b'LOGOS — Comori Nemuritoare

1. Piedicile şi vrăjmaşii pe care Tu, Preaiubitule, mi-i pui în cale, nu sunt oare tocmai mijloacele prin care Tu îmi verifici dragostea şi credinţa mea faţă de Tine?
2. Nu din felul cum eu îmi întâmpin piedicile mele şi cum mă port în faţa vrăjmaşilor mei, îmi poţi Tu cunoaşte cel mai bine starea mea faţă de Tine?
Ba da!
3. Pentru că numai dacă eu pot ca pe piedicile mele să le întâmpin cu linişte, să le privesc cu hotărâre şi să le trec cu răbdare – Îţi dovedesc că, nu numai ştiu, dar şi fac voia Ta.
4. Şi numai dacă eu pot ca pe vrăjmaşii mei să-i primesc cu blândeţe, să-i privesc cu bunătate, să-i birui prin iubire – aceasta va arăta că am înţeles gândul Tău.

5. Şi că m-am putut ridica până la Duhul Tău.
6. Preaiubit Prieten al tinereţii mele, câtă nevoie mai am eu încă de maturizare! | Continuare »

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE (fragment)

Pe calea lui Hristos sunt numai trei mijloace prin care El Şi-i face asemenea Lui pe acei care Îl urmează pe El acum din suferinţele trecătoare ale sfinţeniei la slava veşnică a raiului Său.
Cele trei mijloace şi semne ale părtăşiei şi colaborării noastre cu Hristos sunt:
JUGUL – fiindcă Domnul Iisus a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră… căci jugul Meu este bun (Mat. 11, 30).
SARCINA – fiindcă Domnul Iisus a zis: Sarcina Mea este uşoară (Mat. 11, 30).
CRUCEA – fiindcă Domnul Iisus a zis: Cine vrea să vină după Mine… să şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze (Luca 9, 23).
Toate acestea trei par la prima vedere numai suferinţă. Dar ele nu sunt numai aşa.
„Jug“ are două înţelesuri: întâi muncă, apoi unire.
„Sarcină“ are două înfăţişări: întâi răspundere, apoi rodire.
„Cruce“ are două părţi: întâi suferinţă, apoi sfinţenie.

Cei mai mulţi privesc doar la primul înţeles al jugului lui Hristos, la munca grea şi la canonul amar al unei vieţi de neprihănire, şi fug de jugul Lui. Dar cei puţini privesc la minunata unire cu Hristos prin părtăşia cu El, la munca cea fericită în ogorul Evangheliei Sale. A trage în jugul Lui, alăturea de El, este ceva ce îţi dă o atât de mare bucurie, încât, după ce ai gustat-o, n ai mai dori s-o schimbi pentru nimic şi cu nimeni din lume.
A purta sarcina Lui este a te împreuna cu Hristos atât de profund şi de înalt, încât ceea ce este în El mai fericit să pătrundă în ceea ce ai tu mai intim. Şi să facă să se nască în tine o viaţă nespus de nouă, de dragă, de dulce şi de scumpă…
Iar acceptarea crucii lui Hristos, primirea de bunăvoie a suferinţei pentru El şi alături de El, este de fapt singurul mijloc de sfinţire şi de slavă.
Când Mântuitorul nostru Sfânt zicea: Mă sfinţesc Eu Însumi pentru ei (Ioan 17, 19), El voia să ne spună: Eu am acceptat Crucea şi suferinţa Mea pentru că acesta era singurul mijloc prin care voi veţi putea fi cu adevărat sfinţiţi. | Continuare »

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

(…)
13. Hristos ar fi putut mântui lumea şi fără ucenicii Săi, dacă ar fi vrut să înlăture cu totul împreună lucrarea lor cu El.
După cum Dumnezeu ar fi putut face acest lucru şi fără întruparea ca Om a Fiului Său Iisus Hristos din Preasfânta Fecioară Maria.
Căci lui Dumnezeu toate lucrurile Îi sunt cu putinţă (Mt 19, 26).
Dar, în înţelepciunea Sa cea veşnică, El a ales să fie astfel mântuirea noastră, căci în acest fel a găsit El că va fi cel mai bine.

