Vorbirea fratelui Traian Dorz de la înmormântarea părintelui Vladimir Popovici – Cluj, 29 martie 1985

10-fecioareÎn Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Citim din sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 11, începând cu versetul 21, câteva din sfintele cuvinte ale Mântuitorului nostru iubit spuse într-un astfel de moment greu pentru o familie care-şi înmormântase pe unul dintre cei mai iubiţi fii ai săi, unul dintre cei mai iubiţi prieteni ai Mântuitorului, unul dintre cei mai credincioşi ucenici ai Lui.
La versetul 21, Marta, sora lui Lazăr, i-a zis lui Iisus: „«Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu. Dar şi acum ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu». Iisus i-a zis: «Marta, fratele tău va învia». «Ştiu», i-a răspuns Marta. «Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi». Iisus i-a zis: «Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi tu lucrul acesta, Marta?». «Da, Doamne», a zis ea. «Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care trebuia să vină în lume»”. Amin.
Aceste câteva versete trebuie să ne aducă nouă, în inima noastră şi în faţa noastră, unul dintre cele mai minunate adevăruri ale lui Dumnezeu pe care se întemeiază credinţa noastră creştină şi care formează nădejdea fiecăruia dintre cei care mărturisesc nu numai cu gura lor, ci cu inima şi cu viaţa lor că sunt şi că doresc să fie cu adevărat urmaşi şi credincioşi ai lui Hristos.
„Eu sunt învierea şi viaţa”, a zis Domnul Iisus. „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”. „Da, Doamne”, i-a zis ea. „Eu am crezut…”. | Continuare »

Cuvântul părintelui Vladimir Popovici

la înmormântarea fratelui învăţător Ioan Marini, 2 februarie 1947

„Un plânset de mare jale şi un snop de flori ale iubirii noastre pe mormântul neuitatului nostru frate Ioan Marini

O, iubitul meu!… O, dragul şi scumpul nostru, pe care inima noastră nu te va uita niciodată! (I Cor 13, 8). O, dulcele şi vechiul meu prieten de călătorie pe drumul Emausului nostru! O, neuitatul meu tovarăş de luptă sfântă în ostăşia Domnului Iisus Biruitorul, în Biserica Lui cea vie! O, nedespărţitul nostru frate în această singură frumoasă cale pe pământ spre Sionul cel ceresc!
O, iubitul nostru!… Dar acum tu te-ai despărţit de noi, iar noi am rămas singuri şi fără tine acum, în plângere şi tân¬guire mare. După atâţia scumpi şi neuitaţi ai noştri care s au despărţit de noi… tu te-ai desprins, iubite; şi ai plecat în ultima călătorie, pe dealul cimitirului din Săsciori. Şi ai poposit acolo, în trudnica şi obositoarea-ţi cale, până la sunarea trâmbiţei lui Dumnezeu (I Tes 4, 16).
O, iubitul nostru, de acum nu mai eşti cu noi în trup!… O, şi această despărţire ne doare mult de tot pe noi! Durerea ei ne copleşeşte chiar… Dar mai ales pe mine, vinovatul, pentru că n-am fost lângă tine nici când plecai, nici chiar când ai plecat la Domnul. O, vinovat sunt înaintea ta, iubitul meu, de şapte ori sunt vinovat!… Şi ce durere sfâşietoare mă chinuie şi mă străpunge pentru aceasta!… | Continuare »

Iisus-cu-ucenicii-166Un cuvânt al fratelui Traian Dorz

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (In 13, 34-35).

Ce minunat, într-adevăr, este înţelesul acestui verset sfânt! Mântuitorul Însuşi n-a dat ca semn al recunoaşterii de către lume a ucenicilor Săi nici vorbirea în limbi, nici minunile, nici semnele, nici alte calităţi deosebite, după care aleargă de obicei oamenii şi lumea. Ci dragostea. Acesta este semnul pe care El l-a dat lumii ca să-i cunoască pe cei care sunt ucenicii Lui. „Prin aceasta va cunoaşte lumea, prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste între voi.” Nu dacă veţi vorbi în limbi sau veţi avea daruri, sau veţi face minuni, sau veţi uimi lumea cu înţelepciunea voastră. Ci prin dragoste, singurul Lui semn pe pământ.
Prin aceasta L-am cunoscut şi noi pe El că este Dumnezeu. Prin aceasta L a recunoscut şi Tatăl că este Fiul Său. [Apostolul Pavel] spune: „Fiul dragostei Tatălui”. El ne-a dat şi nouă acest semn sfânt. Nu acei care fac minuni şi vorbesc… A lăsat în sfântul Său Cuvânt înştiinţarea aceasta: „Că vor veni mulţi în ziua aceea şi vor zice: «Doamne, n-am predicat noi în numele Tău? N-am făcut minuni? N-am scos draci chiar? N-am mâncat şi am băut în faţa Ta?» Şi Eu le voi spune: «Adevărat vă spun: niciodată nu v-am cunoscut. Voi aţi lucrat fără de lege»”. Există o singură lege a lui Hristos: legea iubirii. El a spus: „O singură poruncă vă dau, o singură lege: să vă iubiţi”.
Oricine a lucrat fără de această lege a săvârşit fărădelege. El n-are decât această singură lege. Oamenii au o mie de legi. Confesiunile omeneşti au numai legi peste tot, de la început şi până la sfârşit. Dar Hristos cel Viu şi Adevărat nu are decât una singură: porunca iubirii, legea iubirii. Pentru că a întemeiat o singură împărăţie: împărăţia iubirii; o singură răsplată: răsplata iubirii; un singur templu: templul iubirii; un singur soare: soarele iubirii. Şi oricine va fi din iubire va fi din Dumnezeu. Despre nici o virtute nu s-a spus: „Dumnezeu este răbdare” sau „blândeţe”, sau „milă”. Dar s-a spus: „…este iubire”. | Continuare »

