Nu vă lăsaţi copiii să meargă la osândă!

Nu vă lăsaţi copiii să meargă la osândă!

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

… În Evanghelia de astăzi se vorbeşte despre mântuirea unei fetiţe. Se vorbeşte despre un tată care s-a dus la Domnul şi L-a rugat pentru copilă. Câte mame, câţi taţi se mai duc azi la Domnul ca să se roage pentru copiii lor ca să vină Domnul să-i vindece, ca să nu moară şi ca să nu se piardă?
Copiii noştri, ai celor mai mulţi, merg la osândă, merg la păcat, merg la iad. Că balul şi păcatul, şi distracţiile lumeşti, şi felul deşert de vieţuire în care se trăieşte cu grămada – şi acum şi alte dăţi – sunt drumul sigur spre iad şi spre osândă.
Care tată se duce cu lacrimi la Domnul, să strige şi să-L roage pentru copilul său?
Care mamă, alarmată şi îngrozită de pierderea copilului său, strigă către Domnul: „Doamne, nu-l lăsa să moară!”?
Mai vorbeam şi astăzi şi am mai vorbit şi în alte dăţi… Mama se duce la biserică, se duce la adunare, dar înainte îşi pregăteşte fiica şi o trimite la joc, la bal… O trimite la păcat, o trimite la pierzare, o trimite la foc, o trimite la moarte, o trimite la iad… Gândiţi-vă ce faceţi şi ce răspundere aveţi înaintea lui Dumnezeu pentru copii. Unde ne sunt copiii noştri? Unde sunt fiii noştri? De ce în adunările noastre sunt numai bătrâni? De ce de cele mai multe ori la biserică merg numai bătrâni? Unde sunt ceilalţi?
Vine Domnul. Cuvântul Său este adevărat. Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi şi va despărţi pe fiii oamenilor cum desparte păstorul oile de capre. Şi va zice celor de la stânga: „Duceţi-vă, blestemaţilor…”; dar le va zice şi celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu!”…
Dacă între cei de-a dreapta va fi mama sau tata… iar între cei de-a stânga vor fi copiii… ce mântuire va fi aceea pentru mama sau pentru tatăl care se mântuieşte pe el şi caută mântuirea lui, dar nu caută mântuirea copilului şi nu plânge şi nu-l roagă şi nu-i sărută picioarele, numai să-l aducă la Dumnezeu şi să nu-şi piardă sufletul şi să nu-l arunce în focul veşnic?
Un tată vine astăzi la Iisus!… | Continuare »

VREMEA SEMĂNATULUI…

VREMEA SEMĂNATULUI…

din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

[…] Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul aşteaptă sămânţa şi sămânţa caută pământul. Da, în timpul existenţei noastre, al unui an din viaţa noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieţii noastre duhovniceşti, vremea semănatului nu ţine numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ţine toată viaţa noastră şi pentru primirea Cuvântului, şi pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât fiecare dintre noi să fim şi semănători, şi primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem şi o inimă în care să primim Cuvântul, şi o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii şi de obligaţii şi de a-l primi, şi de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulţimii Evanghelia sunt semănătorii… Ci fiecare dintre noi, toţi cei care am fost chemaţi la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă. […]

S-a aşezat citirea Evangheliei cu semănătorul acum, în vremea semănatului, şi s-a mai spus – de la început – şi bine facem mereu dacă ne-amintim de acest lucru de fiecare dată când la biserică este o Evanghelie, că uneori se explică, alteori nu se explică. Însă noi avem nevoie totdeauna ca, din Evanghelie, să tragem înţelesul cel mântuitor pentru viaţa noastră. Şi pilda cu semănătorul e ca o oglindă vie, ca un îndrumător pe care Dumnezeu a vrut ca să ni-l lase nouă pentru viaţa noastră de fiecare zi şi a fiecăruia dintre noi. | Continuare »

