b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

(…)
13. Hristos ar fi putut mântui lumea şi fără ucenicii Săi, dacă ar fi vrut să înlăture cu totul împreună lucrarea lor cu El.
După cum Dumnezeu ar fi putut face acest lucru şi fără întruparea ca Om a Fiului Său Iisus Hristos din Preasfânta Fecioară Maria.
Căci lui Dumnezeu toate lucrurile Îi sunt cu putinţă (Mt 19, 26).
Dar, în înţelepciunea Sa cea veşnică, El a ales să fie astfel mântuirea noastră, căci în acest fel a găsit El că va fi cel mai bine.

14. Mântuitorul ar fi putut să Se întrupeze venind în lume şi în alt fel, pentru că, Dumnezeu fiind, El nu putea fi îngrădit de legi omeneşti şi de piedici de netrecut în alegerea căilor Sale,
– dar a ales-o pe Preasfânta Fecioară Maria ca mijlocitoarea celei mai binecuvântate căi prin care trebuia să vină El între oameni – pentru mântuirea oamenilor.
Fiindcă nicio altă cale nu era mai potrivită ca aceasta, nici mai curată şi nici mai iubitoare pentru noi;
niciun alt mijloc nu era mai bun
şi nicio altă fiinţă nu era mai curată şi mai frumoasă ca ea.
Spre a fi vrednică de Sfinţenia Celui ce venea să sfinţească toate, de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
O, ce tainică şi iubitoare este înţelepciunea lui Hristos! | Continuare »

Traian Dorz, Semănaţi Cuvântul Sfânt

1. Prima chemare rânduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos primilor ucenici ai Săi a fost ca ei să fie pescari de oameni (Mt 4, 19).
Ce chemare şi misiune cerească este să fii un astfel de pescar!
2. Toate apele amare şi tulburi ale lumii mişună de peşti-oameni care înoată nebuni dintr-o parte în alta, otrăvindu-şi viaţa şi zădărnicindu-şi scopul ceresc pentru care au fost creaţi şi aduşi la viaţa asta.
3. Pentru atragerea şi prinderea acestora în mrejele mântuirii a rânduit Mântuitorul pe cei dintâi chemaţi şi aleşi ai Săi, învăţându-i şi poruncindu-le ca să afle totdeauna mijloacele şi vremile cele mai potrivite pentru pescuit.
4. Spune Biblia că Mântuitorul Iisus i-a văzut pe Andrei şi Petru cum aruncau mrejele (Mt 4, 18-19) – şi atunci i-a chemat.
Hristos Se uită cum ne facem noi de cu pricepere şi cu hărnicie propria noastră muncă. Şi numai după aceea ne crede sau nu vrednici să ne cheme în câmpul muncii Lui.
5. Pe ceilalţi doi pescari – Ioan şi Iacov – i-a văzut cum ascultau de tatăl lor şi cum îngrijeau de uneltele lor de lucru (Mt 4, 21) – şi după asta a ştiut că vor fi şi în Evanghelie iubitori şi conştiincioşi.
6. Pe Moise, se spune că după felul cum avea milă de oile şi de mieluşeii stăpânului său când era păstor l-a ales Dumnezeu să fie păstorul poporului Său.
7. Dacă vrem şi noi să fim nişte pescari adevăraţi şi nişte păstori vrednici în slujba cea vrednică a lui Dumnezeu – atunci să avem grijă ca, încă înainte de a urma chemarea Lui de a fi lucrători buni în slujba Sa, să ne dăm toate silinţele să fim nişte lucrători vrednici în slujba pământească pe care o avem. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, FOCUL CEL CERESC

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. S-a pogorât ca un foc aprinzător de suflete. Aprinşi de focul acesta, ar­deau şi apostolii şi ardea şi mulţimea.

Când citeşti la Faptele Apostolilor, cap. 2, parcă vezi şi parcă simţi aprinderea cea sfântă şi Focul cel Sfânt din Ziua Cincizecimii. Acest Foc îi făcuse pe oameni să depună totul la picioarele apostolilor şi la picioarele Domnului. Să se predea cu totul Domnului. Acest Foc făcuse „una sufletul şi inima” mulţimii. Acest Foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o lume întreagă pentru Domnul.
Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot, a fost viaţă vie şi nebunie pentru Hristos. Dar, în curgerea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creştinii s-au răcit mereu. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai focul.

Creştinismul de azi – zicea un predicator – e ca şi un cuptor care şi-a păstrat în bună regulă toate hoarnele, toate uşile, toate rânduielile, numai că şi-a pierdut focul. Am pierdut focul cel sfânt al Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. Le-a dat apostolilor limbi de foc, pentru ca – cu limbă  de foc – să-L predice pe Iisus cel Răstignit şi să-l roage pe orice suflet să vină la El.

Duhul Sfânt ne dă şi nouă o limbă de foc. Aceasta este una din însuşirile Duhului Sfânt: El ne dă o „limbă de foc”, pentru ca să vorbim cu foc, să ne rugăm cu foc, să cântăm cu foc, să plângem cu foc. Un creştin adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Un ostaş adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Şi aşa e şi cu Adunările Oastei. O adunare adevărată e aceea peste care se pogoară „limbile de foc”; în care fraţii vorbesc cu foc, se roagă cu foc, cântă cu foc şi plâng cu foc. | Continuare »

Traian Dorz, Piatra scumpă

1. Cine umblă în lumină umblă în Hristos şi n-are de ascuns nimic. Numai cine nu umblă în Hristos, acela are mereu ceva ascuns sau ceva de ascuns.
Cine lucrează după voia lui Hristos, acela nu-şi ascunde decât binefacerile, nu ascunde decât ceea ce este spre lauda sa. Ori spre ruşinea de-aproapelui său.