„Doamne, vreau să văd”

Părintele Vasile Ouatu, la adunare a Oastei Domnului – Potlogi, judeţul Dâmboviţa (martie, 1935)

… Este la rând tocmai Evanghelia cu orbul din Ierihon (Lc 18, 35-42). O potrivire minunată. Parcă Dumnezeu anume a rânduit lucrurile pentru astăzi. Evanghelia însăşi mărturiseşte pentru Oastea Domnului şi rosturile ei în lume. E vorba de un orb care se întâlneşte cu Iisus. În clipa când aude că Iisus e acolo, prezent, el uită de toate, aleargă la Iisus şi-I strigă cât poate de tare: „Iisuse, Fiul lui David, al milă de mine”. Iisus Se apropie de el, îl vindecă, după ce aude chiar din gura lui mărturisirea categorică şi hotărâtă: „Doamne, vreau să văd”. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi zice Iisus şi orbul îndată a văzut. A mers apoi după Iisus şi-L slăvea pe Dumnezeu.
Iisus coboară în Ierihon, spre a-Şi strânge oiţele rătăcite. El era păstorul care nu obosea căutând pe ale Sale. Cu inima Lui divină, ştia că acolo în marginea Ierihonului, în valea păcatului, este cineva uitat, dispreţuit şi alungat de lume. Era orbul cerşetor. Sufletul lui însă ardea după Iisus. De aceea şi Iisus Se îndreaptă într-acolo. Lume multă era în jurul Lui şi-l însoţea pe tot parcursul, dar nu spre a-L urma cu duhul, ci din alte gânduri şi alte planuri omeneşti. Două inimi care se iubesc de-odată se găsesc faţă în faţă. Orbul aude zgomot mare. E semn că vine lume multă. „Prilej de-a strânge bani mulţi”, ar fi putut zice orbul. Dar la vestea că trece Iisus, el uită de bani şi de toate şi strigă cât îl ţine gura: „Iisuse, ai milă de mine! Iată-mă, sunt orb şi vreau să văd. M-am săturat cerşind. Nu-mi mai place viaţa aceasta. Eu vreau să văd. Tu singur mă poţi vindeca. Tu eşti Hristosul, Tu eşti Mântuitorul, Tu eşti salvarea mea. | Continuare »

Vorbirea fratelui Ioane (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vindecarea-orbului-18„Când a plecat de-acolo, s-au luat după Iisus doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!» După ce a intrat în casă, orbi au venit la El. Şi Iisus le-a zis: «Credeţi că pot face lucrul acesta?» «Da, Doamne!» Atunci S-a atins de ochii lor şi le-a zis: «Facă-se după credinţa voastră»” (Mt 9, 27-29).

S-a vorbit în seara aceasta despre aceste lucruri petrecute în Evanghelia care se va citi mâine în toate bisericile noastre.
Ce lucruri minunate sau petrecut atunci când Domnul Iisus era aici în lumea aceasta, când Domnul Iisus umbla din cetate în cetate, ca să cheme oamenii la mântuire, să le facă numai bine!
Pentru fiecare suflet zdrobit, pentru fiecare suflet amărât, pentru fiecare suflete căzut, El a venit în lumea aceasta să-i ridice, să-i aducă la starea fericită a ascultării de voia lui Dumnezeu. Să-i scoată din stările acelea nenorocite în care eram fiecare dintre noi.
Evanghelia vorbeşte de doi orbi… Iubiţilor, oare numai doi orbi or fi fost atunci în lumea aceasta, în vremea Domnului Iisus? Au fost mai mulţi… Şi astăzi sunt atâţia orbi, în vremurile noastre… Nu orbi cu ochii aceştia trupeşti, ci orbi cu ochii duhovniceşti.
Aceşti doi orbi, spune Evanghelia că s-au luat după Iisus şi strigau după El… Iar după ce au venit la El, Domnul Iisus i-a întrebat:
– Credeţi voi că pot să fac Eu asta?
– Da, Doamne!
Ei au crezut… O, ce puternică credinţă au avut aceşti doi orbi!
Orbii de astăzi nu mai au credinţă… | Continuare »

Referitor la Taina Botezului…

Titus Niculcea, un mărturisitor al dreptei credinţe şi luptător împotriva rătăcirii, pg. 315-318