Cei trei înviaţi de Domnul Hristos

Cei trei înviaţi de Domnul Hristos

Predica la Duminica a XX-a după Rusalii

Fraţilor, sfinţii Evanghelişti ne povestesc despre trei morţi care au fost înviaţi de Domnul Hristos. Întâia oară ni se spune despre o fată de doisprezece ani, fiica lui Iair, care a fost înviată în casa părinţilor săi; al doilea e un tânăr din Nain, care a fost întors la viaţă când era dus spre mormânt, însoţit de plânsetele mamei sale; iar al treilea e Lazăr, cel înviat a patra zi, după ce fusese înmormântat de-a binelea.
E un şir de trei fiinţe, pe care moartea pusese stăpânire. Dar Mântuitorul a alungat-o, chiar după ce ea se aşezase pe totdeauna în acele trupuri, odinioară pline de viaţă.
Fata abia murise, şi Domnul Hristos îndată o aduse în viaţă; tânărul din Nain zăcuse mai mult în ghiarele morţii, căci Mântuitorul l-a găsit când cel tânăr era dus spre îngropare; iar la Lazăr a venit Domnul după ce toate ale îngropării se sfârşiseră.
Trei morţi a înviat Domnul, şi la fiecare, ca şi cum ar avea să ne înveţe ceva, se arată câte ceva deosebit. Deosebirea este că unul murise mai de curând, iar alţii mai de mult. Fata era poate chiar caldă, Lazăr însă începuse a se strica sau, cum spune graiul Bisericii, a se preface în părţile din care e şi alcătuit, adică în ţărână.
Citind sau auzind noi de aceste lucruri, de care ni s-a pomenit şi azi în Sf. Evanghelie, prin povestirea învierii din morţi a tânărului din Nain, mintea ni se duce mai întâi la puterea Mântuitorului de stăpân peste viaţă şi moarte. Căci spune Sf. Apostol Pavel despre Domnul Hristos, că El a stricat moartea şi a scos la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie (II Timotei 1, 10). Dar Sfinţii Părinţi, adică bărbaţii mari şi curaţi de la începutul Bisericii creştine, ei, oamenii care mult mai mult decât noi stăteau cu gândul la învăţătura Domnului, au găsit în aceste învieri nu numai atâta, ci şi multe alte temeiuri pentru înţelepciunea omului. Ei, care în lucrarea Mântuitorului au văzut nu numai îndreptări pentru trupul omului, ci mai cu seamă pentru sufletul lui, au văzut şi în aceste învieri deosebite câte o parte ascunsă de învăţătură care se descopere numai celor ce cu viaţa lor şi cu mintea stau mai aproape de Domnul. | Continuare »

Datoria de a face binele e nemărginită

Datoria de a face binele e nemărginită

Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii

„De faceţi bine celor ce vă fac bine, ce dar este vouă, că şi păcătoşii aceiaşi fac… Ci voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind“ (Luca 6, 33-35).

Fraţilor, noi toţi ne plângem că oamenii sunt răi, fiindcă avem deseori prilejul să vedem că mult mai multă silinţă se desfăşoară pentru facerea răului decât a binelui. Însuşi Sf. Apostol Ioan spune că lumea toată e cufundată în cel rău (Ioan 5, 19), iar Sf. Apostol Pavel de asemenea zice: „răul zace în mine“ (Romani 7, 21). Deci doi din cei mai temeinici stâlpi ai creştinătăţii recunosc că în lume sunt mai multe rele decât bune. De aici, se vede, urmează îndemnurile lor cele stăruitoare către creştini, de a se feri de rele şi a face cele bune.
Cu toate acestea, fraţilor, nu se poate minţi că în marea mulţime a răului, sunt şi câteva grăunţe bune; între zilele lungi de amărăciuni, se pot găsi şi câteva clipe de mulţumire. Ar fi şi de neînţeles ca în lumea aceasta toate să fie rele, odată ce ea e ieşită din mâna lui Dumnezeu care este bun. De aceia şi Sf. Apostol Ioan mărturiseşte că noi suntem dintr-un izvor bun, şi astfel fiind, din fire suntem protivnici către răul care se află în lume. Noi suntem de la Dumnezeu, spune el, iar lumea întreagă e cufundată în rău (I Ioan 5, 19). Din pricina aceasta, cu toate că vedem atâţia făptuitori ai răului în mijlocul nostru, în omenire s-au găsit totdeauna câţiva buni care au ţinut înaintea ochilor celorlalţi icoana câtorva gânduri bune şi a unor învăţături trebuincioase pentru viaţă. Astfel, de bine de rău, în mijlocul unei omeniri nedrepte, s-au grăit uneori şi cuvinte drepte, şi s-au grăit chiar atunci când cei ce le spuneau erau urâţi şi batjocoriţi.
De aici urmează că vreme multă în urmă, chiar înainte de venirea Domnului Hristos, în omenire tot s-au aflat câteva învăţături despre purtarea oamenilor, iar unele chiar foarte bune până azi. În adevăr, cinstirea părinţilor, oprirea furtului şi altele sunt lucruri vechi, pe care puţinii buni, care s-au aflat pe lume, totdeauna le-au spus şi le-au învăţat. | Continuare »

„Doamne, om păcătos sunt!”