2. Tot ce ascunzi cu teamă sau cu ruşine este rău. Ceea ce este bine n-ai nici voie şi nici nevoie să ascunzi. De aceea nu trebuie niciodată să te ruşinezi sau să te îngrozeşti de lumină. Ci, dimpotrivă, s-o doreşti. Căci dacă se va face şi va veni lumina, ea nu va arăta altceva decât, şi mai limpede, frumuseţea caracterului tău şi curăţia virtuţii tale. Dacă umbli cu adevărat în ea.

3. Meritul cel mare al adevăraţilor ucenici ai lui Iisus este că ei nu s-au despărţit niciodată de El. Oriunde a mers Iisus au mers şi ucenicii Lui, orice a făcut El au făcut şi ei, tot ce a pătimit El au fost gata să pătimească şi ei. Fiind mereu cu Hristos, prezenţa Lui i-a ferit de căderi, i-a învăţat toată înţelepciunea şi le-a făcut strălucitoare viaţa şi nemuritor numele. Aşa face Hristos oricui rămâne statornic şi merge ascultător după El.

4. Dacă ai venit la Hristos – umblă numai după El. Cine umblă şi după bani ajunge iudă. Cine umblă şi după întâietate ajunge diotref. Cine umblă şi după foloase ajunge căldărar. Cine umblă şi după lume ajunge dimă. Numai cine umblă doar după Hristos ajunge sfânt. Toţi ceilalţi, umblând şi după diavolul, ajung ai lui – căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Oricine umblă cu doi, până la urmă, rămâne al aceluia de care s-a alipit cu inima şi cu fapte sa. | Continuare »

Traian Dorz, Eterna Iubire

În Cuvântul lui Dumnezeu este şi Puterea lui Dumnezeu. După cum în curentul electric este forţa sa. Ceea ce Cuvântul zice prin înţelepciunea Lui, aceea Cuvântul şi face, prin puterea Sa. După cum lumina este energie, înfăptuire.

La început, când Cuvântul Dumnezeiesc a spus: „Să fie lumină!”, chiar cuvântul rostit a făcut-o (Fac 1, 3). Când acelaşi Cuvânt a spus orbului: „Capătă-ţi vederea!”, chiar atunci cuvântul spus i-a şi dat-o (Mc 10, 52).
Iar când El a spus slăbănogului: „Scoală-te!”, cuvântul însuşi l-a întărit şi l-a sculat (Lc 5, 24-25). Şi tot aşa, cu toţi acei pe care i-a mântuit Dumnezeu. Deci tot aşa va fi şi cu tine. Dar crede!

Nimic n-ar trebui să ne mai poată nelinişti vreodată când noi avem atât de mari şi multe dovezi de putere a Domnului nostru Iisus. Nimic n-ar trebui să ne mai poată face să ne temem când noi cunoaştem atâtea cazuri când grija Domnul pentru noi a făcut minuni. Nimic să nu ne facă să ne îngrijorăm sau să descurajăm când noi avem un Tată Ceresc atât de Bogat, un Mântuitor atât de Bun şi un Mângâietor atât de Dulce.

Învaţă să cunoşti puterea lui Dumnezeu care le face pe toate. Şi învaţă să te bizuieşti pe ea. Învaţă cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta. În toate căile vieţii tale să te bizuieşti pe puterea lui Dumnezeu. Ca să mergi cu o deplină pace a inimii tale pe orice drum pe care te cheamă sau te trimite El. | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele 

Dumnezeul meu, Tu, fiind în primul rând iubire, prin iubire trebuie să fii cunoscut.
Cine ascultă poruncile Iubirii cu bucurie şi înţelege răbdarea ei cu recunoştinţă şi suportă judecăţile ei cu nevinovăţie – acela singur va moşteni şi Împărăţia ei!
Înainte de cădere, omul nu era carnivor. Tu îl aşezaseşi în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească.
Atunci omul se hrănea cu soare şi cu rouă, ca florile câmpului, se înveşmânta cu lumina ca şi cu o haină, precum cerul Tău şi al lui, se desfăta cu miresme şi culori, ca dimineaţa, şi se îmbăia în cântări şi în dragoste, ca seninul.

Chipul lui era din lumină şi frumuseţea lui, din neprihănire. De aceea umbla cu Dumnezeu pururea, ca printr-o răcoare, ca printr-o dimineaţă, ca printr-o tinereţe eternă.
Şi niciodată nu s-a văzut gol, pentru că lumina era veşmântul lui; un veşmânt de care nu se dezbrăca niciodată.

Fiindcă acest veşmânt nu are nevoie să fie spălat, pentru că el nu se poate întina, nici nu se poate învechi, nici nu se poate rupe, niciodată. Ci numai se poate pierde.

