b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Cea mai mare nebunie, arătată de patru ori în Noul Testament

Într-o adunare de credincioşi s-a pus odată întrebarea: Care este cea mai mare nebunie pe care o arată Noul Testament?
Cele mai multe răspunsuri s-au oprit asupra nebunului care îşi îmbia sufletul să bea, să mănânce şi să se veselească, dar în noaptea aceea, moartea l-a trecut în iad (Lc 12, 20).
Desigur, aceasta este o nebunie mare – a zis întrebătorul, dar, pe lângă asta, mai este în Noul Testament una tot aşa de mare, dacă nu şi mai mare. Această nebunie este arătată acolo unde spune Evanghelia că oamenii L-au invitat pe Iisus să plece din hotarele lor.
Această nebunie este arătată în patru locuri din Noul Testament. Întâi o vedem în Evanghelia de duminică. După ce Iisus i-a vindecat pe cei doi îndrăciţi, oamenii L-au invitat să plece din hotarele lor. Această invitare se repetă şi la Luca 8, 37, şi la Marcu 5, 17, şi la Matei 8, 34, şi la Luca 4, 29.
Adică în patru locuri ne arată Evanghelia că Domnul Iisus a fost poftit de oameni să iasă îndată din hotarele lor şi din cetatea lor. Şi pe urmă, neputând scăpa de El, L-au răstignit pe dealul Golgotei.
Ce nebunie, ce grozăvenie! | Continuare »

Evanghelia de duminică începe aşa de frumos, cu vorbele: „Şi a fost când Îl îmbulzea pe Iisus poporul, ca să asculte Cuvântul lui Dumnezeu”… Ce privelişte frumoasă va fi fost aceea! Parcă-i vedem pe oamenii de atunci cum se îmbulzeau care de care să ajungă mai aproape, lângă Cuvântul lui Dumnezeu. Parcă-i vedem cum umblau din sat în sat şi din oraş în oraş, să poată auzi cuvântul lui Iisus. Şi să luăm aminte, creştinilor, că învăţăturile şi cuvintele după care alergau oamenii în vremea lui Iisus se află şi azi şi sunt şi astăzi tot aceleaşi. Evanghelia spune şi azi tot aceleaşi cuvinte şi este o carte, Biblia, care cuprinde toate cuvintele şi toate învăţăturile pe care le-a spus şi pe care le-a lăsat Dumnezeu oamenilor. Dar astăzi a slăbit râvna pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Spusul Evangheliei despre vremea când „se îmbulzea poporul să asculte Cuvântul lui Dumnezeu” răsună astăzi ca o poveste de demult şi răsună ca o mustrare pentru oamenii de azi, care însetează după fel de fel de plăceri, pofte, petreceri, băuturi şi alte patimi stricătoare de suflet.
Dragă cititorule! Eu n-am cuvinte să-ţi spun ce putere, ce plăcere şi ce bucurie simte şi astăzi acela care ascultă sau citeşte regulat şi cu stăruinţă Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi. Dacă ai fi lângă mine, ţi-aş vorbi ceasuri întregi despre ce-ţi dă ţie Cuvântul lut Dumnezeu. Ai simţit tu cândva plăcerea şi pu¬terea acestui cuvânt? Ai simţit tu cândva un dor, o dorinţă, o lipsă, o sete după Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă n-ai simţit lucrul acesta, atunci tu nu mă înţelegi nici pe mine şi nu-i înţelegi nici pe oamenii despre care evanghelia de duminică spune ca „se îmbulzeau să asculte Cuvântul lui Dumnezeu”. | Continuare »

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… Şi cine L-a îndemnat pe Iisus la aceasta? Iubirea şi numai iubirea. Iisus este iubirea desăvârşită. Şi întru toate s-a ostenit a ne convinge de sfânta Lui iubire. Ah, Doamne Iisuse, deschide-ne ochii ca să înţelegem iubirea Ta cerească. Ajută-ne să auzim, cel puţin acuma, strigătul jertfei Tale sfinte. | Continuare »

