b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Ioan Marini

În Sf. Evanghelie (Luca 18) ne este dată pilda judecătorului nedrept, pentru a ne lămuri cuvântul: a te ruga şi a nu te lăsa. Fiindcă biruinţa nu poate veni decât dacă te rogi „necurmat”, când cunoşti că ceea ce doreşti este voia lui Dumnezeu.
Un lucru înseamnă-ţi-l bine. Nici o rugăciune adevărată, făcută cu credinţă şi smerenie înaintea Domnului, nu rămâne neascultată şi răspunsul va veni. Poate nu primeşti ceea ce ai cerut, dar, în orice caz, Dumnezeu va răspunde şi vei vedea mai târziu că El ţi-a dat ceea ce trebuia şi-ţi era spre folos.
Pruncul tău e bolnav, ţi-e drag şi ţii atât de mult la el, inima ta. În fiecare zi te rogi pentru sănătatea lui, dar el pleacă. Este mântuit, fiindcă s-a întors la Dumnezeu din bună vreme. E prilej să te plângi? Deloc. Dacă el ar fi trăit şi ar fi devenit necredincios, îţi amăra şi zilele tale şi era şi potrivnic lui Dumnezeu. Acum e fericit. Tu ai cerut un bine trupesc şi ţi s-a răspuns cu unul veşnic.
Tu, femeie credincioasă, trăieşti liniştită acasă şi iată că într-o bună zi cineva vine şi-ţi spune că nişte femei au scornit fel de fel de lucruri slabe pe socoteala ta. Mai apoi ai fost înfruntată pentru fapte la care nici nu te-ai gândit. Te necăjeşti, plângi şi te rogi, ca Dumnezeu să astupe gurile rele care vorbesc despre tine. Dar ele nu încetează. | Continuare »

I. MARINI, «Isus Biruitorul» nr. 5-6 / 25 dec. 1946 – 1 ian. 1947, p. 1

„Norodul acesta… zăcea în întuneric.”
Iată starea sufletească a omenirii pierdute, la venirea Domnului Iisus în lume. Milioane de oameni „zăceau în întunericul şi umbra morţii” – în neştiinţă, în păcat, în idolatrie, în robia diavolului, fără nădejde, fără mângâiere şi fără Dumnezeu în lume.
Ce stare dureroasă era aceasta! Câte suspine şi în ce stare de chin se zbătea sărmanul suflet omenesc!
În acest întuneric sufletesc, răsare deodată: LUMINA! În mijlocul acestei omeniri pierdute, vine DOMNUL IISUS, Mântuitorul păcătoşilor şi scăparea celor pierduţi în noaptea neştiinţei. Norodul vede astfel
O mare Lumină
Această Lumină e lumina mântuiţii, este nădejdea, este mângâierea, este izbăvirea şi bucuria tuturor celor pierduţi.
Ce bucurie pentru sufletele care, după ce au zăcut în întunericul şi umbra morţii păcatului, văd răsărind în viaţa lor această „Lumină mare”, pe Domnul Iisus, Care vine să le aducă izbăvire şi pace.
O astfel de bucurie au avut păstorii care sau dus să-L vadă pe pruncul Iisus, după cum i-au îndemnat îngerii. O asemenea bucurie a avut şi bătrânul Simeon care, mergând la templu, unde a fost adus Pruncul a opta zi, luându-L în braţe, a spus: „Acum slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor,
lumina care să lumineze neamurile
şi slava poporului Tău Israel” (Lc 2, 29-32). | Continuare »

David Bălăuţă Ion

„Iată, Eu viu curând – zice Domnul – şi răsplata este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc 22, 12)