14. Mântuitorul ar fi putut să Se întrupeze venind în lume şi în alt fel, pentru că, Dumnezeu fiind, El nu putea fi îngrădit de legi omeneşti şi de piedici de netrecut în alegerea căilor Sale,
– dar a ales-o pe Preasfânta Fecioară Maria ca mijlocitoarea celei mai binecuvântate căi prin care trebuia să vină El între oameni – pentru mântuirea oamenilor.
Fiindcă nicio altă cale nu era mai potrivită ca aceasta, nici mai curată şi nici mai iubitoare pentru noi;
niciun alt mijloc nu era mai bun
şi nicio altă fiinţă nu era mai curată şi mai frumoasă ca ea.
Spre a fi vrednică de Sfinţenia Celui ce venea să sfinţească toate, de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
O, ce tainică şi iubitoare este înţelepciunea lui Hristos! | Continuare »

Traian Dorz, Semănaţi Cuvântul Sfânt

1. Prima chemare rânduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos primilor ucenici ai Săi a fost ca ei să fie pescari de oameni (Mt 4, 19).
Ce chemare şi misiune cerească este să fii un astfel de pescar!
2. Toate apele amare şi tulburi ale lumii mişună de peşti-oameni care înoată nebuni dintr-o parte în alta, otrăvindu-şi viaţa şi zădărnicindu-şi scopul ceresc pentru care au fost creaţi şi aduşi la viaţa asta.
3. Pentru atragerea şi prinderea acestora în mrejele mântuirii a rânduit Mântuitorul pe cei dintâi chemaţi şi aleşi ai Săi, învăţându-i şi poruncindu-le ca să afle totdeauna mijloacele şi vremile cele mai potrivite pentru pescuit.
4. Spune Biblia că Mântuitorul Iisus i-a văzut pe Andrei şi Petru cum aruncau mrejele (Mt 4, 18-19) – şi atunci i-a chemat.
Hristos Se uită cum ne facem noi de cu pricepere şi cu hărnicie propria noastră muncă. Şi numai după aceea ne crede sau nu vrednici să ne cheme în câmpul muncii Lui.
5. Pe ceilalţi doi pescari – Ioan şi Iacov – i-a văzut cum ascultau de tatăl lor şi cum îngrijeau de uneltele lor de lucru (Mt 4, 21) – şi după asta a ştiut că vor fi şi în Evanghelie iubitori şi conştiincioşi.
6. Pe Moise, se spune că după felul cum avea milă de oile şi de mieluşeii stăpânului său când era păstor l-a ales Dumnezeu să fie păstorul poporului Său.
7. Dacă vrem şi noi să fim nişte pescari adevăraţi şi nişte păstori vrednici în slujba cea vrednică a lui Dumnezeu – atunci să avem grijă ca, încă înainte de a urma chemarea Lui de a fi lucrători buni în slujba Sa, să ne dăm toate silinţele să fim nişte lucrători vrednici în slujba pământească pe care o avem. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, FOCUL CEL CERESC

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. S-a pogorât ca un foc aprinzător de suflete. Aprinşi de focul acesta, ar­deau şi apostolii şi ardea şi mulţimea.

Când citeşti la Faptele Apostolilor, cap. 2, parcă vezi şi parcă simţi aprinderea cea sfântă şi Focul cel Sfânt din Ziua Cincizecimii. Acest Foc îi făcuse pe oameni să depună totul la picioarele apostolilor şi la picioarele Domnului. Să se predea cu totul Domnului. Acest Foc făcuse „una sufletul şi inima” mulţimii. Acest Foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o lume întreagă pentru Domnul.
Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot, a fost viaţă vie şi nebunie pentru Hristos. Dar, în curgerea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creştinii s-au răcit mereu. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai focul.

Creştinismul de azi – zicea un predicator – e ca şi un cuptor care şi-a păstrat în bună regulă toate hoarnele, toate uşile, toate rânduielile, numai că şi-a pierdut focul. Am pierdut focul cel sfânt al Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. Le-a dat apostolilor limbi de foc, pentru ca – cu limbă  de foc – să-L predice pe Iisus cel Răstignit şi să-l roage pe orice suflet să vină la El.

Duhul Sfânt ne dă şi nouă o limbă de foc. Aceasta este una din însuşirile Duhului Sfânt: El ne dă o „limbă de foc”, pentru ca să vorbim cu foc, să ne rugăm cu foc, să cântăm cu foc, să plângem cu foc. Un creştin adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Un ostaş adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Şi aşa e şi cu Adunările Oastei. O adunare adevărată e aceea peste care se pogoară „limbile de foc”; în care fraţii vorbesc cu foc, se roagă cu foc, cântă cu foc şi plâng cu foc. | Continuare »

Traian Dorz, Piatra scumpă

1. Cine umblă în lumină umblă în Hristos şi n-are de ascuns nimic. Numai cine nu umblă în Hristos, acela are mereu ceva ascuns sau ceva de ascuns.
Cine lucrează după voia lui Hristos, acela nu-şi ascunde decât binefacerile, nu ascunde decât ceea ce este spre lauda sa. Ori spre ruşinea de-aproapelui său.