Oameni orbi sunt şi azi. Datori suntem cu toţii să-i miluim pe aceşti nenorociţi. Dar în afară da aceştia, mai sunt şi altfel de orbi: sunt cei orbi cu sufletul. Orbia cea sufletească o fac patimile şi păcatele cele grele. Spre pildă, doi oameni cuprinşi de focul mâniei nu sunt altceva decât doi orbi care nu mai văd şi nu mai judecă nimic Desfrânatul de asemenea este un orb ce nu mai vede nimic curat şi sfânt, ci merge orbeşte înainte, pe calea poftelor spurcate ce-i omoară rând pe rând sănătatea, viaţa şi sufletul. O şi mai cumplită orbie sufletească face beţia. Beatul şi beţivul este un orb ce şi-a pierdut cu totul vederea sufletească.
O grăitoare pildă de orbie sufletească sunt şi fariseii din evanghelia de duminică. În vreme ce orbul se vindeca, fariseii orbeau, adică îi orbea trufia şi pizma, ca să nu-L primească pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ei cunoşteau Scripturile şi profeţiile despre Iisus, vedeau pe cel profeţit şi minunile Lui, dar nu voiau să-L primească, de aceea zice Hristos că „păcatul lor rămâne”.
Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui această boală, decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din evanghelie: Iisus Hristos. Să-L primim pe Hristos cu credinţă, adică cu încredere în jertfa Lui cea sfântă şi mântuitoare; şi cu dorinţă vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere. | Continuare »

În şcoala cea mare a Duhului Sfânt, începem cu un rând nou de prelegeri: despre „apa cea vie”

În anul 1929 am început, prin foaia «Lumina Satelor», învăţăturile despre Duhul Sfânt. Am împărţit învăţăturile în patru părţi principale. În anul 1929 am dat învăţăturile generale despre Duhul Sfânt, despre lucrarea Sa, despre Duhul Sfânt învăţătorul, Mângâietorul etc.
Am purces apoi la cele 3 simboluri (icoane) ale lucrării Duhului Sfânt: vântul, focul şi apa.
Despre vântul cel ceresc am vorbit pe larg în foaia «Oastea Domnului», anul I. Despre focul cel ceresc am vorbit anul trecut şi anul acesta. Mai avem două prelegeri despre focul cel ceresc şi apoi trecem la apa cea vie. Duhul Sfânt e şi apa cea vie, apa vieţii de care vorbesc Scripturile.
Începem aceste învăţături în legătură cu evanghelia de duminică, în care Domnul vorbeşte despre apa cea vie.
Samarineanca nu L-a înţeles pe Mântuitorul când îi vorbea despre apa cea vie. Şi nu e mirare. Nici apostolii nu L-ar fi înţeles. Apa cea vie de care vorbea Domnul erau darurile Duhului Sfânt. Apa cea vie era o învăţătură nouă. Era un dar nou. Era un dar închis încă în fântâna darurilor cereşti. Era un dar ce aştepta moartea Domnului, ca să se reverse în lume. | Continuare »

Arhimandritul Iuliu Scriban

În viata omului vin dureri si amaruri asa de grele, ca-i este peste putinta sa le înghita. Da, omul poate rabda foarte mult. Nu degeaba zice românul: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate sa rabde!”, cu toate ca nu poate rabda chiar peste masura, daca nu are si anumite proptele care-l feresc de prabusire.
Prin singurele lui puteri nu poate rabda prea mult. De la o vreme se prabuseste. Dovada sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate acestea? Numai dovezi ca omul n-a mai putut rabda. Vine o clipa când i se pare peste putinta sa mai înghita amarul si atunci îsi taie singur firul zilelor lui.
Acelasi om însa poate foarte mult, mai mult decât îsi poate închipui cineva, când se sprijina pe credinta în Dumnezeu.
Atunci omul acela ajunge o minune. Daca ne gândim la mucenicia domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, gasim ca fiul sau cel mai mic, dupa firea omeneasca, s-a înfricosat de moarte si a spus ca primeste sa-si lepede legea sa crestineasca.
Dar la cuvântul tatalui sau, îndata s-a ridicat în el puterea credintei si a marturisit ca vrea sa moara crestin.
Care a fost puterea care, de la o clipa la alta, a alungat temerea si a trezit în el puterea barbatiei? Numai credinta crestineasca. De aceea cu dreptate a strigat Sfântul Pavel despre marii barbati ai credintei din trecut: „Sfintii prin credinta au biruit împaratii… au dobândit fagaduinte, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, au fost tari întru slabiciune, tari în razboaie, au întors taberele vrajmasilor în fuga” (Evr 11, 33-34). | Continuare »

Pãrintele Vasile Ouatu, ostaşul jertfirii de sine, pg 314

„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)

Astăzi când nimic nu mai este sigur, [nici chiar] viaţa (deoarece nu ştii ce surprize poate aduce ziua de mâine), astăzi când atât între indivizi, cât şi între naţiuni ura şi vrăjmăşia este într-o necontenită creştere, astăzi când lumea toată pare că stă pe un imens vulcan în clocot, ce stă gata a şi deschide gura în orice minut, spre a înghiţi totul, un fior de groază mă cuprinde şi din nou îndrept spre tine, iubite frate, o sfântă întrebare: care este reazemul şi mângâierea ta? Vezi bine că toţi şi toate se pot prăbuşi într-o clipă. Şi atunci, care este scăparea ta? În cine-ţi pui nădejdea? Chiar şi cei mai scumpi ai tăi, pe care tu îi iubeşti mult acum, chiar însăşi viaţa ta, şi ea te poate părăsi într-o clipă când poate nici nu bănuieşti. Şi atunci la cine te vei duce? În cine vei nădăjdui? Unde-ţi vei afla odihnă sufletului tău? Într-un singur loc: la Iisus Mântuitorul… Dar Îl cunoşti tu pe acest Iisus? Trăieşti tu zi de zi sub călăuzirea Lui? Ai cunoscut tu pacea Lui sfântă? (In 14, 27; 20, 20). Ai cunoscut tu pe Iisus cel bun şi blând, a Cărui frunte, cu spini încununată, a fost străpunsă, spre a-ţi împărtăşi ţie viaţa şi fericirea veşnică? Ai cunoscut cum sfânta Lui coastă pentru tine a fost străpunsă? Ai cunoscut tu că pentru tine Iisus a dat totul, chiar însăşi viaţa Sa? O, de-ai cunoaşte tu toate acestea! Ai cunoscut tu în Iisus pe singurul tău mântuitor? L-ai luat tu de stăpân şi călăuzitor al vieţii tale? O, de-ai fi făcut aceasta cu adevărat… atunci ai fi în totul un suflet fericit, căci la Iisus şi numai în Iisus e toată fericirea ta!…
„Veniţi-vă în fire – zice Scriptura –, căci sunt între voi unii care nu-L cunosc pe Dumnezeu” (I Cor 15, 34). | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

„Ziua învierii, popoarelor, să ne luminăm” (Canonul Paştilor, p. 1)
Aşa ne strigă cântarea bisericească de azi, să ne luminăm, adică să înţelegem ce dar mare şi sfânt înseamnă nouă praznicul cel mare al Învierii Domnului. Hristos a înviat şi, prin învierea Sa, ne-a arătat că nici viaţa noastră nu se gată cu aceea că intrăm în pământ şi ne prefacem acolo praf şi cenuşă, ci ne vom ridica, vom învia şi noi spre o altă nouă, netrecătoare viaţă, dincolo de mormânt. Ziua învierii ne chezăşuieşte dar că nu este moarte, nici întuneric, ci înviere, viaţă, lumină după ce intrăm în pământ. Ea este deci praznicul luminii, vieţii şi bucuriei. Dar sfântul şi marele praznic al Învierii ne aduce nu numai lumină şi bucurii, ci şi îndemnuri spre viaţa cea adevărată.
Învierea strigă, îndeamnă pe fiecare om să se scoale, să iese din răutăţi şi păcate. Despre Iisus citim că, înviind, S-a coborât între cei morţi şi că pe cei ce zăceau în mormânturi i-a trezit şi i-a ridicat la viaţă.
Prin sfânta Sa înviere, tot acelaşi lucru îl face Iisus şi azi, ca şi atunci. Că şi azi sunt destui morţi şi sunt destule morminte. Ştiu că dumneavoastră vă gândiţi la morţii ce dorm în ţintirim. Dar mai sunt şi altfel de morţi, care vorbesc, umblă, trăiesc între noi. Vă aduceţi aminte că în Evanghelie se spune despre fiul cel pierdut că „mort era”, cu toate că el câştiga (îngrijea – n.n) de porci. Aşa şi între oameni, toţi cei apucaţi pe căile rele şi rătăcite, toţi cei ce stăruie în fărădelegi şi păcate sunt un fel de morţi cu sufletul. Şi sunt şi morminte destule afară din ţintirim, căci casa în care se sting rugăciunile, se lasă moravurile cele bune şi în locul lor se aprind sudalmele, neînţelegerile şi alte rele ce poate fi acea casă altceva decât un mormânt negru şi trist în care locuiesc oameni morţi cu sufletul? | Continuare »