Înainte de ispitire, cei doi erau unul şi una. Cele două părţi ale omului erau ca şi cum n-ar fi fost despărţite. Erau tot ca şi înainte de primul lor somn.
Ci ispita i-a despărţit. Păcatul i-a dezbrăcat de veşmântul luminii.
Iar ei s-au pomenit atunci şi goi, şi vrăjmaşi.
Căderea i-a făcut doritori şi datornici cărnii – precum şi pe mine! | Continuare »

Traian Dorz, Crucea mântuitoare

Ce minunat este sufletul unui om sau al unui popor care, condus de mintea sănătoasă, înţelege vremea marilor cercetări Dumnezeieşti şi iese în întâmpinarea Domnului! Ieşind cu bucurie în întâmpinarea lui Hristos – adică înţelegând drept şi primind bine îndrumarea mân­tuitoare – se face întâlnirea cea mai fericită a sufletului cu Dumnezeu. Şi a lui Dumnezeu cu sufletul.
Domnul Hristos vine totdeauna cu cele mai fericite rezolvări ale tuturor problemelor tale. Domnul Hristos vine totdeauna cu lumina, cu liber­tatea, cu pacea şi binecuvântarea tuturor îndestulă­rilor tale, atât pentru mintea ta, cât şi pentru inima ta. Ieşi în întâmpinarea Lui totdeauna când vine spre tine.

Atunci, pentru fericirea ta însuţi, să nu‑L laşi pe Hristos să aştepte sau să ceară – vreme prea multă. Şi cu atât mai mult, nu‑L lăsa să plece de la tine, ci ieşi totdeauna în întâmpinarea Lui şi deschide‑I chiar înainte de a bate El la uşa ta. Ce fericit vei fi şi tu, şi El atunci!
Dă‑I Domnului Iisus totdeauna mai înainte de a‑ţi cere El orice vezi tu că are El nevoie de la tine, ascultă‑L înainte de a-ţi porunci şi urmează-L înainte de a pleca. Abia atunci va fi cu adevărat fericită viaţa ta.

O minte sănătoasă şi o inimă curată, iată ce este cu adevărat fericit pentru oricine. Iar acestea numai Tu, Doamne Iisuse, le poţi înnoi şi face prin Învăţătura Ta care este Adevărul şi prin puterea Ta care este dragostea. | Continuare »

[…]
6. Ce mare însemnătate are credinţa noastră nu numai pentru noi, ci şi pentru alţii!
Prin felul în care credem noi despre un lucru, aşa va fi şi mărturisirea noastră despre El.
Şi prin felul cum vom înfăţişa noi lucrurile le vor crede şi le vor vedea mulţi apoi şi dintre cei cărora le mărturisim noi.
De aceea noi vom răspunde şi pentru sufletele lor.

7. Este uneori de mirare cum oameni cu deplină putere de judecată şi cu deplină lumină de cunoaştere ajung atât de lesne-crezători şi primitori ai unei idei greşite şi amăgitoare.
Buna – dar uşuratica – lor credinţă nu le lasă lor nici un strop de îndoială asupra felului cum li se spune şi li se înfăţişează un lucru.
Şi astfel ei îl primesc aşa, fără să l cerceteze deloc.
Îl cred aşa cum li se spune.
Cred fără să gândească.
Ducând apoi mai departe şi altora acest crez greşit care la început s-a ivit din cine ştie ce inimă slabă.
Şi în cine ştie ce moment slab.

8. Aşa s-au răspândit toate interpretările false despre adevăr.
La început va fi fost o biată femeie credincioasă, dar neştiutoare.
Apoi nişte bieţi ucenici creduli, iubitori şi buni – dar prea grăbiţi şi prea temători.
Pe urmă au fost din ce în ce tot mai mulţi cei care au început şi au continuat să creadă greşit.

9. Cu timpul, cei sinceri şi statornici s-au lămurit.
Stăruind în rugăciuni şi rămânând în unitatea frăţească, Domnul nu i-a lăsat în părerea greşită,
ci i-a luminat cu adevărul. | Continuare »

1. Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El.
Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).

2. Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „… De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Luca 17,18).
Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi!
Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?

3. „…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2).
Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră.
Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…

4. Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire!
Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.

5. Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui…
Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20).
Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28). | Continuare »

Traian Dorz, Răsplata ascultării, cap. 10

1. Nici o haină nu-ţi ţine de cald dacă nu ai cămaşa pe dedesubt.
Nici o podoabă nu te poate înfrumuseţa dacă n-ai cămaşa albă şi curată.
Aşa este şi cu naşterea din nou.
Nici o îmbrăcăminte nu-ţi vine bine dacă pe tine este o cămaşă sfâşiată.
Dar dacă ţi-e cămaşa curată şi albă, frumoasă şi întreagă – ea dă valoare şi căldură tuturor celorlalte haine.
Aşa este şi cu naşterea din nou.

2. Poţi avea orice dar şi orice poziţie în Lucrarea Evangheliei:
poţi avea părinţi renumiţi şi credincioşi,
poţi avea talent de cântat sau de vorbit,
poţi avea multe însuşiri frumoase,
– fără naşterea din nou, în zadar.
Eşti ca şi fără veşmântul de nuntă.

3. Fără naşterea din nou eşti ca fără cămaşă bună şi caldă pe sub haină.
Fără naşterea din nou, nici în faţa Domnului, nici în faţa fiinţelor duhovniceşti tu nu poţi avea valoarea care se cere.
Toate podoabele tale, fără ea, n-au nici un preţ, nici o căldură, nici un rost, întocmai ca hainele celui fără cămaşă.

