b'LOGOS — Comori Nemuritoare

… Lucrurile tainice cu privire la Botez vin încă de la Avraam; de acolo vine rădăcina credinţei creştine. Avraam era de 99 de ani când a fost chemat şi ales de Dumnezeu şi a făcut Dumnezeu legământ cu el prin tăierea împrejur. I s-a dat ca legământ tăierea împrejur. Apoi Avraam i-a tăiat împrejur pe toţi ai casei lui. Îl avea pe Ismail de 13 ani şi la acea vârstă l-a tăiat împrejur. După un an de zile îl naşte pe Isaac. Dar înainte da a se naşte Isac, porunca era dată, căci Dumnezeu i a spus: „De astăzi înainte, orice copil de parte bărbătească ce nu va fi tăiat împrejur a opta zi să fie stârpit din popor, că a stricat legea”. Vedem aici o taină a lui Dumnezeu: tăierea împrejur începe cu cei maturi, dar apoi se aplică celor minori. Şi, începând de la Isaac, tot poporul ales s-a tăiat împrejur a opta zi. Toţi cei ce au rămas sub Legea lui Moise până astăzi se taie împrejur.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Eu sunt iudeu din iudei. În ceea ce priveşte Legea, fariseu; eu, care am fost tăiat împrejur a opta zi”. Şi eu îi întreb pe cei de alte credinţe:
– De unde a ştiut el, la opt zile, că a fost tăiat împrejur?
– Pentru că era în practica Legii, răspund ei.
– Da? Pe aceea o recunoşti! Dar că Botezul se practică de două mii de ani în Biserica creştină, pe asta nu mai vrei s-o mai recunoşti! Nu vedeţi că sunteţi chinuiţi de satana, măi oameni buni? Nu vedeţi unde v-a adus satana, să tăgăduiţi o taină aşa de mare, Taina Botezului?
Tăierea împrejur a început cu cei maturi şi continuă cu cei mici, cu nou-născuţii. Exact aşa e şi cu creştinismul. | Continuare »

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a XII-a după Rusalii

Iubiţii mei, Evanghelia de astăzi spune că un om vine la Hristos. Este tânăr (vezi Matei 19, 22), este sănătos, este „bogat”, este chiar „dregător” (Luca 18, 23, 18). Patru bunuri de care atât se mai minunează oamenii, adunate într-o singură persoană. Ce altceva vroia? Sănătate avea, tânăr era, bogăţie avea, dregătorie avea. Cu toate acestea, nu era mulţumit. Înăuntrul său ceva îl preocupa şi o întrebare îi veni pe buze : „Ce să fac? …”.
Aduceţi-vă aminte! Aceeaşi întrebare am auzit-o şi din gura unui alt bogat, a bogatului nebun (vezi Luca 12,17), întrebare pe care şi-o pun şi mulţi dintre bogaţii de astăzi, deoarece şi aceştia se îngrijesc de bogăţia pământească. Dar întrebarea „Ce să fac?” a bogatului din Evanghelia de astăzi se deosebeşte mult de a celorlalţi. Aceia se neliniştesc pentru lucrurile mici şi lipsite de importanţă. Acesta se interesează şi întreabă de ceva mare. Dorinţa lui era viaţa cea veşnică.
Viaţa veşnică, iad şi rai!… Ce sunt acestea? Poate că unii domni moderni vor spune: Auzi colo, „viaţă veşnică”, cuvinte ale celor proşti!… Şi totuşi, iubiţii mei, viaţa veşnică există. Există? Dar aveţi dovezi? Desigur că avem. Care dovezi? Nu vom face aici o conferinţă filosofică, istorică sau psihologică. Vom spune pe scurt următoarele.

