vrăjmaşilor, a noului, a necunoscutului,
– capaciatea de asumare totală a tuturor riscurilor şi a consecinţelor acţiunilor întreprinse spre binele Lucrării Oastei şi spre slava Numelui lui Hristos,
– puterea de a îmbărbăta în orice împrejurare,
– îndrumarea sănătoasă şi dreaptă la fiecare răscruce,
– seninătatea privirii,
– limpezimea fericită a tulburărilor între fraţi,
– alinarea şi înduioşarea celor de departe,
– mijlocirea nepărtinitoare a păcii, | Continuare »

Un ostaş al Domnului nu cunoaşte frica

Preot Iosif TRIFA, FRICOŞII

Un dar deosebit al Oastei a fost şi acela de care m-a învrednicit Domnul: de a nu fi fricos. Voi avea eu multe, multe umbre şi scăderi. Nu m‑am lăudat niciodată decât „în neputinţele mele“. Dar, aşa mic şi slab cum sunt, Domnul  m-a învrednicit cu darul de a nu mă teme, de a îndrăzni în Numele Lui.

Când am cumpărat tipografia, toţi şopteau că „m-am înfundat“. „Uite-l, pe o criză ca asta, şi-a băgat capul în datorii de milioane!“
Când am căzut bolnav, toţi mă socoteau – şi mulţi se bucurau – că „m-am prăbuşit definitiv“. Dar eu m-am încrezut în Domnul şi El nu m-a lăsat. Chiar de s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii – cum zice Scriptura – eu nu mă tem, câtă vreme Domnul este cu mine şi aud mereu glasul Lui: Nu te teme, căci Eu cu tine sunt ca să te scap şi să te mântui (Ieremia 1, 8). Bolnav, de pe pat, am scris şi aceste rânduri, dar nu mă tem. Domnul mi-a arătat atâtea dovezi că este cu mine şi cu Oastea Lui, încât, să mă tem, ar însemna că sunt un laş şi un îndoielnic, şi necredincios ca Toma.
Un ostaş al Domnului nu se teme. El trebuie să aibă neîncetat conştiinţa că Domnul este cu el şi n-are de ce să se teamă. Un semn al cunoaşterii noastre de ostaşi ai Domnului trebuie să fie şi curajul, îndrăzneala. | Continuare »

PĂRINTELE ARSENIE BOCA

Cu sufletul plin de adâncă recunoştinţă şi iubire, www.comorinemuritoare.ro aduce închinare smerită Prea Cuviosului Părinte Arsenie Boca, „Sfântul Ardealului”, cel de la a cărui naştere, în 29 septembrie 2010, se împlinesc 100 de ani. Şi îngenunchind înaintea sfinţeniei vieţii sale, din toată inima ne rugăm:
Sfinte Părinte Arsenie, care ai fost trimis neamului nostru românesc cu solia sfântă de a-l povăţui să-şi schimbe viaţa de păcate şi să-şi îndrepte privirea spre Mântuitorul Hristos, mijloceşte înaintea Tronului Ceresc să fim cu toţii împlinitori ai poruncilor Domnului şi a îndemnurilor tale, pentru ca, urmând până la capăt „cărarea Împărăţiei”, să ajungem la mântuirea sufletelor noastre în această fericită Împărăţie a Mielului Biruitor.

Scurtă biografie:

  • 1910 – Se naşte la 29 septembrie, la Vata de Sus, lângă Brad, judeţul Hunedoara. Părinţii săi, Iosif şi Cristina, îi pun la botez numele Zian.
  • 1929 – Zian face şcoală primară în satul natal (4 clase) şi apoi intră la Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din Brad, pe care-l absolvă în 1929.
  • 1929 – Se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu.
  • 1933 – Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite cu bursă la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Face studii cu profesorul Costin Petrescu. Urmează cursuri de medicină (în special cele de anatomie), participă cu interes la prelegerile de mistică ale lui Nichifor Crainic. Frecventează şi alte cursuri în domeniul culturii şi artei.
  • 1935 – În 29 septembrie este hirotonit diacon celib.
  • 1939 – După terminarea Academiei de Arte Frumoase, urmează o scurtă perioadă de ucenicie în monahism la Athos. La reîntoarcerea în ţară, aduce câteva manuscrise ale Filocaliei fostului său profesor de la Sibiu, Părintele Dumitru Stăniloae, cu care colaborează la realizarea în limba romană a acestei lucrări. Părintele Arsenie scrie după dictatul Părintelui Stăniloae, realizează copertă Filocaliei şi susţine lucrarea de tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. Pe bună dreptate, Părintele Dumitru Stăniloae îl numeşte „Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.
  • 1939 – În iunie intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbătă de Sus.
  • 1940 – În 3 mai este tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbătă de Sus, primind acum numele de Arsenie.
  • 1942 – În 10 aprilie este hirotonit preot. | Continuare »