4. „Să nu sfâşiem Lucrarea Domnului”, aşa ar trebui să zică şi să grijească fiecare din cei ce se ocupă cu ea.
Să nu sfâşiem învăţătura sfântă prin care s-a primit dragostea Domnului şi dragostea fraţilor.
Ar trebui să se teamă ca de moarte cei ispitiţi s-o facă.
Ea este cămaşa lui Hristos. | Continuare »

Traian Dorz, Răsplata ascultării, cap. 5

1. O, ce nebunesc lucru este pornirea de a glumi oriunde şi cu orice!
Ce mari nenorociri au făcut de multe ori vorbele nesocotite spuse în chip uşuratic!
O vorbă nesocotită a lui Irod, mai mult o glumă trufaşă şi prostească, l-a condamnat la moarte pe ne-prihănitul Ioan Botezătorul, profetul lui Hristos (Mc 6, 14 29).

2. Irod vedea că Ioan era un neprihănit şi că Irodiada era o nelegiuită,
vedea că s a legat cu un cuvânt prostesc,
vedea prăpastia spre care era împins,
– şi, cu toate acestea, n-a mai avut puterea să se împotrivească.
Ce uşor i-ar fi fost să spună, când a văzut că se urmăreşte uciderea lui Ioan cel nevinovat:
– Am glumit… Pentru o glumă nu se poate ucide un om!
Aşa putea spune el, dacă ar fi avut minte măcar după ce spusese prostia.
Dar atunci a tăcut.
A fost priceput numai să facă răul, dar nu să-l şi îndrepte. | Continuare »

1. O, ce privelişte tristă este un suflet care, în loc să stea drept şi să meargă frumos, stă gârbov şi merge încovoiat sub povara unui păcat ascuns sau a mai multora, – în timp ce Domnul şi fraţii se tot luptă să l îndrepte. Şi numai el nu şi dă seama de marea nenorocire în care se află.

2. Ce jalnică este starea când şi mai multe suflete ale aceleaşi familii au ajuns astfel – şi orice nădejde de vindecare pare pierdută pentru ei! Dar după ani de încercări şi după ce toţi au pierdut nădejdea de a i mai îndrepta, – totuşi o singură scăpare încă mai poate fi: minunea lucrării lui Hristos. Deci să nu i părăsim de tot niciodată pe cei ajunşi astfel. Ci să strigăm către Domnul cu atât mai mult cu cât starea lor e mai grea. Boala învechită însă se vindecă cu atât mai greu, cu cât însuşi bolnavul doreşte tot mai puţin vindecarea sa.

3. Toate dorinţele şi gândurile noastre bune nu se pot înfăptui niciodată fără Jertfa cea Scumpă a Mântuitorului nostru Preaiubit. Dar nici fără partea de suferinţă care ni se cere şi nouă înşine, împreună cu suferinţa lui Hristos, pentru realizarea scopului mântuitor la care lucrăm (Col 1, 24). | Continuare »

Traian Dorz, Păşunile dulci

1. Maica Domnului fusese aceea care cea dintâi auzise din gura trimisului ceresc Vestea Cea Bună, adică Evanghelia. A fost ea însăşi atât de adânc fiica Adevărului, încât s a putut învrednici să fie Maica Lui! A fost atât de mult o slujitoare, încât a putut ajunge o veşnică Stăpână.

2. Iată ce mare har pot să fie nu numai părinţii credincioşi pentru fiii lor, ci şi fiii aleşi, pentru părinţii lor. Binecuvântaţi sunt nu numai fiii, din pricina părinţilor lor sfinţi, ci şi părinţii, din pricina unor copii sfinţi. Binecuvântat este nu numai credinciosul, din pricina Domnului, ci şi Domnul, din pricina unui adevărat credincios al Său. Tot ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu este şi pricină de binecuvântare pentru El.

3. Dovada cea mai adevărată că un suflet s a umplut de Duh Sfânt este nu numai că el Îl binecuvântează pe Domnul cu gura lui, cu rugăciunea şi cu cântarea lui, ci mai ales că Domnul este binecuvântat de către alţii din pricina faptelor acestuia. Din pricina binefacerilor lui şi a bunătăţii lui. Aceasta este şi slujba, dar şi răsplata unui suflet sfânt.

4. Când un credincios Îl binecuvântează pe Domnul cu gura şi cu lucrarea mâinilor sale, este, desigur, o dovadă că are Duhul Sfânt. Căci nimeni nu poate spune „Hristos este Domnul“ decât prin Duhul Sfânt (I Cor 12, 3). Dar când alţii Îl binecuvântă pe Domnul pentru dânsul, aceasta este cea mai înaltă dovadă că el este un vas sfânt. Şi că Duhul Sfânt i a dat un har nemăsurat. | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tineretii mele – cap. 25

1. Există un loc al binecuvântării şi un loc al blestemului.
Există un pământ al celor vii şi unul al celor morţi.
Există fii ai învierii şi există fii ai morţii.
Cine ascultă glasul lui Hristos şi vine la El trăieşte pentru viaţă şi moare pentru înviere.
Va veni o zi în care toţi cei îngropaţi în pământul celor vii vor auzi glasul binecuvântat al Celui Veşnic Viu chemându-i la slavă şi ei vor învia, mergând la El.
Aceştia sunt morţii care aud şi văd pe Dumnezeu.
Alege-ţi astăzi partea să fii cu ei, venind la El.

2. Când un păcătos este chemat de nouă ori să se îndrepte, iar el de nouă ori se împotriveşte chemării şi refuză să-L asculte pe Dumnezeu,
aceluia Dumnezeu îi ia pentru totdeauna dorinţa de a se mai îndrepta.
Şi acest om devine un mort înainte de a muri.

3. Mulţi fii ai lui Dumnezeu, care au în ei inimă rea şi lumească, vor pieri. Şi mulţi fii ai lumii, care au în ei inimă bună, vor fi mântuiţi.
Fiindcă Dumnezeu nu Se uită la înfăţişare, nici la nume, ci la inimă Se uită El. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 23

1. Nu există un adevăr mai puternic, nu există un reazem mai tare, nici un apărător mai sigur al celui nevinovat, ca jertfa lui.

2. Jertfa celui iubitor şi nevinovat nu-l lasă niciodată de ruşine în faţa nimănui. Ea îi dă cinstea marilor îndrăzneli şi siguranţa marilor biruinţe, în cele mai istovitoare confruntări şi în faţa celor mai înverşunate împotriviri.

3. Jertfa este cel mai puternic şi mai convingător argument din toate cele cu care luptă Adevărul şi Dragostea pe pământ.

4. Nu există altă putere mai învingătoare şi alt argument mai convingător decât jertfa curată, răbdătoare şi tăcută până la capăt.

5. Ea este cheia cea mai sigură pentru orice zăvor, calea cea mai sigură către orice inimă, preţul cel mai curat pentru orice cauză.
6. Puterea adunată din suferirea nedreptăţii răbdate cu o senină şi nobilă smerenie, pentru o cauză sfântă, e ca un munte de ape adunate înapoia unei stavile de timp…

7. Când acestui timp i-a sosit ridicarea stavilei, torentul se eliberează şi porneşte – măturând gunoaie şi limpezind albii – frumos dar măreţ, hotărât şi demn, fără să i se mai poată împotrivi nimeni şi nimic, dar impunându-se tuturor.

8. Ascultarea unei porunci dumnezeieşti şi ducerea unui mesaj divin pentru cunoaşterea unui adevăr şi izbânda unei dreptăţi este o datorie mai cutremurătoare decât oricare cataclism.

9. Glasul lui Dumnezeu trebuie să-i fie aceluia căruia îi vorbeşte mai puternic decât orice trăsnet, mai poruncitor decât orice moarte şi mai presus decât orice jertfă.

10. Când eşti convins că solia pe care o ai este unică şi adevărul pe care trebuie să-l aperi este divin – şi că amândouă acestea, în momentul acela, te au numai pe tine –, atunci trebuie să nu te mai gândeşti absolut la nimic altceva decât la aceasta.

11. Atunci nu trebuie să ai mai presus nimic altceva ca ascultarea totală, curajoasă şi grabnică a acestui glas dumnezeiesc, cu orice preţ, cu orice jertfă. | Continuare »

Traian Dorz, Întâi să fim – cap. 9, pg 60

1. Dacă Domnul ne-a făcut semănători de adevăruri, atunci noi trebuie să cunoaştem bine nu numai sămânţa, ci şi ogorul. Să semănăm sămânţa potrivită în locul potrivit, ca să crească şi să rodească cu folos, – nu să se usuce ori să se înece.

2. Cel dintâi lucru pe care îl face un semănător priceput este pregătirea seminţei. El va alege ce sămânţă merge în ogorul unde va semăna. Apoi o cerne bine şi o tratează, ca s-o ferească de buruieni şi de boli.
Semănătorul adevărului trebuie să facă la fel.

3. Înainte de a începe, semănătorul priceput se uită întâi în Sus, – apoi ia seama de unde suflă vântul… Pentru că dacă cerul va da soare şi ploaie, iar vântul va sufla potrivit, sămânţa lui va cădea acolo unde trebuie să încolţească şi va creşte spre rod sănătos.
Semănătorul adevărului trebuie să facă la fel.
4. Tot timpul semănatului şi după aceea, semănătorul priceput umblă de la o margine a ogorului la cealaltă – nu stă pe loc şi nu se aşază să odihnească – având grijă să alunge păsările răpitoare, să îndepărteze pietrele care usucă sămânţa şi să ardă spinii şi buruienile care o îneacă.
Semănătorul Adevărului trebuie să facă la fel.

5. Înainte de a merge la amvonul predicii ori la masa scrisului sfânt, pregăteşte pe genunchi sămânţa Cuvântului Sfânt pe care vrei să o semeni! Alege bine versetul, ideea, adevărul care trebuie spus.
Tratează totul cu lacrimi şi cu rugăciune şi aşa le du! | Continuare »

1. Piedicile şi vrăjmaşii pe care Tu, Preaiubitule, mi-i pui în cale, nu sunt oare tocmai mijloacele prin care Tu îmi verifici dragostea şi credinţa mea faţă de Tine?
2. Nu din felul cum eu îmi întâmpin piedicile mele şi cum mă port în faţa vrăjmaşilor mei, îmi poţi Tu cunoaşte cel mai bine starea mea faţă de Tine?
Ba da!
3. Pentru că numai dacă eu pot ca pe piedicile mele să le întâmpin cu linişte, să le privesc cu hotărâre şi să le trec cu răbdare – Îţi dovedesc că, nu numai ştiu, dar şi fac voia Ta.
4. Şi numai dacă eu pot ca pe vrăjmaşii mei să-i primesc cu blândeţe, să-i privesc cu bunătate, să-i birui prin iubire – aceasta va arăta că am înţeles gândul Tău.

5. Şi că m-am putut ridica până la Duhul Tău.
6. Preaiubit Prieten al tinereţii mele, câtă nevoie mai am eu încă de maturizare! | Continuare »

Titus Niculcea

Cuvântul Cruce înseamnă suferinţă de bunăvoie şi fără vină. Până la răstignirea Mântuitorului, nu i s-a zis cruce, ci lemnul de ocară. Domnul Iisus a fost răstignit pe acest lemn de ocară de bunăvoie şi fără să fie vinovat pentru ceea ce era condamnat.
În Ioan 10, 18, Domnul zice: „Eu Îmi dau viaţa de bunăvoie. Nimeni nu Mi-o ia cu sila… Am putere s-o dau şi am putere s-o iau”. Deci aici este înţelesul tainic al Sfintei Cruci, care pentru noi este o recomandare a Domnului: „Luaţi crucea în fiecare zi şi urmaţi-Mă”. În fiecare zi, credinciosul să renunţe la dreptul lui şi la meritului lui în societate. Când îţi auzi cuvinte de ocară, de batjocoră şi învinuiri din partea lumii, ea să nu aibă dreptate; iar tu să taci, să te smereşti. Dacă lumea are dreptate în ceea ce te învinuieşte, atunci acea suferinţă nu mai este considerată cruce, ci rămâne lemn de ocară. Pentru noi, suferinţa devine cruce doar atunci când nu suntem vinovaţi de ceea ce ne învinuiesc alţii. Crucea Mântuitorului este altarul de jertfă, iar Sângele Său care a curs pe Cruce a sfinţit acest altar. „Scump Îmi va fi altarul cel dinăuntrul Templului şi cel din afara Templului”, zice Dumnezeu în Vechiul Testament. Aşa şi Sfânta Cruce s-a sfinţit prin dragostea şi prin Jertfa Domnului Iisus, Care de bunăvoie S-a răstignit pe ea. Şarpele de aramă în pustie, în Vechiul Testament, era doar un semn care preînchipuia Crucea cu Domnul Iisus Răstignit, din Noul Testament. Cum spune la Înţelepciunea lui Solomon, că „toţi cei ce priveau la acest semn erau vindecaţi, dar nu prin ceea ce vedeau cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor”. Deci ei treceau de la partea văzută la partea nevăzută, înţelegeau taina lui Dumnezeu care se arăta prin lucrurile văzute. | Continuare »

[…] 4. De ce este mai înaltă Golgota decât Sinaiul?
Pentru că locul unde Dumnezeu a dat Harul este nespus mai sfânt decât locul unde El a dat Legea. Şi pentru că Legea are o margine, iar Harul nici una, şi pentru că Legea ucide, iar Harul dă viaţa, şi pentru că Legea este Judecată, iar Harul este dragoste.

5. Dimensiunea principală a Crucii nu este cea orizontală. Aceasta înseamnă: noi şi noi… Şi nu mulţimea numărului nostru, nu lărgimea sau lăţimea noastră…
– ci dimensiunea principală a Crucii este înălţimea şi adâncimea, coborârea lui Dumnezeu la noi şi înălţarea noastră spre El, dragostea Lui şi îmbrăţişarea Lui cu noi şi a noastră cu El. În sus deci, cât mai în sus spre Dumnezeu, aceasta ne înalţă duhul, ne curăţă zările şi ne sfinţeşte trăirea inimii. Aceasta ne susţine, puternică şi dreaptă, şi legătura noastră cu semenii noştri.

6. Dumnezeu vine la noi prin Cruce, iar noi mergem la El tot prin ea. Crucea ne uneşte pe noi cu El şi prin ea El Se uneşte cu noi. Prin ea merg la Dumnezeu binefacerile noastre, laudele noastre, rugăciunile noastre, împărtăşirile şi legămintele noastre, iar de Sus, tot prin ea, vin ale Lui spre noi.
De aceea tot ce începem, să începem prin Cruce: în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt. Amin. Şi tot ce încheiem să încheiem mulţumind tot prin Cruce: Mărire Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh. Amin. Numai atunci totul este sfinţit şi binecuvântat.

7. Dimensiunile Crucii, prelungite în cerc infinit, cuprind tot Universul, toată Creaţiunea; nu numai pământul, ci şi Cerul. Nu numai lumea văzută, ci şi pe cea nevăzută. Nu numai Timpul, ci şi Veşnicia. Iar în Centrul Crucii este El, Dumnezeu, Hristosul cel Viu şi Adevărat, Fiul Dumnezeului Tată, Susţinătorul tuturor, Izvorul şi Mişcarea, Echilibrul şi Durata, Cel prin care sunt şi prin care se ţin toate.
De aceea în ea şi în El este toată viaţa şi lumina. Şi, în afară de El şi de ea, numai moartea şi întunericul. | Continuare »

1. Preaiubitul tainelor mele, Tu m-ai învăţat să ascult graiul lucrurilor şi să înţeleg adâncul tăcerilor înţelepte.
2. Cu Tine am deprins plăcerea cea mare a singurătăţii pustiului şi dorul după rugăciunile pe munţi, noaptea.
3. De la Tine ştiu ce minunaţi mi-au fost înaintaşii necunoscuţi şi ce mişcătoare pot fi semnificaţiile uitate ale locurilor prin care umblu ca un străin.
4. De la Tine am învăţat să preţuiesc nu numai oamenii sfinţi care lucrează pentru Tine, ci şi lucrurile sfinte cu care ei fac slujba Ta.
5. Să iubesc şi să privesc aceste lucruri întocmai ca pe nişte făpturi cu simţire şi cu viaţă, cu durere sau cu bucurie, pentru lucrarea pe care o fac şi ele, ca şi noi, pentru Tine.
6. Înaintaşii mei necunoscuţi s-au dus de mult.
7. În nici o carte şi în nici o gură nu mi-au mai rămas povestirile marilor lor înfăptuiri.
8. Nu mai ştiu despre unii decât abia numele lor. Dar despre marea lor mulţime, nici măcar atât.
9. Dar şi numele acelora pe care li-l mai ştiu, abia răzbate până la mine prin lumina trecutului acoperit de măreţie.
10. Numele acestea au acoperit vieţi atât de mari, pline de o credinţă care a luptat în chip atât de viteaz pentru slava Ta şi viitorul meu!
11. Pline de o nădejde atât de tare, care a muncit şi a înfăptuit atât de mult!
12. Pline de o dragoste atât de înaltă, care s-a dăruit atât de frumos, până la sublima jertfă, spre a pregăti venirea Ta până la mine.
13. Şirul marilor mei înaintaşi necunoscuţi este scara de aur cu un capăt nevăzut sus, în lumina trecutului, şi cu altul adânc, în lumina viitorului de har. | Continuare »

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

1. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi desăvârşindu-Şi partea Sa pentru noi, – ni S a dăruit astfel din partea Desăvârşitului Dumnezeu, din partea Sfintei Treimi, o desăvârşită mântuire.
De aceea răspunderea noastră faţă de această mare mântuire este şi rămâne desăvârşită (Evr. 12, 25).
Lucrarea Duhului Sfânt este acum Călăuza noastră a tuturor spre împlinirea Voii Tatălui, prin Iisus Hristos.

2. O, de cât folos ne a fost şi ne este Domnul nostru Iisus Hristos că S-a dus!
Ce Scump Mângâietor ne-a trimis El!
Ce dulci sunt mângâierile Sfântului Duh pentru toţi orfanii lui Hristos rămaşi singuri în lumea asta!
Ce luminoasă este călăuzirea Lui mângâietoare pentru fiecare în parte – şi pentru toată Biserica şi Mireasa Domnului Iisus!
Ce puternică este apărarea pe care ne o dă El, Ocrotitorul şi Apărătorul nostru Sfânt!
Şi ce plină de pace şi de siguranţă este apărarea sfântă a Dulcelui nostru Mângâietor, Duhul Sfânt, trimis nouă de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru cel Dulce, pentru a ne ocroti până ce vom ajunge în Cer!

3. Dovada Prezenţei Duhului Sfânt este chiar Lucrarea Sa.
Căci unde este Duhul, acolo este Lucrarea Lui şi acolo sunt roadele Sale, este dovada puterii Sale – care însoţesc neapărat venirea Lui (I Cor 24, 5; Gal 5, 22), după cum unde este vântul, este suflarea lui, unde este focul, e căldura lui, unde este apa, este răcoarea ei.

4. Când Sfântul Duh S-a pogorât peste apostolii Domnului şi peste Biserica începătoare – ce cutremurătoare S-a arătat Prezenţa Lui! | Continuare »

Traian Dorz, Păşunile dulci  – Fragment din cap. Setea şi izvorul

… Despre însemnătatea postului, ştim cu toţii. Despre roadele lui, suntem încredinţaţi mulţi… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, ştim încă prea puţin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşe­zate de la început, şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să‑l trâmbiţăm, că ştie Domnul Dumnezeu cât poate şi cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puţini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi şi a muri cât mai grabnic de îmbuibare şi de desfrâu.

Dincolo de oprirea de la mâncare sau de la anumite mâncări, în toate zilele rânduite postului sau numai în anumite zile deosebite, cine mai gândeşte şi la cele care mai trebuie nea­părat să însoţească adevăratul post? Câţi gândim, câţi luăm seama şi mai ales câţi ne oprim, ferindu‑ne de ceea ce credem că ne este îngăduit oricând? Câţi renunţăm la dorinţa la care credem că avem dreptul în orice timp?

Datorită acestor înfrânări cerute şi poruncite de Cuvântul lui Dumnezeu, postul este neplăcut omului firesc. Şi pare fără nici un folos pentru cel care îl face. Ce mare este amăgirea că acum se poate orice! O, mai târziu, cum vor vedea că nu s‑a putut chiar orice! În zilele postului, ispitele sunt şi mai mari, şi mai multe, de aceea să fim şi mai veghetori. | Continuare »

Când suntem în biserica şi în adunarea Domnului Dumnezeu, noi stăm în faţa Lui şi în Casa Lui, unde auzim Cuvântul Lui cel Sfânt. Oare cum te întorci tu de acolo? Tot aşa gol şi fără folos, cum te-ai şi dus de ani şi ani – sau vii plin de Cuvântul şi de Duhul Domnului?
Priveşti tu oare la Crucea lui Iisus şi la Jertfa Lui, la slujba şi la altarul Lui cu uşurătate, cu obişnuinţă şi cu neascultare sau, şi mai rău: cu râs, cu critică, cu necredinţă, cu batjocură şi cu răceală? Te întorci tu de acolo mai rău, mai păcătos şi mai vinovat de cum te-ai dus – sau mai bun?
Priveşti tu în Casa Domnului cu cutremur la Hristos şi cu lacrimi, cu pocăinţă, cu smerenie, cu recunoştinţă, ca să te întorci fericit din faţa Lui – ori cum priveşti la El? Cum priveşti acolo la fraţii tăi, la semenii tăi, la mai-marii poporului tău? (Fapte 23, 5; 2 Petru 2, 10-11; Iuda 8). O, ce mare însemnătate au aceste întrebări pentru sufletul tău, dar şi mai mare au răspunsurile tale la ele!
Ştii oare tu că, mergând în faţa Domnului, eşti dator să ierţi toate păcatele tuturor semenilor tăi, să te rogi pentru toţi şi să-i priveşti pe toţi mai presus ca pe tine însuţi (Mat. 6, 14-15; Luca 6, 27-28; Rom. 12, 10; Filip. 2, 3). Numai aşa vei avea un folos mântuitor de tot ce auzi şi tot ce vezi stând acolo în faţa şi în Casa Domnului! | Continuare »

1. Iubirea este singurul lucru cu care putem cumpăra darurile şi binecuvântările cereşti
şi cu care ne putem plăti marea noastră datorie faţă de Dumnezeu.
Nici o altă monedă nu are un preţ mai mare înaintea lui Dumnezeu ca aurul ceresc al iubirii.

2. Suflete al meu, iubeşte-L pe Dumnezeu, Făcătorul tău şi Părintele tău, Care te-a zămislit din iubire,
şi te-a încălzit cu iubire,
şi te-a întrupat din iubire.
Şi te-a ocrotit, şi te-a crescut din iubire.
El te-a luminat şi te-a răscumpărat cu aurul cel ceresc şi veşnic al iubirii.
El te-a dăruit, te-a înconjurat şi te-a fericit numai prin iubire…

3. Dumnezeu ne-a făcut tot binele numai prin iubi-re.
Prin iubirea Lui,
prin iubirea pământească,
prin iubirea de soţ, şi de copii, şi de fraţi, şi de prieteni, şi de binefăcători.
Dumnezeul Iubirii ne face nouă tot binele prin iubirea soarelui, a naturii şi a semenilor…
Prin iubirea luminii şi a adevărului,
a bucuriei şi a tinereţii,
a înţelepciunii şi a cântării…
– şi cine ar putea spune îndeajuns ce minunate sunt acestea!

4. Prin iubirea tuturor acestora te-a încălzit şi hrănit Dumnezeul şi Părintele tău. | Continuare »

… Oriunde este îngrămădită o avuţie pământească, acolo nu numai că îngrijorările vieţii acesteia răpesc tot timpul celui avut şi întunecă seninătatea feţei şi inimii omului aceluia, – dar peste grămădirea avuţiei sale apasă blestemul, apasă blestemul celor de la care au fost răpite pe nedrept cele adunate de omul bogat.
Orice om, muncind cinstit, nu poate aduna averi, nu poate strânge avuţii şi nu poate deveni bogătaş. Poate numai să-şi câştige pâinea, necesară sau mulţumitoare, pentru traiul cinstit al său şi al familiei sale. Orice trece peste asta vine de obicei în chip necinstit – şi deci vinovat.
Nimeni nu poate grămădi averi, dacă munceşte numai cinstit în toate, ci, dacă undeva s-au îngrămădit multe avuţii lumeşti, acolo se vede neapărat că a fost cineva care trebuie să fi lucrat ceva în chip şi necinstit. Iar ceea ce este strâns în chip necinstit este vinovat şi este apăsat de un blestem. De aceea, sufletul care vine la Domnul simte nevoia să scape de avuţii, împărţindu-le pe la acei de la care au fost luate.
Blestemul acesta rămâne apoi peste comoara adunată şi păstrată în chip vinovat, până ţine această avuţie, întinzându-se şi peste cine o stăpâneşte şi se lipeşte de ea, îngreuind şi sufocând totul sub aceleaşi apăsătoare urmări. De aceea, Zacheu căuta să scape cât mai repede de avuţiile lumeşti!
Dumnezeu voieşte, cu milă, ca sufletul omului Său să fie mântuit. Şi atunci, ori îi ia El avuţiile acestuia, spre a-l uşura şi a-l scăpa de blestemul lor, – ori sufletul însetat după eliberare I le dă el însuşi lui Dumnezeu şi săracilor, ca să se elibereze din cătuşele lor – ca Zacheu (Luca 19, 8). | Continuare »