2. Tot ce ascunzi cu teamă sau cu ruşine este rău. Ceea ce este bine n-ai nici voie şi nici nevoie să ascunzi. De aceea nu trebuie niciodată să te ruşinezi sau să te îngrozeşti de lumină. Ci, dimpotrivă, s-o doreşti. Căci dacă se va face şi va veni lumina, ea nu va arăta altceva decât, şi mai limpede, frumuseţea caracterului tău şi curăţia virtuţii tale. Dacă umbli cu adevărat în ea.

3. Meritul cel mare al adevăraţilor ucenici ai lui Iisus este că ei nu s-au despărţit niciodată de El. Oriunde a mers Iisus au mers şi ucenicii Lui, orice a făcut El au făcut şi ei, tot ce a pătimit El au fost gata să pătimească şi ei. Fiind mereu cu Hristos, prezenţa Lui i-a ferit de căderi, i-a învăţat toată înţelepciunea şi le-a făcut strălucitoare viaţa şi nemuritor numele. Aşa face Hristos oricui rămâne statornic şi merge ascultător după El.

4. Dacă ai venit la Hristos – umblă numai după El. Cine umblă şi după bani ajunge iudă. Cine umblă şi după întâietate ajunge diotref. Cine umblă şi după foloase ajunge căldărar. Cine umblă şi după lume ajunge dimă. Numai cine umblă doar după Hristos ajunge sfânt. Toţi ceilalţi, umblând şi după diavolul, ajung ai lui – căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Oricine umblă cu doi, până la urmă, rămâne al aceluia de care s-a alipit cu inima şi cu fapte sa. | Continuare »

Traian Dorz, Eterna Iubire

În Cuvântul lui Dumnezeu este şi Puterea lui Dumnezeu. După cum în curentul electric este forţa sa. Ceea ce Cuvântul zice prin înţelepciunea Lui, aceea Cuvântul şi face, prin puterea Sa. După cum lumina este energie, înfăptuire.

La început, când Cuvântul Dumnezeiesc a spus: „Să fie lumină!”, chiar cuvântul rostit a făcut-o (Fac 1, 3). Când acelaşi Cuvânt a spus orbului: „Capătă-ţi vederea!”, chiar atunci cuvântul spus i-a şi dat-o (Mc 10, 52).
Iar când El a spus slăbănogului: „Scoală-te!”, cuvântul însuşi l-a întărit şi l-a sculat (Lc 5, 24-25). Şi tot aşa, cu toţi acei pe care i-a mântuit Dumnezeu. Deci tot aşa va fi şi cu tine. Dar crede!

Nimic n-ar trebui să ne mai poată nelinişti vreodată când noi avem atât de mari şi multe dovezi de putere a Domnului nostru Iisus. Nimic n-ar trebui să ne mai poată face să ne temem când noi cunoaştem atâtea cazuri când grija Domnul pentru noi a făcut minuni. Nimic să nu ne facă să ne îngrijorăm sau să descurajăm când noi avem un Tată Ceresc atât de Bogat, un Mântuitor atât de Bun şi un Mângâietor atât de Dulce.

Învaţă să cunoşti puterea lui Dumnezeu care le face pe toate. Şi învaţă să te bizuieşti pe ea. Învaţă cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta. În toate căile vieţii tale să te bizuieşti pe puterea lui Dumnezeu. Ca să mergi cu o deplină pace a inimii tale pe orice drum pe care te cheamă sau te trimite El. | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele 

Dumnezeul meu, Tu, fiind în primul rând iubire, prin iubire trebuie să fii cunoscut.
Cine ascultă poruncile Iubirii cu bucurie şi înţelege răbdarea ei cu recunoştinţă şi suportă judecăţile ei cu nevinovăţie – acela singur va moşteni şi Împărăţia ei!
Înainte de cădere, omul nu era carnivor. Tu îl aşezaseşi în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească.
Atunci omul se hrănea cu soare şi cu rouă, ca florile câmpului, se înveşmânta cu lumina ca şi cu o haină, precum cerul Tău şi al lui, se desfăta cu miresme şi culori, ca dimineaţa, şi se îmbăia în cântări şi în dragoste, ca seninul.

Chipul lui era din lumină şi frumuseţea lui, din neprihănire. De aceea umbla cu Dumnezeu pururea, ca printr-o răcoare, ca printr-o dimineaţă, ca printr-o tinereţe eternă.
Şi niciodată nu s-a văzut gol, pentru că lumina era veşmântul lui; un veşmânt de care nu se dezbrăca niciodată.

Fiindcă acest veşmânt nu are nevoie să fie spălat, pentru că el nu se poate întina, nici nu se poate învechi, nici nu se poate rupe, niciodată. Ci numai se poate pierde.

Înainte de ispitire, cei doi erau unul şi una. Cele două părţi ale omului erau ca şi cum n-ar fi fost despărţite. Erau tot ca şi înainte de primul lor somn.
Ci ispita i-a despărţit. Păcatul i-a dezbrăcat de veşmântul luminii.
Iar ei s-au pomenit atunci şi goi, şi vrăjmaşi.
Căderea i-a făcut doritori şi datornici cărnii – precum şi pe mine! | Continuare »

Traian Dorz, Crucea mântuitoare

Ce minunat este sufletul unui om sau al unui popor care, condus de mintea sănătoasă, înţelege vremea marilor cercetări Dumnezeieşti şi iese în întâmpinarea Domnului! Ieşind cu bucurie în întâmpinarea lui Hristos – adică înţelegând drept şi primind bine îndrumarea mân­tuitoare – se face întâlnirea cea mai fericită a sufletului cu Dumnezeu. Şi a lui Dumnezeu cu sufletul.
Domnul Hristos vine totdeauna cu cele mai fericite rezolvări ale tuturor problemelor tale. Domnul Hristos vine totdeauna cu lumina, cu liber­tatea, cu pacea şi binecuvântarea tuturor îndestulă­rilor tale, atât pentru mintea ta, cât şi pentru inima ta. Ieşi în întâmpinarea Lui totdeauna când vine spre tine.

Atunci, pentru fericirea ta însuţi, să nu‑L laşi pe Hristos să aştepte sau să ceară – vreme prea multă. Şi cu atât mai mult, nu‑L lăsa să plece de la tine, ci ieşi totdeauna în întâmpinarea Lui şi deschide‑I chiar înainte de a bate El la uşa ta. Ce fericit vei fi şi tu, şi El atunci!
Dă‑I Domnului Iisus totdeauna mai înainte de a‑ţi cere El orice vezi tu că are El nevoie de la tine, ascultă‑L înainte de a-ţi porunci şi urmează-L înainte de a pleca. Abia atunci va fi cu adevărat fericită viaţa ta.

O minte sănătoasă şi o inimă curată, iată ce este cu adevărat fericit pentru oricine. Iar acestea numai Tu, Doamne Iisuse, le poţi înnoi şi face prin Învăţătura Ta care este Adevărul şi prin puterea Ta care este dragostea. | Continuare »

[…]
6. Ce mare însemnătate are credinţa noastră nu numai pentru noi, ci şi pentru alţii!
Prin felul în care credem noi despre un lucru, aşa va fi şi mărturisirea noastră despre El.
Şi prin felul cum vom înfăţişa noi lucrurile le vor crede şi le vor vedea mulţi apoi şi dintre cei cărora le mărturisim noi.
De aceea noi vom răspunde şi pentru sufletele lor.

7. Este uneori de mirare cum oameni cu deplină putere de judecată şi cu deplină lumină de cunoaştere ajung atât de lesne-crezători şi primitori ai unei idei greşite şi amăgitoare.
Buna – dar uşuratica – lor credinţă nu le lasă lor nici un strop de îndoială asupra felului cum li se spune şi li se înfăţişează un lucru.
Şi astfel ei îl primesc aşa, fără să l cerceteze deloc.
Îl cred aşa cum li se spune.
Cred fără să gândească.
Ducând apoi mai departe şi altora acest crez greşit care la început s-a ivit din cine ştie ce inimă slabă.
Şi în cine ştie ce moment slab.

8. Aşa s-au răspândit toate interpretările false despre adevăr.
La început va fi fost o biată femeie credincioasă, dar neştiutoare.
Apoi nişte bieţi ucenici creduli, iubitori şi buni – dar prea grăbiţi şi prea temători.
Pe urmă au fost din ce în ce tot mai mulţi cei care au început şi au continuat să creadă greşit.

9. Cu timpul, cei sinceri şi statornici s-au lămurit.
Stăruind în rugăciuni şi rămânând în unitatea frăţească, Domnul nu i-a lăsat în părerea greşită,
ci i-a luminat cu adevărul. | Continuare »