Fratele Moroz Ioan

din Volovăţ – Rădăuţi

Un fiu al răbdării şi o jertfă a dragostei pentru Domnul a fost şi fratele nostru Moroz Ioan din Volovăţ – Burla, judeţul Rădăuţi.
Fratele Moroz Ioan s-a născut la 24 iunie 1893, din părinţii Nicolae şi Maria. Tatăl său a murit pe când el încă era copil mic. Mama sa, recăsătorindu-se, nu a mai avut grijă de el şi de ceilalţi frăţiori ai lui. Abia crescut mai mărişor a fost slugă la străini şi aşa şi-a câştigat traiul până târziu. În Primul Război Mondial fiind pe front, a fost rănit – şi aşa a ajuns, în spital, să cunoască un soldat care i-a dat un Nou Testament şi l-a învăţat să citească, arătându-i literele Numelui ISUS.
După război, s-a căsătorit cu soţia sa, Trandafira, din Volovăţ. Acolo, în biserica din Burla, au venit odată fraţii din Oastea Domnului şi în urma acelei adunări s-a predat şi el Domnului Iisus, intrând în Oastea Sa. Era în anul 1929.
După aceea, plin de credinţă şi dragoste faţă de Domnul, el se ruga şi citea mult, având din partea Domnului mari bucurii, descoperiri şi îndemnuri neobişnuit de minunate, prin care Domnul l-a umplut de o mare dragoste şi putere de lucrul Său şi fără de care el poate nu ar fi fost în stare de râvna şi jertfa pe care le-a dovedit pentru Domnul Iisus în Oastea Sa. Îşi făcea şi munca sa, dar pleca şi la drum zile şi săptămâni întregi, cercetând pe fraţii unde erau adunări şi înfiinţând adunări noi prin satele unde încă nu erau… | Continuare »

Asociaţia Ortodoxă pentru o Lume Nouă şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu l-au elogiat pe ereticul Frere Rogers, fondatorul comunităţii Taizé

„Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» din Sibiu, a găzduit, la sfârşitul săptămânii trecute (13 mai 2010) un dialog între studenţii anului al III-lea şi Frere James din partea Comunităţii Taizé – Franţa. Din partea Facultăţii de Teologie din Sibiu a participat pr. conf. univ. dr. Constantin Necula. Invitatul le-a prezentat studenţilor Comunitatea Taizé, a vorbit despre pedagogia micilor grupuri de studiu biblic din comunitate şi de vocaţia surorilor şi a fraţilor implicaţi. Pr. Constantin Necula a prezentat personalitatea lui Frere Rogers, fondatorul Comunităţii Taizé. Evenimentul a fost organizat de Centrul Arhidiecezan de Diagnoză şi Cercetare Catehumenală, Omiletică şi în Pedagogia şi Metodologia Religiei «Mitropolit Andrei Şaguna», Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» şi Asociatia Ortodoxă pentru o Lume Nouă.“
(sursa: http://apologeticum.wordpress.com)