… sectarii aduc ca un aşa-zis argument împotriva botezării copiilor faptul că şi Domnul Iisus S-a botezat matur, la vârsta de 30 de ani. Şi ei zic că aşa trebuie să se facă Botezul.
Ce trebuie să ştim în privinţa aceasta: în primul rând, trebuie să ştim că în Israel majoratul era la vârsta de 30 de ani. Deci nimeni nu se putea afirma sau lua o slujbă sau deveni învăţător până la această vârstă. Şi Domnul Iisus a respectat această lege. Tocmai El o dăduse, trebuia să o respecte.
Înaintea Mântuitorului Iisus era trimis Ioan Botezătorul, tot de către Dumnezeu, pentru a chema poporul Israel la pocăinţă. El practica un fel de botez, dar care era al pocăinţei. Dumnezeu l-a inspirat pe Ioan Botezătorul cum să procedeze cu acest fel de botez. Veneau iudeii şi se botezau de către Ioan Botezătorul. Formula de botez nu se cunoaşte, dar noi trebuie să înţelegem două lucruri importante în legătură cu aceasta: în primul rând, Ioan Botezătorul nu putea folosi Numele Sfintei Treimi. Se bănuieşte că a folosit numai Numele Tatălui. Numele Fiului nu-l putea folosi, fiindcă încă nu era proslăvit; iar Numele Duhului Sfânt nu-L putea folosi pentru că încă nu era venit. Deci, botezul lui Ioan era un botez pregătitor pentru creştinism. | Continuare »

OAMENII PURTĂTORI DE DUMNEZEU

Fr. Popa Petru (Săucani)

În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Cu prilejul acestor sărbători pe care Dumnezeu ne-a învrednicit încă o dată să le mai trăim, am auzit mereu din sfintele Evanghelii că S-a născut Hristos. Şi mereu am auzit pe oameni spunând cu buzele lor acest cuvânt drag şi scump. Iar alţii răspundeau: „Adevărat”.
S-a citit mereu în adunările noastre, s-a citit mereu în casele Domnului Evanghelia aceasta cu Naşterea Domnului Iisus. El din veşnicie S-a gândit la noi. S-a gândit la voi. S-a gândit la fiecare. El, Prinţul cerului. El, Care n-a vrut să fie cerul fără oameni. El, Care n-a vrut să fie oamenii fără cer. El, Care a lucrat această făptură omenească cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, din pământ şi din cer. El a fost acela, Creatorul. Şi El n-a uitat de făptura aceasta de jos. De aceea a lăsat slava şi puterea acolo sus în cer, să vină iar pe pământul acesta, să ne ridice iar pe noi la starea din care eram căzuţi.
Binecuvântat să fie Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru marea-I îndurare şi milă pe care a avut-o faţă de fiecare dintre noi. Dumnezeu, în dragostea Lui, S-a gândit să facă această lucrare mare de răscumpărare pentru sufletele noastre. Fiul a fost ascultător şi a spus: „Iată-Mă, trimite Mă!”.
Dar a mai fost nevoie de cineva. A mai trebuit cineva care să lucreze împreună cu Fiul venit din cer jos pe pământ. A trebuit căutată o fecioară. Printre mulţimile de fecioare de pe pământ, o fecioară curată ca cerul; o fecioară sfântă ca heruvimii. În braţele ei să vină Dumnezeu întrupat în fiinţă omenească. Şi s-a găsit această Fecioară. | Continuare »

[Respingători ai chemării lui Dumnezeu]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

În Sfânta Evanghelie sunt multe locuri în care se vorbeşte despre nunţi. În Matei, capitolul 22, Mântuitorul spune pilda cu cei chemaţi la nuntă. Acolo, un tată vrednic a pregătit o nuntă mare fiului său. Şi a făcut un cort mare, mare şi i a chemat pe toţi cei care erau invitaţi, să vină la petrecerea aceasta. „Veniţi, a zis el; toate sunt gata!”
Şi a trimis pretutindeni chemători minunaţi, crainici, să-i cheme pe toţi, pe toţi. În primul rând, a trimis la cei mai apropiaţi. Dar au fost trei categorii de oameni care au refuzat chemarea la nuntă.
I – Unul a spus: „Mi-am cumpărat o pereche de boi şi trebuie să-i încerc. Iartă-mă, nu pot veni…”
II – Altul a spus: „Mi-am sădit o vie, iartă-mă, nu pot veni…”
III – Altul a spus: „Mi-am luat nevastă. Iartă-mă, te rog, nu pot să vin”.
Aceştia trei… aceste trei feluri de respingători ai chemării lui Dumnezeu erau trei categorii de oameni care, din trei motive, au refuzat să vină la nunta Mirelui Sfânt.
Era vorba despre unul care cumpăra…
Era vorba despre unul care îşi sădise o vie…
Era vorba despre altul, care se căsătorise…
Iată deci trei categorii de oameni şi trei motive: comerţul, producţia, distracţia.
Sau: boii, via, nevasta.
Aceste trei motive, aceste trei piedici l-au oprit pe om să asculte chemarea lui Dumnezeu. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Leon Andronic de la o adunare de la Slobozia – decembrie 1968

Samariteanul-milostiv-2… Fratele a pomenit adineaori, aşa în treacăt, [despre] bietul om [din Evanghelie]… S-o fi dus şi el cu vreun interes… O fi avut şi el vreo sumă de bani la el. O fi vândut şi el vreo vacă; o fi vândut şi el ceva din gospodăria lui şi hoţii şi bandiţii, care nu pândesc altceva decât lucrurile acestea, l-o fi urmărit după ce a ieşit din Ierusalim şi cobora şi el spre Ierihon şi, la un loc dosnic, la un loc potrivit, l-au prins, i-au dat în cap, l-au lovit, l-au golit de bani, l-au bătut bine şi l-au lăsat abia cu oleacă de suflare de viaţă în el. Şi pe urmă… valea! După ce i-au luat banii, nu i-au mai interesat. Iar el, [în faţa] pieirii, a morţii, de-acuma aştepta sfârşitul. N-avea altă putere. Era zdrobit tot. Trece întâmplător – cum spune Evanghelia – preotul pe alături (Auzi? Pe alături!), trece şi levitul pe alături… se uită la el fără nici un pic de milă şi păşeşte înainte. Şi întâmplarea face ca un altul, împotriva mersului lor, să vină şi merge şi el spre Ierusalim, în urcuş. (…) Şi acela era un samaritean milos. Şi se uită la el şi… cum a spus acum doisprezece ani (când s-a născut Milica), la Cluj, un frate din Bucureşti: că samariteanul din Evanghelie a avut un ochi plin de milă. Şi acest ochi plin de milă l-a făcut să se oprească lângă acest nenorocit al sorţii şi să se intereseze de viaţa lui. Când l-a văzut năclăit tot în sânge, când l-a văzut vânăt tot, când l‑a văzut că era zdrobit cu desăvârşire, a uitat de drumul lui, a uitat de interesele lui, a uitat unde se duce şi s-a oprit lângă el. Când l-a ascultat, a văzut că mai bate în el inima [şi şi-a zis]: „Ei, e rostul să-l salvez”. A coborât de pe măgăruşul lui, a luat sticluţa cu vin, cu untdelemn, ce-a avut el acolo, l-a frecţionat, l-a uns, l-a legat, l-a luat şi l-a mai înviorat oleacă, pe urmă l-a ridicat pe asinul lui şi l-a dus la casa hangiului. I l-a dat în grijă şi i-a spus: „Vezi, ţi l-am adus. Te rog să ai grijă de el. Uite, ai doi dinari (…). Şi, ce vei mai cheltui, la întoarcere (că eu dau pe-aici; iar vreau să-l văd, să-l văd complet sănătos), îţi voi da înapoi”. | Continuare »

ÎNGERII CARE NE ÎNSOŢESC LA ADUNĂRI

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz

… Tot ce au spus buzele Lui sfinte a fost numai adevăr. Buzele noastre mai şi mint uneori; mai spunem lucruri pe care nu le credem sau care nu sunt adevărate. Dar buzele Lui n-au spus decât ceea ce era adevărat. Şi de aceea a zis El: „Cerul şi pământul poate să treacă şi vor şi trece; dar cuvintele Mele nu vor trece”. Pentru că tot ce-a spus El este adevărat.
Aşa că, dacă a spus El: „Când doi sau trei vă veţi aduna, când douăzeci sau treizeci veţi fi adunaţi, când două sau trei sute veţi fi adunaţi, când două sau trei mii veţi fi împreună, Eu voi fi în mijlocul vostru, pentru că voi vă adunaţi în numele Meu”. El este aici. Să ştiţi şi să credeţi: Hristos este aici, în mijlocul nostru. Şi nu numai El, ci mii de duhuri slujitoare binecuvântate sunt. Şi nu numai duhuri bune; sunt şi mii de duhuri rele. Oriunde se adună credincioşii Domnului, acolo-i însoţesc îngerii Domnului, pentru că este scris: „El va porunci îngerilor Săi să te însoţească în toate căile tale”. Mai ales când mergi pe căile lui Dumnezeu, câţi îngeri ai Domnului te însoţesc! De-atâtea ori s-au pus piedici în calea noastră spre adunare, în calea noastră spre fraţi, în calea noastră spre biserică, în calea noastră spre facerea binelui. Cine a înlăturat piedicile? Cine a înlăturat vrăjmaşii? Cine a înlăturat accidentele şi nenorocirile din calea noastră? Acei îngeri binecuvântaţi cărora Domnul le-a poruncit să ne însoţească în toate căile noastre. Ei, acei care ne-au însoţit pe fiecare în calea noastră spre adunare sunt aici lângă noi.
O veche carte sfântă scrie: „Cel puţin doi îngeri însoţeşte totdeauna pe orice suflet care merge la auzirea Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1981

demonizatii din gadaraÎn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Despre Sfânta Evanghelie de astăzi s-a amintit mereu şi e bine să ne amintim totdeauna despre Cuvântul Domnului şi despre faptele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că tot ce s-a scris acolo pe paginile Sfântului Cuvânt ne priveşte pe fiecare dintre noi şi este istoria fiecăruia dintre noi.
Începutul Evangheliei de astăzi nu-i în Luca la versetul 26 din capitolul 8, ci-i la versetul 22, unde se spune că Mântuitorul i-a silit pe ucenicii Săi să se suie în corabie şi să treacă marea de partea cealaltă… Acolo unde îi aştepta un bolnav.
Cât de mare este dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi cei care suferă! Nimeni nu se mai gândea şi la acest nenorocit de la care toţi se întorceau cu groază şi pe care toţi îl uitaseră, părăsindu-l pentru totdeauna. Nici o speranţă nu mai era pentru el. Toţi îşi întorceau feţele cu groază şi se depărtau de la acest om, de acest suflet nenorocit.
Numai Domnul se gândea la el. Domnul nu-l uitase. Din dragoste pentru el, a părăsit ţărmul şi ucenicii, şi prietenii, şi pe toţi cei care Îl înconjuraseră cu dragoste şi a înfruntat furtuna şi valurile apelor, şi primejdia morţii… ca să treacă dincolo, pe ţărmul gadarenilor, unde aştepta acest nenorocit care dorea şi care suspina, şi care suferea aşteptând mântuirea Lui.
Dragii mei fraţi şi surori! În istoria acestui om nenorocit eram fiecare dintre noi. Şi noi am fost robii atâtor duhuri străine şi depărtate de Dumnezeu, şi potrivnice lui Dumnezeu. Şi atâtea fapte rele câte făcea acel nenorocit suflet am făcut mulţi dintre noi, câtă vreme eram stăpâniţi de toate valurile şi ispitele, şi patimile, şi duhurile potrivnice Voii lui Dumnezeu. Atât de mulţi dintre noi îşi pot aminti despre anii vieţii lor cei atât de străini şi depărtaţi, în câte lucruri şi locuri nefericite i-a dus păcatul şi câte fapte urâte şi nevrednice sau vrednice de pierzare i-a făcut duhul străin care-i stăpânea să facă – toate împotriva Voii lui Dumnezeu. | Continuare »

„CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA”

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7). „Cine seamănă cu lacrimi, va secera cu bucurie” (Ps 126, 7).

Slăvit să fie Domnul!
Când priveşti astăzi în lume şi pe pământ… când priveşti în jurul tău şi în jurul nostru… şi când vezi atâta sămânţă semănată… Cei doi semănători au ieşit.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte numai despre un Semănător care a semănat sămânţă bună, sămânţă curată, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de curat a fost gândul cu care s-a semănat sămânţa! Cât de curată a fost sămânţa aceasta! Cât de binecuvântată este munca ostenitoare şi harnică a Semănătorului celui iubit şi drag! Dar când te gândeşti că atâtea din seminţele aruncate au trebuit plânse, au trebuit stropite cu lacrimi… căci ele au căzut în locuri în care n-au adus nici o roadă. Dar nu numai Domnul Iisus a fost Acel semănător care a semănat sămânţa, ci, de la El până la noi, atâţia dintre cei dragi şi scumpi semănători ai Lui au fost trimişi mereu cu această sămânţă curată… A mai venit şi vrăjmaşul tău şi al meu şi a semănat şi el. A semănat şi el cu atâta hărnicie, căci şi noaptea el seamănă. Seamănă. Seamănă, seamănă, seamănă mereu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzi aici, mâine trebuie să te trudeşti să ţi-l aduci aminte: | Continuare »

Pescuirea_minunata_50Ce frumos se vede din Evanghelia de mâine ce mare lucru este adunarea Domnului! Când fratele Simon umpluse corabia de peşti, se cufunda corăbioara lui. El avea nevoie de ajutorul fraţilor. Fraţii săi erau aproape. S-au dus şi l-au ajutat. Ce mare lucru este să ai fraţi aproape! Şi, când te simţi cu greutate şi cu apăsare, şi cu necazuri, şi cu încercări la care nu poţi face singur faţă, apelezi la un frate. Pe câţi ne-au ajutat fraţii… şi pe câţi i-am ajutat şi noi… Câte surori n au fost ajutate de noi şi câte surori nu ne-au ajutat… Ajutaţi-vă unii pe alţii. Simţiţi-vă aproape unii de alţii, că nu ştii când vine ori o mare binecuvântare, pe care ai nevoie s-o împarţi cu ceilalţi, ori o mare povară, la care ai nevoie să te ajute ceilalţi. Ţineţi legătura unii cu alţii şi iubiţi-vă din toată inima. Dacă aţi iubit până acum adunarea şi v-aţi dus cu bucurie la adunare, de-aci încolo mai cu bucurie să vă duceţi! Să vă simţiţi totdeauna aproape ca apostolii: cei doi, de cei doi. Petru şi Andrei, de Iacob şi Ioan.
Dragostea lui Dumnezeu ne-a apropiat atât de mult şi a făcut să ne simţim aproape. Aveţi, sigur, fraţi şi surori şi trupeşti. Dar când sunteţi la o bucurie mare sau când sunteţi la un mare necaz, nu la fraţii trupeşti vă duceţi, chiar dacă sunt aproape. Vă duceţi la fraţii duhovniceşti, la surorile în Domnul. Şi acolo vă puteţi deschide inima cu toată puterea şi vă puteţi pleca genunchii la rugăciune, şi vă puteţi îmbrăţişa şi săruta pe lacrimi, fiindcă vă înţeleg şi îi înţelegeţi.
Asta este pentru noi adunarea. Să nu părăsiţi adunarea! Nici din lenevie. Nici când eşti bolnav. Să n-asculţi când spune boala: „Acuma nu mai poţi merge la adunare, că eşti bolnav”. Spune: „Nu, boală!”. Întreb pe Domnul: „Trebu¬ie să mă duc sau nu trebuie?”. Şi Domnul spune întotdeauna: „Du-te!”. Şi atunci nu ascult de boală. Ascult de Domnul. Mă duc bolnav şi mă întorc sănătos. Şi n-am luat nici un medicament. | Continuare »

Vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş) de la biserica din Poienile Izei, cu ocazia nunţii din 28 septembrie 1980

Pescuirea-minunata-2

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic. Dar la cuvântul Tău vom arunca mrejele.” (Din Sfânta Evanghelie de astăzi)

Iubiţii mei!
Când vă văd însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu şi când văd că Hristos coboară peste noi, aş dori să nu vă îndreptaţi privirile spre noi. Suntem doar nişte vase de lut şi noi, de care Se foloseşte Hristos. Ridicaţi-vă privirile spre Hristos, Care este în mijlocul nostru, ca să puteţi înţelege ce vrea să ne spună şi ce are de gând să facă cu noi.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a dăruit în ziua aceasta harul acesta. Vor fi martori şi morţii din morminte [împotriva] tuturor celor ce nu vor şti preţui prezenţa lui Dumnezeu astăzi aci [peste] mulţimea adunată să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a ales şi pe noi şi ne-a făcut pescari de oameni. De atunci, de mult, de când, căzuţi şi prăbuşiţi la picioarele Crucii, când Hristos a venit şi în casa noastră, am zis: „Doamne, ieşi de la noi, că suntem oameni păcătoşi”. Atunci când cu sinceritate am mărturisit: „Doamne, sunt un păcătos! Sunt cel mai păcătos om de pe pământ! Primeşte-mă…”, atunci Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a dat cel mai mare drept, prin credinţă şi prin puterea harului Său, de a ne numi şi de-a ne face copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din carne, nici din firea vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi de-atunci ne-a spus: „Duceţi-vă şi voi, de-acum sunteţi pescari de oameni”. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985

purtarea-crucii-3…De aceea spune Mântuitorul: „Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine”. Sinele acesta este partea cea mai adâncă a omului, de care, dacă omul nu se leapădă, ca să-l înnoiască Hristos până acolo în străfundul inimii şi al fiinţei, de unde ies acele lucruri pe care omul nu şi le poate stăpâni decât când i le stăpâneşte Hristos, dacă cineva nu se întoarce la Dumnezeu atât de adânc, întoarcerea lui nu-i adevărată; întoarcerea lui este o minciună. La cea dintâi ispită se leapădă, la cea dintâi încercare cade, la cea dintâi greutate se pierde. Dar cel în care Dumnezeu a făcut lucrarea de înnoire în toate părţile, până în cea mai adâncă parte a fiinţei sale, curăţindu-i şi inconştientul lui, acela nu se mai poate lepăda niciodată, pentru că la temelia, adică în adâncul fiinţei lui S-a aşezat Hristos, [El] a pus puterea Lui şi l-a transformat total. Acest om este un om credincios nu numai când este văzut de cineva şi când conştientul lui îl avertizează că-i observat. Acel om e credincios nu numai când sunt în joc interesele lui mai puţin importante; acest om este credincios şi când este ameninţat de primejdia morţii şi a nenorocirii celei mai mari. Pentru el, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Pentru el nu există altă soluţie şi altă alternativă la Hristos decât moartea. Nu există altceva care să-l poată clinti şi să contrabalanseze în viaţa lui, şi să cântărească mai mult decât Hristos. Nici banii, nici gloria, nici slava lumii, nici avuţia, nici viaţa, nici moartea nu cântăresc pentru un astfel de om cât Hristos. Pentru că adâncul lui, inconştientul lui, adică cea mai adâncă parte şi temelia vieţii lui este curăţită şi stăpânită de Hristos. Astfel de oameni doreşte Dumnezeu.
Ei, astfel de oameni, curăţiţi şi sfinţiţi, în stare să suporte martiriul, mucenicia, jertfa, suferinţele, n-au fost mulţi niciodată în Biserica lui Dumnezeu. Dar când a fost vorba de preţul cel mare pentru mântuirea lumii, pe astfel de oameni, pe lângă Fiul Său cel preaiubit, i-a sacrificat Dumnezeu. Pentru mântuirea noastră a tuturor a murit nu numai Fiul lui Dumnezeu cel mai sfânt, ci şi fiii lui Dumnezeu cei mai sfinţi, de-a lungul istoriei omenirii, de-a lungul istoriei Bisericii, mai ales. Începând cu Sfântul Ştefan şi până la cel din urmă sfânt care va mai muri pentru slava lui Dumnezeu şi pentru împlinirea planului său de mântuire a omenirii, toţi aceştia alcătuiesc preţul cel mare al lui Dumnezeu adăugat la Jertfa Fiului Său pentru mântuirea omenirii acesteia. În acest preţ au fost implicaţi şi cuprinşi atât de mulţi martiri şi sfinţi! Ei s-au unit cu Hristos. Identificându-se total cu misiunea Lui, s-au identificat şi cu jertfa Lui. Aşa cum s-a identificat Ana cu jertfa lui Manole. Şi jertfa Anei cu jertfa lui Manole au reuşit să realizeze o operă nemuritoare, de care oricând te apropii să te cutremuri de puterea, de preţul, de jertfa care s-a cerut acolo pentru ca aceasta să dureze. | Continuare »

RODUL VIEI

Vorbirea fratelui Visarion Ţuţu la nunta de la Malu Alb – 4 septembrie 1982

Slăvit să fie Domnul!
Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 21, începând cu versetul 33, spune aşa:
Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi. Şi vierii i-au primit la fel. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: «Vor primi cu cinste pe fiul meu!».Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moştenitorul! Veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui». Şi au pus mâna pe el, l‑au scos afară din vie şi l-au omorât.“ […]

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, în ultimul capitol, încheie cu urări de sănătate şi spune: „Fiţi tari… întăriţi-vă”.
Iubiţii noştri, foarte multe dintre lucrările pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pământ ca să le facă prin oamenii Săi au fost foarte greu de înţeles, pentru că aşa spune Cuvântul: „Lucrurile duhovniceşti trebuie judecate duhovniceşte”.
Şi apoi, dacă în firea noastră, în felul nostru de a fi, noi am ajuns să lucrăm, să lăsăm lucrurile duhovniceşti aşa cum sunt ele; poate ar fi bine să le lăsăm undeva deoparte. Ceea ce ne depăşeşte şi ceea ce nu putem noi să înţelegem cu gândirea şi cu înţelegerea noastră, mai bine să tăcem; şi să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul lor, pentru că, la vremea lor, la vremea hotărâtă de Domnul, dacă am rămas cu inima curată, Dumnezeu atunci ni le va arăta fiecăruia dintre noi şi ne va spune: „Vedeţi? Atunci voi nu le-aţi înţeles, dar acum voi le înţelegeţi…”. | Continuare »

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Cu acest semn sfânt şi cu acest cuvânt sfânt, desprins din adevărul lui Dumnezeu şi din Cuvântul Său cel Sfânt, şi din paginile Sfintei Evanghelii, din ultimele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus lăsate ucenicilor Săi, cu acestea vrem şi să începem, şi să sfârşim toate cuvintele noastre, toate lucrările noastre, toate începuturile noastre şi sfârşiturile noastre.
S-au vărsat lacrimi aici. Nu vă ruşinaţi de lacrimi. Ele sunt semnul celei mai înalte nobleţe sufleteşti. Nu pot plânge decât oamenii nobili la suflet, curaţi şi sfinţi, cum a plâns Mântuitorul nostru. Lui nu I-a fost ruşine de lacrimi.
Lacrimile sunt expresia nu numai a celei mai mari dureri, ci şi a celor mai mari bucurii, pe care nu le putem exprima în cuvinte, ci le exprimăm în lacrimi. Pentru că lacrimile sunt un mare dar de la Dumnezeu pentru noi. Vai de cei care n-au lacrimi şi nu pot plânge! Numai ei ştiu ce mare nenorocire este să n-ai lacrimi atunci când nici durerea şi nici bucuria nu le poţi exprima altfel mai înalt, mai frumos, mai divin, decât cu lacrimile.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a lăsat moştenirea aceasta sfântă şi scumpă: lacrimile, care sunt dovada celei mai mari iubiri, a celei mai fierbinţi rugăciuni, a celui mai inspirat Cuvânt, a celei mai alese stări în faţa lui Dumnezeu.
Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără lacrimi! Nici în dragostea noastră, nici în bucuriile noastre, nici în cuvântările noastre, nici în rugăciunile noastre, nici în cântările noastre. | Continuare »

rusalii-078Vorbirea fratelui Popa Petru de la adunarea de Rusalii de la Sibiu – 2 iunie 1985

„A venit un om trimis de Dumnezeu… El a venit ca martor, ca să mărturisească despre lumină” (In 1, 6-7).

Slăvit să fie Domnul!
Printre lucrurile cele mai minunate şi mai frumoase pe care le-a făcut Dumnezeu Creatorul a fost lumina. „Să fie lumină”, a zis El. Şi s-a făcut lumină. În lumină e viaţă, e putere, e energie, e bucurie. Aşa a vrut Dumnezeu, ca omul, creatura Lui, să umble, să trăiască în lumină şi să fie fericit.
Dar odată venită lumina în lume, nu toţi oamenii au iubit lumina. Mulţi dintre ei au iubit întunericul, au rămas în întuneric şi au trăit mai departe în beznă. Era lumina în lume, şi oamenii zăceau în întuneric şi în umbra morţii. Şi atunci Bunul Dumnezeu a trebuit să trimită pe cineva, să le arate lumina.
Fraţilor, lumina-i în mijlocul vostru! E aci, aproape! De ce mai staţi la întuneric? Veniţi la lumină, nu mai staţi la întuneric. A trebuit ca Dumnezeu cel Bun, în îndurarea şi-n mila, şi-n bunătatea Lui, să trimită pe câte cineva din când în când ca un martor, ca să mărturisească despre lumină.
În vremea lui, Ioan Botezătorul, despre care este vorba în acest text, a venit trimis de Dumnezeu. Şi-i mare lucru, cum citim acolo: „În vremea marilor preoţi Ana şi Caiafa, Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”. Fiului preotului Zaharia, care a fost cerut de la Dumnezeu prin lacrimi şi primit prin făgăduinţă. | Continuare »

Cuvântarea Arhimandritului Scriban la adunarea Oştii Domnului, [din] 17 iunie 1934, în Bucureşti

Rusalii_21-Telita(Nast-MD)„Să învie Dumnezeu, să se ruşineze vrăjmaşii şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El” (Ps 67, 1).

Prea iubiţi fraţi şi surori întru Domnul!
De câte ori noi ne adunăm în chipul acesta, de atâtea ori luptăm pentru Domnul. Eşti un om tăcut, o femeie care numai la luptă nu te gândeşti, care nu poţi ucide nici măcar un gândac. Cu toate acestea, eşti un luptător. Fără să te gândeşti, fără să cauţi aceasta, tu totuşi te lupţi.
Toţi cei ce se adună mărturisind pe Domnul, bucuroşi că se pot vedea cu alţii care au aceeaşi dorinţă, toţi cei ce se adună ca să cânte laude Domnului, să se îmboldească a făptui lucrurile Domnului, oricât ar fi ei de potoliţi şi de dulci în vorbele şi gândurile lor, sunt tot nişte luptători.
Doar omul nu se luptă numai cu armele. Ba am putea spune, fără a greşi, că cel ce se luptă cu armele este mai slab decât cel ce se luptă cu duhul. Da, noi avem armele duhului şi prin aceasta, suntem şi noi luptători şi putem fi mai tari decât cei ce se luptă cu armele.
La începutul începuturilor, creştinii au fost pe lume foarte puţini. În ziua Rusaliilor, când apostolii s-au ridicat în Ierusalim să-L propovăduiască pe Domnul, erau numai ei şi puţini alţi câţiva creştini. Domnul Hristos i-a avut pe cei 12 apostoli şi apoi pe alţi 70, împrăştiaţi în largul ţării evreieşti.
În ziua Rusaliilor, erau la un loc numai cei 12 apostoli, iar dintre ceilalţi numai câţiva. Cu toate acestea, Sf. Apostol Petru, plin de Duhul Sfânt, s-a ridicat şi a vorbit în faţa mulţimii care-L răstignise pe Domnul. Vrăjmaşii de mai nainte ai Domnului erau acolo de faţă. Au încercat să-i oprească pe apostoli şi le-au spus să nu mai propovăduiască. Cu toate acestea, Sfinţii Petru şi Ioan au răspuns neînfricaţi: „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 20).
Ei stăteau în clipa aceea ca o tabără înaintea altei tabere. Nu se temeau de ea. Stăteau împotriva ei. Nu se supuneau ei.
Nu erau prin aceasta nişte luptători ? | Continuare »

Vorbirea fratelui Visarion Ţuţu (Rediu) la nunta de la Buciumi – 25 aprilie 1982

Sf-Ap-Toma-2În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Sfântul Evanghelist Ioan, în Evanghelia sa, la capitolul 20, începând cu versetul 24, scrie: „Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Iisus. Ceilalţi ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!”. Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”.
După opt zile, ucenicii lui Iisus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Iisus, a stătut în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!”. Apoi a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace şi uită te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. „Tomo“, i-a zis Iisus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut”.

Iubiţii noştri fraţi şi surori! Când este vorba să pierdem ceva drag în viaţa noastră, inima noastră se sfâşie de durere şi ochii noştri încep să verse lacrimi. Când este vorba să-ţi pierzi fiinţa cea mai iubită, fie soţul, fie soţia, sau să-ţi pierzi părintele ocrotitor sau mama bună, sau să-ţi pierzi în viaţă alte lucruri şi alte fiinţe scumpe de care inima îţi este foarte, foarte legată, atunci sigur că inima noastră se moaie şi ochii noştri încep să verse lacrimi.
Am rămas totdeauna mişcaţi de ceea ce am văzut în jurul nostru, de ceea ce am văzut în jurul meu când este vorba de oameni foarte, foarte tari… Dar când ajungi în astfel de situaţii, în momentul acela chiar şi cei mai tari, care se socoteau ei înşişi tari, chiar şi inima lor a fost sfâşiată. Când le-a fost răpită de lângă ei fiinţa iubită, atunci nici ei nu au putut să rămână nepăsători.
Vedem în jurul nostru când cineva pleacă dintre noi – unii pentru o vreme şi alţii pentru veşnicie – şi se duc dincolo, spre cele veşnice. O, atunci inima noastră este foarte sfâşiată şi foarte îndurerată.
Atunci s-o vezi pe mamă cum plânge lângă fiică…
Atunci s-o vezi pe fiică cum plânge lângă mamă… | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.

O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…

O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.

Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?

Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit. | Continuare »

DOUĂ CETE

DOUĂ CETE

O vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

„…Dar fiecare cu ceata lui” (I Cor 15, 22).

S-a vorbit mereu la aceste sărbători că Hristos a înviat. Şi s-a răspuns mereu: „Adevărat că a înviat”. Aceste cuvinte adevărate se spun de multă vreme. Pentru creştinii din zilele noastre a devenit un obicei să spună aşa. [Şi zic] fără să-şi dea seama ce. Spun pentru că aşa-i obiceiul. Venind astăzi pe tot drumul de unde am venit, am auzit mereu oameni spunând: „Hristos a înviat!”, iar alţii răspunzând mereu: „Adevă¬rat că a înviat!”.
Fraţii mei, [despre] săptămâna aceasta se spune că-i Săptămâna cea Luminată; iar săptămânii care a trecut i se spune Săptămâna Patimilor. E săptămâna în care a pătimit Dumnezeu. E săptămâna cea mai dureroasă pe care a putut s-o facă omenirea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit să le aducă lor cea mai mare binecuvântare şi cel mai mare har. A fost o vreme când, în Săptămâna Patimilor, Dumnezeu a fost dat în mâinile oamenilor; şi mâinile oamenilor au făcut cea mai groaznică crimă ce s-a putut face. Lumea întreagă şi toţi oamenii sunt în mâinile lui Dumnezeu şi El le-a făcut numai bine. Şi, dacă a fost un ceas şi o săptămână grea, când Dumnezeu S-a lăsat în mâinile oamenilor, iată ce au putut ei să facă cu El.
Săptămânile acestea sunt deosebite una de cealaltă: Săptămâna Patimilor şi Săptămâna cea Luminată. Una-i săptămâna durerii şi alta-i săptămâna bucuriei. Una-i săptămâna morţii şi cealaltă-i săptămână a vieţii. Oamenii au fost împărţiţi în două cete şi în Săptămâna Patimilor, şi în Săptămâna cea Luminată. În Săptămâna Patimilor, vrăjmaşii lui Dumnezeu căutau pe toate căile, în toate felurile, să-L osândească cum ştiau ei: | Continuare »