Pescuirea_minunata_50Ce frumos se vede din Evanghelia de mâine ce mare lucru este adunarea Domnului! Când fratele Simon umpluse corabia de peşti, se cufunda corăbioara lui. El avea nevoie de ajutorul fraţilor. Fraţii săi erau aproape. S-au dus şi l-au ajutat. Ce mare lucru este să ai fraţi aproape! Şi, când te simţi cu greutate şi cu apăsare, şi cu necazuri, şi cu încercări la care nu poţi face singur faţă, apelezi la un frate. Pe câţi ne-au ajutat fraţii… şi pe câţi i-am ajutat şi noi… Câte surori n au fost ajutate de noi şi câte surori nu ne-au ajutat… Ajutaţi-vă unii pe alţii. Simţiţi-vă aproape unii de alţii, că nu ştii când vine ori o mare binecuvântare, pe care ai nevoie s-o împarţi cu ceilalţi, ori o mare povară, la care ai nevoie să te ajute ceilalţi. Ţineţi legătura unii cu alţii şi iubiţi-vă din toată inima. Dacă aţi iubit până acum adunarea şi v-aţi dus cu bucurie la adunare, de-aci încolo mai cu bucurie să vă duceţi! Să vă simţiţi totdeauna aproape ca apostolii: cei doi, de cei doi. Petru şi Andrei, de Iacob şi Ioan.
Dragostea lui Dumnezeu ne-a apropiat atât de mult şi a făcut să ne simţim aproape. Aveţi, sigur, fraţi şi surori şi trupeşti. Dar când sunteţi la o bucurie mare sau când sunteţi la un mare necaz, nu la fraţii trupeşti vă duceţi, chiar dacă sunt aproape. Vă duceţi la fraţii duhovniceşti, la surorile în Domnul. Şi acolo vă puteţi deschide inima cu toată puterea şi vă puteţi pleca genunchii la rugăciune, şi vă puteţi îmbrăţişa şi săruta pe lacrimi, fiindcă vă înţeleg şi îi înţelegeţi.
Asta este pentru noi adunarea. Să nu părăsiţi adunarea! Nici din lenevie. Nici când eşti bolnav. Să n-asculţi când spune boala: „Acuma nu mai poţi merge la adunare, că eşti bolnav”. Spune: „Nu, boală!”. Întreb pe Domnul: „Trebu¬ie să mă duc sau nu trebuie?”. Şi Domnul spune întotdeauna: „Du-te!”. Şi atunci nu ascult de boală. Ascult de Domnul. Mă duc bolnav şi mă întorc sănătos. Şi n-am luat nici un medicament. | Continuare »

Despre ispită

Despre ispită

Predică la Naşterea Maicii Domnului

Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită (Iisus Sirah 2, 1).

Fraţilor, când soarele îşi arată discul său luminos în zarea galben-roşiatică, razele sale într-o clipă ajung până la tine şi-ţi răspândesc veselia în inimă. Dar el nu răsare pe neaşteptate, ci trimete vestitorul său, care încredinţează pe cel ce priveşte la Răsărit că soarele vine grăbit să lumineze şi să aurească culmile dealurilor şi vârfurile copacilor. Cine este însă acest vestitor al soarelui? cine ne spune că discul de foc vine să răspândească lumină şi căldură peste firea adormită?
Este îngânarea de lumină şi întunerec înainte de ivirea soarelui, este amestecătura de ceaţă uşoară şi fum subţire, care, îmbrăcată în veşmânt roşiatic, poartă numele de revărsatul zorilor. Ea ne vesteşte că soarele e gata să răsară.
Dar împreună cu firea, cu lumea aceasta văzută, fraţilor, pe care soarele o veseleşte, trăieşte şi o lume nevăzută: este lumea sufletelor noastre. Şi ea are soarele ei, care a trezit-o din adormirea păcatului. Păcatul lui Adam o vârâse în întunerec, în noapte neagră. A venit însă soarele cu lumină orbitoare, Hristos Domnul, alungând negura păcatului şi încălzind sufletele.
Soarele de pe bolta cerului ne bucură cu răsăritul său numai după o noapte de câteva ceasuri. Cu cât mai mare bucurie a trebuit să aducă soarele Hristos, când răsări după o noapte de mii de ani! Răsăritul acesta a fost băutura răcoritoare care a alinat inima, a mângâiat sufletul şi a udat gâtlejul ars şi uscat al omenirii. Pentru aceasta şi pe soarele Hristos noi creştinii îl numim soarele dreptăţii, căci el n-a venit numai să aducă lumină şi căldură, ci mai cu seamă, pace, dreptate, bine şi adevăr.
De aceia şi naşterea Mântuitorului noi o serbăm cu bucurie mare, ca răsăritul soarelui dreptăţii nesfârşite.
Dar după cum soarele din înaltul cerului este vestit că are să răsară de zorile dimineţii, tot aşa ne este vestit şi răsăritul soarelui dreptăţii. Şi după cum omul şi firea toată se bucură când văd zorile, vestitorul soarelui, tot aşa creştinul saltă de bucurie când vede zorile care-i vestesc venirea soarelui dreptăţii, Hristos. | Continuare »

Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise

Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise

… Scrie Sfântul Evanghelist Ioan că, precum a fost înălţat şarpele în pustie de către Moise, după porunca lui Dumnezeu, în momentul cel mai greu din viaţa poporului, în momentul de criză, în momentul culminant de suferinţă şi de primejdie, aşa a fost înălţată Crucea lui Iisus Hristos, Jertfa Lui, întrunind în ea şi garantând prin ea şi prin credinţa în ea izbăvirea tuturor, aşa cum [era] crucea ridicată de Moise. (Pentru că o cruce a fost, nu o prăjină, lemnul pe care a înălţat Moise şarpele. Nu se poate atârna un şarpe pe o prăjină. A fost o cruce aceea pe care a înălţat-o Moise. Numai pe un lemn în formă de cruce poate sta spânzurat un şarpe.) Deci, cea dintâi cruce a făcut-o Moise, a cioplit-o Moise, omul lui Dumnezeu, care a scris porunca: „Să nu vă faceţi chip cioplit”. Pentru ca să arate că semnul Crucii nu este un chip cioplit, ci este un semn tainic, simbolizând Jertfa şi Răscumpărarea Sângelui lui Hristos.
Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise, după ce a adus Legea. Pentru că în acest semn a pus Dumnezeu răscumpărarea, preţul mântuirii noastre. Şi de aceea s-au îndreptat – şi din Vechiul, şi din Noul Testament – privirile noastre, prin Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, către acest semn tainic şi sfânt care este Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
După cum toate noţiunile abstracte au forma lor concretă, după cum sufletul nostru are forma lui în trupul nostru, are lăcaşul lui în trupul nostru, tot aşa înţelesul cel tainic al Crucii şi Jertfei Mântuitorului stă în semnul cel văzut, închipuit prin aceste două dimensiuni: verticala, care înseamnă legătura noastră cu Dumnezeu, şi orizontala, care înseamnă legătura noastră cu noi. | Continuare »

Despre rugăciune

Despre rugăciune

Predică la Duminica a X-a după Rusalii

Mare grijă a purtat totdeauna sfânta noastră Biserică de a pune înaintea fiilor săi învăţăturile frumoase şi mântuitoare. Cine a fost cu luare-aminte la slujba Domnului poate zice că a fost drept către suflet ca şi către trupul său. Într-adevăr, trupul omului are nevoie de hrană în tot timpul. Dar şi sufletul are nevoie de hrană; a-l lipsi de dânsa, nu înseamnă oare a fi nedrept? Pentru aceasta este de tot folosul ca, împreună cu trupul, să hrănim şi sufletul. Aceasta făcând, lucrăm spre binele şi mântuirea noastră.
Un îmbelşugat izvor pentru hrana sufletului este Sfânta Evanghelie. Cu multă înţelepciune mama noastră a tuturor, care este Biserica, la fiecare slujbă dumnezeiască ne citeşte dintr-însa câte o bucată plină de nepreţuite învăţături. Iar noi datori suntem să ne pătrundem sufletul de dânsele, ca şi albina care niciodată nu se întoarce deşartă, ci încărcată cu mierea cea dulce culeasă din flori.
Şi în Sfânta Evanghelie de astăzi multe lucruri sunt de învăţat. Ca omul harnic, fraţilor, să ne punem la lucru, să scoatem învăţătura cea bună, s-o întoarcem pe toate feţele, ca nimic să nu ne fie străin.
Ce ne spune cuvântul Domnului prin Sfânta Evanghelie de azi – un om a venit la Mântuitorul şi, căzându-i în genunchi, s-a rugat să mântuie pe fiul său, că de multe ori cade în foc şi în apă.
Ce era acesta? — Fără îndoială un lunatec. Se scula, umbla nopţile şi, unde se trezea, acolo cădea. Tatăl acestui lunatec, care ruga pe Mântuitorul pentru vindecarea fiului său, îi spune: L-am adus la Apostolii tăi, şi n-au putut să-l vindece. Domnul Hristos însă numai decât l-a vindecat, iar Apostolii, minunaţi, îl întrebară că de ce n-au putut face şi ei aşa?
Atunci Mântuitorul le spune: fiindcă n-aţi avut credinţă, iar această boală nu se vindecă decât prin post şi rugăciune.
Aţi auzit, fraţilor? Post şi rugăciune! Mari şi sfinte vorbe! Pentru fiecare trebuie o cuvântare întreagă ca să te adânceşti într-însele. De aceia să stăm de vorbă azi numai despre una dintr-însele, şi anume despre rugăciune. | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »