Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Verşeni – 28 august 1977

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el”.
„Iată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: Tu cine eşti? El a mărturisit şi n-a tăgătuit; a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: «Dar cine eşti? Eşti Ilie?». El a zis: «Nu sunt». «Eşti proorocul?» Şi el a răspuns: «Nu»”.
„Şi Ioan zicea lui Irod: «Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău!”. Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere” (In 1, 6-7 şi 19-21; Mc 6, 18-20).

Slăvit să fie Domnul!
S-au spus aici cuvinte mari. S-au spus la nunta aceasta cuvinte de aur.
Ne bucurăm din suflet că Domnul Iisus a fost chemat la această nuntă. Privim la mirii noştri dragi ca la cele mai scumpe comori pe care le-a dat Dumnezeu acestei sfinte Lucrări. Am venit cu drag la această nuntă şi ne-am bucurat de multă vreme, înainte de ajunge aci, în nădejdea aceasta sfântă. Şi ne întoarcem din locul acesta atât de fericiţi şi vom duce şi la ceilalţi dragi şi scumpi ai noştri, de pe meleagurile noastre, veştile scumpe ale unei duioase dragoste şi părtăşii frăţeşti în care ne-am obişnuit şi ne-am bucurat la această sărbătoare, la această nuntă, la acest ospăţ.

Dragii noştri! Poate nu ne-am gândit şi nu ne-am amintit că sărbătoarea noastră, că sărbătoarea nunţii celor dragi ai noştri s-a potrivit tocmai la sfârşitul lunii august, la sfârşitul lunii acesteia, când ne aminteşte Cuvântul lui Dumnezeu că s-a petrecut ceva în sfârşitul lunii august. Ne aducem aminte de o zi, de un ospăţ de la sfârşitul lunii august. Se sărbătoreşte mereu, pe 29 august, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Şi fiindcă sărbătoarea noastră este în preajma acestei sărbători, am vrea să amintim, cu acest prilej binecuvântat, ceva din viaţa acestui om mare, trimis de Dumnezeu; cel mai mare dintre toţi proorocii, cel mai mare dintre cei născuţi din femei. N-a fost nici unul ca el, ca Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

„… Iisus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi nici¬odată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din Cer să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din ceea ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 16-40).Inmultirea-painilor_17_09Fraţilor şi surorilor! În Evanghelia aceasta este vorba de înmulţirea pâinilor, când Domnul Iisus – Fiul lui Dumnezeu – apăruse pe pământul acesta şi făcea tămăduiri, semne şi minuni. Din toate părţile veneau gloatele cu bolnavi pe braţe, pe tărgi, pe spate – ca să-i aducă la Marele nostru Mântuitor, ca să le dea tămăduire trupească. Cu prilejul acesta, cum arată Cuvântul lui Dumnezeu în capitolul acesta, dincolo de Marea Tiberiadei, unde Mântuitor Şi-a găsit un loc de poposire duhovnicească, voia să stea liniştit cu ucenicii Lui, ca să le dea sfaturile trebuitoare mântuirii, în vederea zilei de mâine, când vor trebui să ducă Cuvântul lui Dumnezeu mai departe. Dar n-a avut nici acolo linişte, căci gloata care Îl căuta şi vestea despre minunile şi despre învăţăturile pe care le dădea El Îl căuta pretutindeni. Îl căutau gloatele de bolnavi, Îl căutau oamenii trudiţi şi apăsaţi de povara păcatului pretutindeni, ca să le dea tămăduire. | Continuare »

„SĂ AUZIŢI DIN MORMÂNTUL NOSTRU ÎNDEMNURILE ACESTEA”

din vorbirea fratelui Traian Dorz de o la întâlnire cu tinerii creatori, la Sâmbăteni – 5 octombrie 1985

…vom sta de vorbă, cerând de la fiecare o părere, un îndemn, un gând cum putem noi lucra mai bine pentru Domnul. Care metode şi care îndrumări, şi care căi, şi ce anume ar trebui să facem noi ca să putem realiza pentru Domnul o trăire mai frumoasă şi o activitate mai rodnică în Lucrarea Lui? Ce părere aveţi despre adunările cu tineretul? Ce părere aveţi despre problemele care trebuiesc discutate între noi? Ce părere aveţi despre felul în care s-ar putea lucra mai frumos? Nu numai cu tineretul, dar îndeosebi cu tineretul. Sunt atâtea probleme care stau în faţa noastră. Şi s au ivit din partea multor fraţi tineri gânduri mature cu privire la felul de lucru în viitor. Dumnezeu v-a pus pe inimă aceste lucruri. Vedeţi cât de necesară este mântuirea neamului nostru, ridicarea nivelului duhovnicesc al credinţei noastre. Câtă nevoie este de mărturisirea Evangheliei! Câtă nevoie este de apropierea tineretului! Câtă nevoie este ca să-i chemăm pe colegii noştri, pe prietenii noştri. Sunt printre ei unii binevoitori, dornici după Dumnezeu. Ce putem face pentru aceştia? Care sunt metodele cele mai bune de a lucra pentru Domnul, de-a întări adunarea noastră, de-a aduce la Domnul mai degrabă pe semenii noştri, de-a face ceva mai practic, mai frumos pentru Domnul? Cum trebuie să facem adunările tineretului? Cât de necesar este un studiu biblic, şcoala biblică, formarea sufletelor noastre în învăţătura în care ne-a mântuit pe noi Domnul? Cum trebuie să procedăm noi cu cei din jurul nostru? Cum putem face ca lucrul Domnului să sporească şi să ajutăm şi noi înşine la creşterea Lucrării lui Dumnezeu? Care sunt deficienţele noastre? Care sunt slăbiciunile pe care le avem? Ce trebuie să face ca adunările noastre să fie mai frumoase? Cuvântările fraţilor să fie mai substanţiale? Pe cei care vin [noi] în adunările noastre cum îi putem aduce mai repede la Domnul? Cum putem face ca adunările noastre să se încheie totdeauna cu chemări la mântuire şi cu suflete care să se hotărască, nou, pentru Domnul? | Continuare »

MIRONOSIŢELE

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna. | Continuare »

Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele! (II)

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna.
Cât ar trebui să-I mulţumim noi lui Dumnezeu pentru această credinţă: cea adevărată, cea pipăită, cea sfinţită! Dumnezeul nostru cel adevărat a fost atât de bun cu noi şi ne a arătat, prin Fiul Lui, ce-a avut mai scump şi ce-a avut mai drag. Şi preţul cel mai scump al răscumpărării tale şi a mele s-a plătit cu sânge. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.

O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…

O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.

Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?

Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit. | Continuare »

[De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârşitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care şi l-a pregătit în viaţa lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul şi a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.
Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde îşi merită locul, după felul de viaţă pe care l-a trăit. Totuşi în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune – şi noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „…şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi în Evanghelie spune aşa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, şi toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, şi morţii vor învia: şi cei care au fost arşi vor ieşi din foc. Şi cei care s-au înecat vor ieşi din ape. Şi cei care au fost înghiţiţi de fiare sălbatice vor veni de acolo. Şi cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăşi omul cu trupul şi cu sufletul său şi va sta în faţa scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce osândeşti tu pe aproapele tău? Căci toţi va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.
Şi toţi ne vom înfăţişa, şi viii, şi morţii. | Continuare »

Crucea-Par.-OuatuPreotul Vladimir Popovici, Basarabia (publicat în: Solia unei jertfe)

Stăm adânc îndureraţi în faţa jertfei scumpului nostru părinte Vasile, care ne-a fost inima noastră. Care „a fost în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte“ (II Cor. 7, 3)…
Judecând omeneşte, pentru noi, pentru scumpa soţie a părintelui Vasile, este neîn­ţeleasă răpirea din mijlocul nostru a dragului nostru părinte Vasile. Dar voia Domnului şi planul Lui sunt mai presus de voile şi planurile oamenilor. Deci noi trebuie să ne supunem. Credem că Domnul a găsit mai bine ca să-l cheme la Sine pe preaiubitul nostru tovarăş de luptă sfântă şi comandant de front iscusit şi neînfricat – acum.
Iubiţii mei! Părintele Vasile n-a murit, ci trăieşte în vecii vecilor. Munca lui pe ogorul Domnului trăieşte şi va trăi. Jertfa vieţii lui pentru cauza Domnului va trăi cât va trăi şi Biserica lui Hristos pe pământ. Părintele Vasile şi-a făcut un nume bun, iar numele cel bun în veci rămâne. Părintele Vasile a murit o moarte de martir, luptând împotriva Antihristului fărădelegilor de azi.
Părintele Vasile stă ca o pildă strălucită pentru noi, preoţii. Ca o pildă de dragoste desăvârşită, punându-şi şi sufletul pentru prietenii săi. Părintele Vasile în veac îşi primeşte răsplata sa – dragostea tuturor fraţilor. El este scăldat în lacrimile dragostei tuturor.

Noi, fraţilor, să învăţăm de la această jertfă – care este o jertfă sfântă, de martir, pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu – să ne îndoim puterile în lupta împotriva lui Satan, pentru a birui lumea. Având mereu ţintă pe Hristos, Care este pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30). Amin.

 

DE LA PRIVEGHIUL FRATELUI IOAN MARINI

Vorbeşte fratele Traian Dorz

Oastea este dragoste şi lacrimi. Aşa am învăţat şi aşa vrem să rămânem

…Sunt 15 ani de când l-am întâlnit prima dată la Sibiu. Aveam atunci abia 17 ani.
Doi ani mai târziu, planul lui Dumnezeu ne-a înfrăţit pe totdeauna la aceeaşi masă de scris şi de lacrimi, lângă patul şi inima marelui nostru Neemia. Lângă jertfa care era în fiecare zi o luminoasă pildă pentru noi. Câte n-am trăit noi împreună cu păr. Trifa… cine le-ar putea scrie oare pe toate?
A urmat apoi sfârşitul din 12 februarie 1938. Când Părintele Iosif a plecat dintre noi, atâtea mâini haine s-au repezit să rupă Oastea. Şi câţi nu s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi!
Nouă ani am fost alungaţi pe toate drumurile acestei ţări, din cetate în cetate, de la Sibiu, la Oradea, apoi la Arad, apoi la Cluj, la Bucureşti, la Beiuş… Ne uitam amândoi de atâtea ori în jurul nostru şi adesea nu auzeam decât urlete de glasuri vrăjmaşe… Mulţi s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi…
Dar Dumnezeul nostru, El Însuşi ne-a apărat. Şi, peste ruinele sfâşierilor şi luptelor noastre, El a făcut ca Oastea Lui să primească o nouă şi mare revărsare de har. Iar astăzi ea merge din biruinţă în biruinţă, ajungând pe înălţimi pe care nici nu le bănuia altădată.
Şi va mai merge încă, pentru că este Lucrarea lui Dumnezeu. Azi suntem iar la o mare răspântie şi mulţi încep să creadă ceea ce se credea acum 9 ani despre Lucrarea aceasta. Gândind la acest lucru, Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am citit în dimineaţa aceasta, de la Isaia 54, 8-17, scris parcă anume pentru Lucrarea Oastei, mi-a umplut sufletul de pace. | Continuare »

Zaheu_25Vorbirea fratelui Traian Dorz
la o nuntă din Bihor – 1 martie 1981

S-a citi aici despre întâlnirea lui Zaheu cu Mântuitorul. Nu era întâmplare. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu rânduise această întâlnire. Şi nu numai Zaheu a fost acolo un om care avea nevoie să se întâlnească cu Hristos.

Ne închinăm în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Noi suntem un popor creştin. De la naştere, poporul nostru s-a născut creştin. Poporul nostru nu s-a încreştinat după ani, după secole de păgânism, ca alte popoare. Faţă de poporul nostru, Dumnezeu a avut o milă, o bunătate, o grijă deosebite. De la naşterea noastră din părinţii noştri trupeşti şi din cei sufleteşti, din Cuvântul şi din Duhul lui Dumnezeu, noi ne-am născut creştini. Mărturisim dreapta noastră credinţă, care a cuprins căsătoria, nunta, printre cele şapte Taine ale ei, [aceasta fiind] considerată sfântă nu numai din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din toate învăţăturile care ne-au rămas nouă de la părinţii noştri drept-cre¬dincioşi şi care au lăsat pe tot întinsul patriei noastre semnele marii lor credinţe şi ale adâncii lor încrederi în Dumnezeu.
Am fost aşezaţi aici de înţelepciunea lui Dumnezeu şi de lucrarea cea tainică a Lui, care a rânduit viaţa nu numai fiecărui om şi fiecărei familii, ci fiecărei naţiuni.
Am fost aşezaţi la răscrucea asta a istoriei şi a geografiei, în care n-am avut, de-a lungul istoriei poporului nostru, nici un aliat adevărat şi statornic, decât pe Dumnezeu. Părinţii noştri au simţit aceasta, că peste poporul nostru şi peste acest pământ sfânt, presărat cu morminte şi cu dovezi ale dragostei şi credinţei lor, au trecut la fel de sălbatici şi prietenii, şi vrăjmaşii. Şi numai Dumnezeu a fost Singurul lor aliat. În cele mai grele împrejurări, părinţii noştri şi-au îndreptat inima şi gândurile spre Dumnezeu şi au spus: „Doamne, nu mai avem pe nimeni! Toţi cei care ne-au promis ajutorul ne-au trădat. Toţi cei care s-au fălit că sunt prieteni ne-au înşelat. Şi, la vremea celei mai cumplite răscruci din viaţa noastră, ne-au părăsit.”
Marii noştri înaintaşi, aceia care şi-au pus viaţa în joc pentru apărarea fiinţei poporului nostru, au spus prin glasul lui Ştefan cel Mare: „Eu nu apăr aici numai existenţa şi fiinţa neamului meu, ci apăr aici credinţa în Iisus Hristos!”. | Continuare »