Duhule Sfinte, vino şi Te sălăşluieşte întru noi!
În ziua Rusaliilor s-a întemeiat pe pământ Biserica lui Hristos cea vie, pentru că astăzi a fost trimis Duhul Sfânt, Mângâietorul, din cer de la Dumnezeu, în chipul limbilor de foc, precum le spusese Mântuitorul ucenicilor Săi: „Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Lc 24, 49). Când Se va pogorî peste voi Duhul Sfânt, veţi primi o putere şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului (Fapte 1, 8).
Duhul Sfânt este vistierul bunătăţilor cereşti care lucrează şi plineşte totul în cei credincioşi, ce trăiesc în unirea Duhului (Ef 4, 3) şi legătura păcii lui Iisus. Duhul este suflarea Celui Atotputernic, Care ne dă înţelepciune şi cunoştinţă (Iov 32, 8). Prin Sfântul Duh izvorăsc darurile Golgotei, care adapă toată făptura, spre rodire de viaţă veşnică.
Duhul Sfânt ni-L vesteşte şi ne descoperă pe Iisus Mântuitorul. El este izvorul apelor vii (Ier 2, 13), care ne pleacă şi ne apleacă la picioarele Crucii. Duhul este Acela care dă viaţă (In 6, 63). „Cine va crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Domnul Iisus a spus aceste cuvinte despre Duhul Sfânt, pe Care aveau să-L primească cei ce vor crede în El (In 7, 38-39).
Duhul Sfânt ne învaţă şi ne arată tot ce-i drept şi adevăr înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru că El este Duhul adevărului. Numai prin ajutorul Duhului cunoaştem păcatul şi neprihănirea, minciuna şi adevărul (I In 4, 5-6; Mt 24, 24).
Cine are Duhul lui Dumnezeu în el cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu (I Cor 2, 11-12). Un om neprihănit are Duhul lui Iisus şi gândul Lui (I Cor 2, 16). Dar cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Rom 8, 9). | Continuare »

„Şi predica Ioan, zicând: «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor»… Şi văzând pe mulţi dintre farisei şi din saduchei venind către el, a zis: «Pui de năpârci, unde veţi fugi de mânia cea viitoare?»… Iată, securea la rădăcina pomilor zace; faceţi dar roade vrednice de pocăinţă»” (Mt 3).
Şi noroadele, înspăimântate, îl întrebau pe Ioan: „Ce trebuie sa facem?” (Lc 3, 10).
Şi au venit şi nişte vameşi şi i-au zis lui: „Învăţătorule, ce trebuie să facem?” (Lc 3, 12).
Şi îl întrebau şi ostaşii: „Ce trebuie să facem?” (Lc 3, 14).
„Şi văzând Ioan pe Iisus venind către dânsul, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii»” (In 1, 29).
Aspră era predica lui Ioan Botezătorul. Era o predică aspră şi nouă. Predica lui Ioan era o predică nouă, ce nu plăcea fariseilor şi saducheilor. Îl urau pe Ioan pentru că nu predica „zeciuiala” şi „datinile” lăsate de Moise. Fariseilor le-ar fi plăcut de Ioan dacă în predicile lui ar fi grăit cam aşa: „Oameni buni, plătiţi-vă zeciuiala… aduceţi jertfe la templu şi ţineţi datinile lăsate de Moise”. Dar Ioan predica o viată nouă… predica ruperea cu lumea şi cu păcatele. Predica lui Ioan răscolea în suflete marile întrebări ale mântuirii sufleteşti. Ioan predica adevărul – şi oare când a plăcut adevărul? | Continuare »

Arhimandritul Iuliu Scriban

Unele inimi acre au făcut gură pe după uşă că: de unde Păr. Trifa a scornit să ţinem sărbătorile cu cântări, cu vorbiri frăţeşti despre lucruri creştineşti, cu îndepărtare de petrecerile obişnuite, care se cuprind în flecăreli zadarnice, în îmbuibare cu mâncări şi benchetuială cu băuturi? Li se părea că aceasta ar fi o abatere de la obişnuinţa cunoscută de a te ghiftui şi că, dacă aceasta a intrat în obicei, apoi aşa şi trebuie să rămână.
Noi ne uimim de apucătura aceasta de a icni şi mârâi când vezi că cineva face binele, numai fiindcă binele acela e neobişnuit; [şi] a tăcea molcom şi a nu te sinchisi când vezi săvârşindu-se răul, chiar atunci când şi răul acela e neobişnuit. Cu alte cuvinte: slobod răul, dar [pun] oprelişte numai pentru bine.
Cu toate acestea, aşa este moralitatea multora în ziua de azi. Odată se oţărăsc şi se aprind că de ce face cutare binele – pe care ei îl numesc rău –, numai fiindcă e faptă nouă. Dar nu se tulbură nici de două parale pentru răul obraznic care se făptuieşte sub ochii lor!
Iacă, s-au întâmplat ticăloşii de acestea şi de zilele Crăciunului, dar pe altul care să zică o vorbă împotriva lor, afară de ce scriem noi aici sau aiurea, n-am văzut. Aşa e deprinsă lumea cu călcarea dreptelor purtări, aşa că priveşte drept lucru firesc al vieţii revărsarea tuturor ticăloşiilor, că nici nu le bagă în seamă. Cu atât mai puţin îi vine cuiva în minte să se mişte împotriva lor. Şi, Doamne, cât de amarnici sunt când se iveşte cineva cu o măsură frumoasă! | Continuare »