Dureros şi de neconceput lucru este faptul că unele persoane care, după 1989, în vreme de libertate, se erijează în îndrumători ai Oastei Domnului, sunt implicate în tot felul de asociaţii dubioase – World Vision, Crucea Albastră, «Schimbarea la faţă» din Rusia, cea a evreilor mesianici – şi de întâlniri şi rugăciuni ecumenice (ca şi aceea de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi nu numai) şi acum în dialogul cu Comunitatea din Taizé (a se vedea in imagine simbolurile binecunoscute: echerul, compasul…). Asociaţii care mai de care mai lipsite de orice legătură cu specificul curat, sincer, deschis şi fără ascunzişuri al Oastei Domnului, intenţionat urmărind să întineze numele şi steagul, şi solia acestei Lucrări întemeiată pe atâta jertfă a înaintaşilor ei.
S-ar putea spune că preotul Constantin Necula din Sibiu nu a amestecat nicicum Oastea Domnului în dialogul dintre Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» din Sibiu şi această Asociaţie Ortodoxă pentru o Lume Nouă din Taizé.
Dar categoric, lupta Oastei Domnului, misiunea ei, pe care ni le-au transmis-o nouă surghiuniţii şi batjocoriţii Hristosului ei, n-au nici o legătură nici cu aceşti oameni care, de la amvonul promovării acestui fel de relaţii şi dialoguri, urcă direct la tribuna Oastei, spre a-şi strecura aici tot veninul pro-ecumenist adunat acolo şi scuipând pe simplitatea şi sinceritatea Lucrării lui Dumnezeu cu părut-interesantele lor jargoane de cartier, colorate şi bombastice.
Iată încă o dată dovada că fratele Traian Dorz nu s-a înşelat şi nu ne-a înşelat când ne-a înştiinţat:
„…şi-au să vină-aicea oameni care poate niciodată
n-au simţit cu lupta Oastei şi cu cauza ei curată,
nici n-au pus un strop de jertfă ori de lacrimă pe lume,
urmărind numai câştiguri pământeşti sub al tău nume.
… Ei cu pumnii-n piept s-or bate, pe cei slabi să-i amăgească,
folosind tot ce se poate spune-n forma omenească,
cu grăbire, pe-ntrecute, merite să-ţi recunoască.“ (Mereu prin lupte)

O cauză a apariţiei atâtor dizidenţe în sânul Oastei sunt, în mare măsură, tocmai acesti erijaţi şi promovaţi în frunte, care caută să târască Oastea Domnului ca pe-o căruţă în urma lor şi s-o manevreze după interese străine, ca şi cum ea nu şi-ar avea deja Conducătorul ei şi drumul ei trasat şi cunoscut.
Preotul Constantin Necula este doar unul dintre aceştia. El şi-a manifestat nu numai o dată dispreţul faţă de fratele Traian, negându-i făţiş valoarea: „Eu n-am nimic cu Traian Dorz şi cu scrierile sale“. Sau: | Continuare »

Naşterea din nou

de Ierom. Serafim Rose, din Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului

Acum aş dori să spun un cuvânt despre un om mai simplu, pe nume Iuri Maşkov, care relatează convertirea sa în Rusia. A fost exilat forţat din Rusia în urmă cu trei ani şi, deşi abia trecuse de 40 de ani, a murit de cancer anul trecut. La exact trei luni de la sosirea lui în America, a ţinut o conferinţă în care a povestit cum a ajuns la credinţă: adică despre cum i S-a revelat Dumnezeu în suferinţele sale. Fusese invitat să vorbească într-o conferinţă ţinută în 1978 la New Jersey în limba rusă şi, când i-a venit rândul să vorbească, le-a spus celor prezenţi că înainte de a ajunge acolo nu ştia ce avea să le spună. „Eram tulburat”, a spus, „mi se părea că nu am nimic să vă spun. Prima jumătate a vieţii am fost student şi a doua jumătate am petrecut-o în închisoare şi în câmpurile de concentrare ale Gulagului. Într-adevăr, ce le-aş putea spune unor oameni mai educaţi decât mine, mai erudiţi şi chiar mai informaţi despre evenimentele din Uniunea Sovietică?
Aici putem vedea un contrast faţă de ceea ce se petrece în Vest. Există, este adevărat, şi în Occident mulţi oameni convertiţi la Ortodoxie. De cele mai multe ori au o vastă cunoaştere teoretică a Ortodoxiei, dar nu şi această experienţă a suferinţei şi nu au fost nevoiţi „să plătească pentru ceea ce li s-a dat”. Iuri, pe de altă parte, nu vorbeşte din cărţi, ci din propria lui experienţă.
„De aceea – continuă el – am hotărât să nu pun pe hârtie cuvântul meu, ci să spun orice îmi va pune Dumnezeu în suflet. Şi apoi, în timp ce treceam în viteză prin Bridgeport, Connecticut, într-un automobil splendid de-a lungul extraordinarei autostrăzi tăiate prin mijlocul unei naturi luxuriante, am înţeles că întreaga mea viaţă de suferinţă spirituală din «paradisul» comunist, calea mea de la ateism şi marxism la credinţa ortodoxă este singura informaţie valabilă care vă poate interesa. Viaţa mea prezintă interes numai pentru că este un strop în oceanul renaşterii religioase din Rusia.” | Continuare »