***
Dacă veţi deschide Istoria Universală, din primele pagini, din adâncul Antichităţii şi până astăzi, constatările de pe urma săpăturilor arheologice, monumentele şi mormintele, ca şi cel care s-a descoperit în Verghina, cu inscripţiile şi obiectele ce le conţinea, mărturisesc şi demonstrează că omul trăieşte şi dincolo de mormânt. Toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic.
Dacă lăsăm la o parte istoria şi cercetăm filosofia şi ştiinţa, vom vedea acelaşi lucru. Dacă vom întreba nu pe aşa-numiţii oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, care după ce au luat o diplomă au închis cărţile şi joacă biliard şi cărţi, ci pe aceia cărora le-au albit tâmplele studiind, şi dacă vom întreba pe marii filozofi, ca Socrate, Platon, Aristotel, dacă le vom pune întrebarea „Există viaţa veşnică?”, ne vor răspunde: Există!
Istoria răspunde DA. Ştiinţa şi filosofia răspund DA. Dacă vom întreba şi psihologia şi ea va răspunde DA. Psihologia, nu cea de suprafaţă, ci cea a profunzimilor (abisală) spune că omul este şi o fiinţă materială, este şi o fiinţă economică, este şi o fiinţă comercială, este şi o fiinţă socială, este multilaterală şi multidimensională. Dar psihologia de astăzi mai spune că omul este o fiinţă limitrofă sau metafizică. Ce înseamnă asta? După cum aici, la graniţă, avem de o parte iubita şi martirica noastră patrie, iar de cealaltă parte un spaţiu străin, adică suntem la graniţa dintre două state, în acelaşi fel şi omul se află la graniţa dintre două lumi. Una este lumea pământească, iar cealaltă este ceea ce va să fie, cea de dincolo de lumea materială. Şi omul participă la ambele. | Continuare »

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, Editura Sophia

Pe ziua de astăzi – iată, prin altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu Îl voi da pe El vouă?“ Ei i-au dat treizeci de arginţi. Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire – şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vină şi pedeapsă pentru uciderea de Dumnezeu? Şi cum a putut să se hotărască la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa de apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţa au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda.
Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-l tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară“. Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-l lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda – şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 53 / 27 dec. 1936, p. 5

Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie are dumnezeiasca însuşire de a fi categoric, lămurit, necruţător cu păcatul; tăietor fără milă în păcat şi fărădelege. Aşa e şi locul de la Ieremia capitolul 1, versetele 10-15, unde Dumnezeu mustră praznicele iudeilor.
„Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare – zice Domnul –, căci Mi-e scârbă de tămâie. Nu vreau luni noi, sabate şi adunări de sărbătoare, căci nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea. Urăsc praznicele voastre, Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult; căci mâinile voastre sunt pline de sânge” (Is 1, 13-15).
Ce osândă, ce judecată aspră era aceasta pentru praznicele de pe atunci! Dar această osândă stă în picioare şi azi. Cuvântul lui Dumnezeu strigă şi azi: „Urăsc praznicele voastre… pentru că nu pot să văd praznicul batjocorit de păcat…”.
O, cum a ştiut diavolul să sape mereu în creştinismul din lume, în lucrul lui Dumnezeu din lume! În toate orânduielile lui Dumnezeu se vede săpătura vicleanului diavol. | Continuare »

Sfantul Teofan Zavoratul – Predici (Ed. «Sophia», Buc., 2009)

Prăznuind acum în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, trebuie să primim de la ei şi povăţuirea cuvenită zilei, ca să nu prăznuim în deşert, ci prin prăznuire să învăţăm cum să trăim creştineşte, iubind. La Sfinţii Apostoli totul este dătător de învăţătură: pilda vieţii lor, ostenelile în propovăduirea Evangheliei şi, mai ales, scrierile lor de Dumnezeu insuflate, cu care şi suntem îmbiaţi în fiecare an prin cele ce se citesc în biserică. Cine doreşte, poate să tragă învăţătură şi din acest izvor îmbelşugat, dar adânc; eu însă vreau acum să-mi opresc luarea-aminte, împreună cu voi, la ceea ce e mai simplu şi mai apropiat nouă, şi anume la numele Sfinţilor Apostoli verhovnici, şi să scot din ele, pentru mine însumi şi pentru voi, o lecţie pe ziua de astăzi. Vă rog să ascultaţi.
În primul rând, pătrundeţi cu gândul în noima numelor acestor Sfinţi Apostoli: ce înseamnă numele „Petru“ şi „Pavel“, şi de ce Domnul a rânduit ca ei să fie prăznuiţi împreună?
„Petru“ înseamnă „piatră“ şi arată tăria, statornicia şi neclintirea. „Pavel“ înseamnă „mic“, şi arată părerea de sine lipsită de îngâmfare, defăimarea de sine şi smerenia. Împreună, Petru şi Pavel ne învaţă că trebuie să fim tari în credinţa şi în vieţuirea creştină, dar totodată smeriţi şi defăimători de sine şi ne arată că nu trebuie să fim tari fără să fim smeriţi, ci, dimpotrivă, cu cât este cineva mai smerit, cu atât este mai tare şi mai neclintit în credinţa şi în vieţuirea creştină. Cel ce clădeşte o casă face la început temelie adâncă: şi în creştinism trebuie să ne adâncim prin defăimarea de sine, ca să ne întemeiem cu tărie în el şi abia apoi să ne clădim casa mântuirii, aşa cum ne arată Domnul, Care e temelia mântuirii noastre – temelie pe care nimeni altul n-o poate pune – şi Care, fiind mai presus de toate, S-a smerit totuşi, ascultător fâcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Astfel, smerenia este cea mai trainică temelie a vieţii şi a virtuţii creştine. De ce aşa? Pentru că fără harul dumnezeiesc nu putem nici să gândim, nici să facem vreun lucru bun, iar harul lui Dumnezeu nu se dă celor încrezuţi, care nădăjduiesc în puterile lor. Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără numai spre cel blând si smerit, care tremură de cuvintele Mele? Ploaia se coboară de sus şi adapă locurile joase: şi smerenia atrage harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, iar trufia şi nădăjduirea în sine îl fac să se îndepărteze. Aceasta este legea dreptăţii dumnezeieşti: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Nu cred că e nevoie să vă mai lămuresc, fraţilor, la ce îndatorează lucrul acesta, deoarece vedeţi, fără îndoială, şi singuri. | Continuare »

” Măcar dacă am pierdut totul din lumea asta, ce am avut, scump, sfânt şi drag, să nu ne pierdem credinţa în Dumnezeu, să nu ne pierdem Adevărul, ci să-L mărturisim până la moarte”

Predica PS Longhin Jar la Bănceni, în Duminica Tomii, 8 mai 2016, Chemând lapocăinţă şi rugăciune inaintea apropiatului Sinod Panortodox, socotit deja „SOBOR TALHĂRESC“: „In faţa noastră stă o mare încercare. Este un Sinod ucigaş de suflete, de Biserică… Va fi o singură religie pentru a-l intalni pe Antihrist, dar Adevărul nu-l vom trăda“

„…Mântuitorul Hristos, Care a fost în mijlocul ucenicilor, şi Care le mărturisea ziua şi noaptea cuvântul adevărului, pentru că nu erau îmbrăcaţi [cu putere] de sus, erau în diferite gânduri, în diferite cugetări, unul s-a lepădat, altul s-a dus, altul s-a înspăimântat, altul spunea că „dacă nu voi pune degetul meu în coasta Lui, în semnele cuielor, nu voi crede“. Ei, vedeţi, cât de diferite erau cugetele lor şi gândurile lor. Ar fi trebuit să fie una, dupa cum Mântuitorul Hristos îi învăţa, ca să fie una. Dar vedem că şi atunci, şi până astăzi, nu suntem una, mărturisim fiecare după cum credem, după cum simţim. Dar trebuie ca toţi să mărturisim după cuvântul adevărului. De ce, oare, unii spun într-un fel şi alţii spun altfel? De ce nu L-au mărturisit şi atunci pe Hristos, Mântuitorul – şi până astăzi tot aşa, la fel, de a trebuit să treacă prin atâtea ispitiri, prin atâtea încercări Biserica şi creştinii noştri? Şi vedem că de atunci şi până astăzi aşa mergem.

Şi, cred că şi voi, cei care sunteţi în Biserică, nu la fel înţelegeţi cu toţii. Unii vor ieşi din biserică înţelegând ce vrea Dumnezeu de la noi, oamenii. Alţii se vor duce, tot aşa, după cum au venit. Unii vor zice: „spune Doamne, că sunt gata să Te ascult şi să Te urmez“. Şi, totuşi, diferite crezuri vor fi şi printre voi.

Continuarea aici