şi ceva despre făţarnicii cari Îl mustrau pe Domnul pentru această tămăduire

Acum duminică avem la rând evanghelia cu tămăduirea femeii ce suferea de 18 ani şi „nu putea să se ridice în sus nicicum”. Domnul Iisus a vindecat-o. Fariseii făţarnici Îl mustrau însă pe Domnul, căci făcuse această tămăduire sâmbăta, când „nu se cade cineva a se vindeca”. Iisus le-a răspuns: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi îşi dezleagă boul sâmbăta şi-l adapă, iar această femeie pe care de 18 ani a legat-o satana nu se cădea a fi dezlegată?”. (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 13, 10-17)
Două învăţături de căpetenie ne arată evanghelia de duminică. Învăţătura cea dintâi e cea care trece ca un fir roş prin toată ţesătura Evangheliilor: păcatul şi mântuirea.
O femeie bolnavă de 18 ani s-a apropiat de Iisus. Suferea de „duhul neputinţei” şi era atât de bolnavă încât „nu putea să se ridice în sus nicidecum”. Grozăvia păcatului ni se arată şi aici în toată puterea. Pe biata femeie o doborâse păcatul; o doborâse ispita diavolului, căci Domnul spune că „satana o legase de 18 ani”. Printr-o boală sufletească împreunată cu una trupească, satana o legase în lanţurile lui pe o biată femeie şi o ţinea de 18 ani în starea aceasta grozavă şi nenorocită. | Continuare »

Pr. Iosif Trifa, «Telegraful Român» nr. 53 / 21 nov. (4 dec.) 1920, p. 2

N-a sosit aşa, pe neaşteptate, la noi această zi de sărbătoare. Ea a răsărit din frământările, luptele, suferinţele şi aşteptările unui neam întreg.
Ziua şi sărbătoarea din 1 Decembrie a trecut prin câmpia de la Turda, roata de la Alba Iulia, „loagărul” lui Iancu, prin toată Golgota neamului nostru.
1 Decembrie a venit ca o răsplată divină a luptelor şi suferinţelor noastre de veacuri. Ea este şi va rămâne de-a pururi sfânt praznic în calendarul neamului nostru.
Dar 1 Decembrie 1920 încă nu înseamnă că putem sări deplin în braţele şi valurile bucuriei. Praznicul unirii poartă nu numai bucurii de prăznuit, ci şi chemări la datorii de împlinit.
Unirea noastră s-a făcut surpându-se măriri şi stăpâniri străine.
Unirea noastră s-a făcut scăpând de Faraon şi egiptenii lui, cărora truda noastră, veacuri de-a rândul, le-a făcut cărămizi şi palate. Şi egiptenii noştri de ieri nu pot uita braţele noastre, folosul nostru, bogăţiile şi bunurile noastre.
Ei ne pândesc azi la hotare bucuria şi sărbătoarea noastră. În ura şi neputinţa lor, spun că ar fi o minciună praznicul nostru şi, pe toate drumurile, în toate formele, spionii lor caută să strecoare otravă în sufletul poporului nostru românesc.
E datoria noastră, a tuturora, să ne apărăm contra lor această sfântă zi de sărbătoare naţională.
La Alba Iulia, în marea zi de 1 Decembrie 1918 – spre asigurare contra eventualelor atacuri străine –, garda naţională a săpat tranşee, întărind istorica cetate în care s-a adus istorica hotărâre a unirii. | Continuare »

«Lumina Satelor» nr. 21 / 19 mai 1929, p. 6

Acum luni prăznuim plinirea a 10 ani de la alipirea Ardealului de ţara-mamă. Să ne aducem aminte în acest praznic naţional de toţi marii bărbaţi care au ajutat ziua cea mare din 1 Decembrie 1918.
Între aceştia este şi marele mitropolit Andrei Şaguna. Marele şi nepieritorul merit al lui Şaguna este că, în vremea străinilor, a făcut din Biserică o cetate naţională din care ne-am apărat limba, legea şi credinţa.
Aşa-numitul Statut Organic al lui Şaguna – legea prin care Biserica Ortodoxă din Ardeal avea dreptul de a-şi conduce ea singură afacerile, fără amestecul guvernului unguresc, n-a fost numai o lege bisericească, ci a fost o lege naţională, a fost o puternică cetate naţională în care Şaguna a strâns poporul întreg în jurul Bisericii şi al şcolii. Din această cetate ne-am apărat noi, românii din Ardeal, limba, legea şi credinţa.
Moştenirea pe care a aflat-o ziua de 1 Decembrie 1918 revine în mare parte acestui uriaş care a fost mitropolitul Andrei Şaguna.
„Acest maiestos bătrân – zice dl. Iorga despre Şaguna – a fost, de pe scaunul său de arhiereu ca de pe un tron de rege, un cârmuitor de oameni şi un îndreptător al vremilor. Cât se va vorbi limba noastră pe cealaltă clină a Carpaţilor, ardeleanul de legea Răsăritului – şi poate mâne şi cel unit cu Roma (să dea Dum¬nezeu!) – va pomeni cu sfinţenie numele lui Şaguna”…
Din prilejul serbărilor, e vorba să se ridice statuie câtorva mari bărbaţi.
Statuia cea dintâi trebuie să o aibă marele mitropolit Şaguna. Trebuia să o aibă de mult.

David Bălăuţă Ion, «Isus Biruitorul» nr. 39-40 / 15 nov. 1947, p. 4

Niciodată nu s-au putut împăca între ele lucrurile duhovniceşti cu cele lumeşti, Evanghelia cu lucrurile lumii; căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? (II Cor 6, 14). Sau cum poate să stea împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? (vers. 15).
Un semn după care se cunoaşte că cineva a devenit un copil a lui Dumnezeu, că a primit ungerea cu Duhul Sfânt (I In 2, 20, 27) este şi acela că nu-i plăcut tuturor oamenilor. Un om născut din nou, prin viaţa lui trăită acum după voia lui Dumnezeu, osândeşte lumea cu lucrurile ei, fiindcă sunt rele (I In 2, 15) şi împotriva voinţei lui Dumnezeu (In 7, 7; Ef 5, 11).
De aceea, fratele meu, sora mea, nu mai poţi avea părtăşie cu lumea, nu mai eşti prieten cu lumea, dacă te-ai născut la o viaţă nouă cu Hristos. Pentru că nu se poate să luăm parte şi la masa Domnului, şi la masa dracilor (I Cor 10, 21) şi nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona (Mt 6, 24).
Toţi copiii Domnului trebuie să urască (nu să iubească) lucrurile lumeşti (I In 2, 15). Căci tot ce este în lume: pofte, plăceri, prietenii cu oameni fireşti şi lumeşti etc., sunt lucruri rele şi de osândit, care-i cufundă pe credincioşi în prăpăd şi pierzare sufletească. Să nu uităm spusele apostolului: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Cor 15, 33), De acum s-au dus cele vechi, în care am trăit atâta vreme după poftele oamenilor (I Ptr 4, 2). | Continuare »

Acum duminică avem la rând pilda cu samarineanul cel milostiv care l-a ridicat pe cel căzut între tâlhari şi l-a dus la o casă de oaspeţi, purtând grijă de el până s-a tămăduit. Pe lângă cel rănit trecuseră „alături un preot şi un levit”, dar singur samarineanul s-a apropiat de el şi l-a ridicat (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 10, 24-38).
Evanghelia de duminică ne aduce din nou aminte de marea poruncă şi virtute a milostivirii şi iubirii de-aproapelui. Ah, ce larg ogor de muncă i se deschide unui creştin adevărat şi în latura aceasta! E plină lumea de răni trupeşti şi sufleteşti. E plină lumea de cei răniţi cu sufletul şi cu trupul. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie – să se facă – un samarinean milostiv.
Dar evanghelia de duminică are un înţeles şi mai adânc decât porunca milostivirii. Evanghelia de duminică închipuie întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. Samarineanul cel bun şi milostiv este chipul şi icoana scumpului nostru Mântuitor, Care a venit în lume să tămăduiască omenirea cea rănită de moarte prin păcatul strămoşesc.
Samarineanul din pilda evangheliei a sosit după ce trecuse „alături un preot şi un levit”… Tot aşa şi Iisus Mântuitorul a sosit după ce „a trecut preotul şi levitul”, adică după ce nici legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin” a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu sângele Său” păcatele noastre. | Continuare »