[Vreau să strig către Domnul cu o jertfă totală]

O mărturie-îndemn a fratelui Traian Dorz (din timpul arestului de la Securitatea din Beiuş, 1950), îmbărbătare pentru abruptul suiş ce ne-a mai rămas spre Înviere.

Într-o zi n-au mai avut nimic să ne dea de mâncare. Şi n-au avut nici a doua zi nimic. Era vremea muncilor de primăvară şi nu veniseră nici unii de acasă cu mâncare…
A treia zi au făcut un fel de mămăligă într-o găleată şi ne-au dat câte o porţie din asta cu o lopăţică de scândură în palme. Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem prima porţie de fasole acum doi ani, de la Zoli-baci, la Oradea…
În ziua următoare nu ne-au mai dat nici de asta.
Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete.
De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii…
Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit:
– Luaţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!
– Slavă Ţie, Doamne, am şoptit lăcrimând, cât de bun eşti Tu şi cum îngrijeşti ca, aici unde nu pot veni fraţii şi prietenii mei, să vină să mă hrănească tocmai vrăjmaşii care sunt puşi să ne chinuie. O, ce mare este puterea Ta care ştie să ne facă binele tocmai prin cei care sunt puşi ca să ne facă răul.
Dumnezeule bun, răsplăteşte odată şi omului acestuia, căci găleata aceasta de lături valorează acum pentru noi mai mult decât o găleată de aur.
A fost a doua mâncare primită ca din cer. | Continuare »

PRIMĂVARA TRUPULUI, RĂCEALA SUFLETULUI

Cornel Rusu, «Cuvântul, Cheie a Darurilor»

O dată cu topirea zăpezii şi dezgheţarea apei pe Dunăre, sloiurile de gheaţă au oprit vapoarele să ne alimenteze cu lemne, iar digul, slăbindu-se, a permis apei să inunde Delta – între braţele Dunării, Chilia şi Sulina, unde ne aflam.
După patru ani de la arestare, se formează primul lot de plecare acasă. Dintre fraţi, au beneficiat de aceasăt favoare Vasile Lavu, Cornel Silaghi, Simion Nicoară, Gheorghe Bregar, şi alţii.
Cu un an mai înainte, comandantul coloniei venea printre deţinuţi, dădea coli de hârtie, aranjase club dintr-o cameră, şi îndemna să se facă cereri de eliberare pe motivul că am fost reabilitaţi.
Văzând cererea fratelui Lavu m-am întristat foarte. Când veni rândul meu, juristul, care era tot dintre noi, mă îndemna să scriu că m-am reabilitat. Am răspuns:
– Nu!…Eu nu m-am reabilitat!…Reabilitarea mea ar însemna lepădare de credinţă, de vreme ce sunt condamnat pentru credinţa în Domnul Iisus şi activitate religioasă în Oastea Domnului.
– Bine – zise juristul. Atunci, duceţi-o la poartă.
Mergând spre poartă, m-am furişat în dormitor la fratele Traian Dorz. Văzând cererea, a zis:
– Foarte bine! Am să spun şi celorlalţi fraţi să facă la fel.
La predare, la poartă, ofiţerul de serviciu se uită lung la cerere, mă măsură cu privirea, apoi zise:
– Poţi să pleci.
La o aşa cerere n-am primit niciodată un răspuns. Au urmat restricţii în activitatea noastră de zi cu zi. Comandantul de la centru veni personal prin dormitoare, controlă traistele deţinuţilor, făcu percheziţii prin dormitoare, ne ţinu într-o stare de tensiune încordată.
A urmat apoi un lung calvar, de câteva luni. Ofiţerul de serviciu intra în dormitoare cu bâta şi lovea la întâmplare, fără nici un motiv, până când obosea… | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »