b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din Săgeţile biruitoare – cap. VENIREA ŞI PLECAREA

1. Când omul se naşte şi vine în lume, vine cu pumnii strânşi, ca şi cum ar spune: Voi cuceri totul, voi strânge totul. Iar când moare şi pleacă din lume, pleacă cu palmele desfăcute, ca şi cum ar spune: N-am luat nimic şi nu duc nimic din tot ce-am strâns pe pământ.

2. Toate câte omul le câştigă pe pământ vin numai de la Dumnezeu. Pentru a-i da omului, prin folosirea lor cu înţelepciune, ceea ce îi doreşte sufletul lui: adică mântuirea şi fericirea veşnică. Dar omul, când le are, nici nu mai gândeşte la dorinţele sufletului. Se gândeşte numai la dorinţele trupului său. Şi la împlinirea vinovată a dorinţelor lui păcătoase.

3. Cine este omul cel mai bogat? întreabă un înţelept. Cel ce se mulţumeşte cu ceea ce are! Acela Îi mulţumeşte pentru toate numai lui Dumnezeu, de la Care are aceste mijloace şi daruri. El ştie cine le-a dat şi pentru ce scop! El ştie şi care este cea mai cuminte întrebuinţare a lor – spre câştigul sufletului său. Şi spre slava Celui ce i le-a dat.

4. Omul cel ce şi le crede ale lui toate cele primite de el pe pământ Îl uită pe Făcătorul său şi nesocoteşte poruncile Domnului. Se apucă, întocmai ca bogatul cel nebun din pilda Mântuitorului, să privească la averea lui cu o lacomă bucurie îngâmfată, zicând: Suflete al meu, acum ai multe avuţii, strânse pentru mulţi ani… prin priceperea ta, prin munca ta, prin puterea ta… Într-adevăr, numai un nebun poate gândi şi zice aşa… | Continuare »

Hristos, Domnul Neprihănirii, are veşnice binecuvântări pentru oricine umblă în neprihănirea cerută de El. Fericită este şi va fi veşnic sămânţa celor care au umblat şi vor umbla mereu în dragostea şi ascultarea lui Hristos. Dar vai de cei care cad din această stare. Ei ajung o sămânţă a păcatului, a morţii, a iadului.

Satana, care la început a fost o creatură superioară, o operă strălucită, realizată prin Hristos, a devenit cândva, prin propria lui voinţă, un vrăjmaş al Creatorului şi Binefăcătorului său. Momentul transformării lui satan din înger în demon, din colaborator în vrăjmaş, din prieten în ucigaş este opera lui însuşi! Bun a fost făcut de Dumnezeu. Rău s-a făcut el însuşi! Şi cu orice fiu al său este tot aşa.

Binele a fost creat de Dumnezeu; răul s-a creat singur. Izvorul răului este în el însuşi. Apoi răul a devenit un creator, prin acelaşi proces de transformare prin care şi-a dat naşterea lui însuşi. Fiecare rău se face rău el însuşi – nimeni nu-l poate din afară. Ci numai el însuşi, dinăuntru.

Tot ce este rău, fals, dubios, întunecat, negativ, dăunător, bolnav, otrăvitor şi ucigaş este opera lui satan, fie oameni, fie lucrări, fie lucruri. Păcatul este prima lui lucrare. Şi cu ajutorul acestuia a creat duhuri, apoi suflete, apoi metode, apoi roade.
Neghină sunt fiii celui rău – spune Domnul. Aşteptarea lor este focul (Mt 13, 38-42). Vicleanul este fiul dracului (Fapte 13, 10) – şi aşteptarea lui este blestemul. Cei răi vor fi aruncaţi grămadă, împreună cu satana, în cuptorul aprins (Mt 13, 49-50). Cei buni vor fi mântuiţi individual. Satana are gloată – Hristos numai fiinţe unice. | Continuare »

[…] Ne-am înşelat totdeauna când am zis: Am semănat aici ani de zile Cuvântul lui Dumnezeu, – dar nu se vede nici un rod. Mi-am scos sufletul să-l ajut măcar pe cineva să se ridice şi să pornească măcar şi încet pe calea Domnului, – dar nu se vede nici o speranţă la ni-meni. Şi sămânţa zace uneori mult timp sub brazdă şi se pare că s-a pierdut. Dar nu – numai ce o vezi dintr-o dată ieşind. Aşteaptă cu încredere şi vei vedea şi Cuvântul aşa!
Să nu ne îndoim de puterea de rodire a Cuvântului lui Dumnezeu. Cât de târziu şi cât de departe, orice cuvânt va aduce rod.
Noi putem să ne îndoim uneori de semănător, – dar niciodată să nu ne îndoim de sămânţă.
Nu totdeauna ai timp senin şi potrivit pentru semănat; uneori bat vânturi potrivnice care te împiedică să arunci sămânţa unde vrei tu şi te împing să o arunci unde pare că n-are nici un rost. Şi vântul acesta vine tot de la Dumnezeu, Care ştie unde este nevoie să cadă sămânţa mai bine decât cel ce o aruncă.
Sămânţa nu poate încolţi şi creşte nicăieri fără ploaie. Dacă vezi că undeva semeni mereu şi nu răsare nimic, cheamă ploaia. Cheamă lacrimile rugăciunii tale peste sămânţa aruncată şi peste pământul uscat… Şi vei vedea!
Când semeni pe lângă drum, mai vezi şi de păsări! Apără sămânţa de primejdia răpitoarelor, care se ţin pe aproape de ogorul unde lucrezi. Osteneşti în zadar dacă nu te uiţi înapoi ori în lături, să sperii ciorile şi corbii care pândesc ogorul tău şi fură sămânţa ta.
Unde este loc înţelenit de mult, apasă pe plugul sfânt, să scoată rădăcinile rele din adânc. Păcatele ascunse, obiceiurile vechi, datinile păcătoase cer muncă grea până sunt smulse. Nu le lăsa, nu le cruţa, nu le nesocoti, căci lăstarii lor vor îneca sămânţa ta. | Continuare »

Traian Dorz, din Numele Biruitorului

1. Totdeauna când păcătuim, conştiinţa ni se întinează cu spurcăciunea vinovăţiei, duhul ni se urâţeşte, trupul ni se ruinează şi chipul nostru, care altădată era fiu al luminii, se întunecă, devenind un fiu al întunericului (I Tes 5, 5; I In 3, 10).

2. Păcatul este o lepră care urâţeşte şi ruinează toată fiinţa omului. Toată vlaga şi frumuseţea, curăţia şi sănătatea fiinţei lui. Cine ar mai putea apoi recunoaşte sub această urâtă arătare înfăţişarea nevinovată de cândva, când omul era copil?
Cine ar mai recunoaşte inima curată şi mintea neprihănită, glasul dulce şi mâinile frumoase din vremea când era fără păcat? Ce grozavă este urâţenia păcatului!

3. S-ar părea că, într-adevăr, pentru cel căzut într-o stare de păcat n-ar mai fi nici o nădejde… Că n-ar mai exista nici un mijloc prin care această ruină omenească să mai fie refăcută şi readusă la starea cea curată din care a căzut atât de mult şi atât de demult. Într-adevăr, la oameni, acest lucru este cu neputinţă, dar la Dumnezeu e posibilă orice minune (Mt 19, 26).

4. Mântuitorul nostru Iisus Hristos tocmai de aceasta a venit: să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Lc 19, 10). El poate învia morţii – a mai înviat morţi!… El poate deschide ochi orbi din naştere – a mai deschis… El poate vindeca chiar pe îndrăciţi, izbăvindu-i de robia satanică – El şi astfel de minuni a mai făcut. Vino deci la Iisus Mântuitorul, de orice boală ai fi cuprins. El te poate salva. El Singurul te poate! | Continuare »

Arhanghelul Gavril se pare că a fost însărcinat în chip deosebit să poarte grijă nu numai de Mântuitorul nostru la Venirea Sa în lumea aceasta pentru aducerea mântuirii noastre. Şi nu numai de Maica Lui sfântă tot timpul Vieţii Copilului ei Sfânt – ci şi de toţi cei care erau cei mai de aproape în slujba Fiului lui Dumnezeu.
După ce l-a înştiinţat pe preotul Zaharia despre naşterea profetului care va merge înaintea Domnului, pregătind astfel calea Sa, şi după ce a dus Sfintei Fecioare Maria Vestea Strălucită a Naşterii Fiului lui Dumnezeu, – desigur că tot arhanghelul Gavril trebuia să fie acela care să-l liniştească pe dreptul Iosif, care să i înştiinţeze pe păstori, care să-i călăuzească pe magi… Pentru că oricine primeşte o slujbă de la Dumnezeu trebuie să aibă grijă de toate cele ce pot ajuta ori primejdui slujba aceasta.
Acest bun arhanghel a arătat atâta grijă de Mân¬tuitorul nostru cât a umblat ca om pe acest pământ! El trebuie să L fi păzit tot drumul pribegiei în Egipt, având grijă de Copilul Sfânt şi de Maica Lui Sfântă ca de cele mai nevinovate, mai primejduite şi mai slabe, dar şi mai sfinte dintre toate fiinţele pământului. El a avut grijă să vină să I slujească Domnului Iisus în pustie după confruntarea cea grea cu vrăjmaşul şi şarpele de a cărui ispitire fusese încercat (Mt 4, 11), –având grijă de hrana şi de odihna Lui.
El trebuie să fi fost şi acela care, în ceasul cel greu al Domnului Iisus din Ghetsimani, a venit să L întărească (Lc 22, 43). Apoi în Dimineaţa Învierii a prăbuşit cu uşurinţă şi bucurie marea lespede de piatră de la intrarea mormântului Sfânt, pentru ca sfintele femei să vadă că mormântul era gol, căci Iisus fusese înviat şi ieşise Singur prin piatra pecetluită, cum şi intrase după aceea prin uşile încuiate.
Cu ce bucuroasă grabă şi cu ce atentă dragoste sunt gata sfinţii îngeri să împlinească toate misiunile pentru care sunt trimişi de Dumnezeu… Cei cărora Domnul le a poruncit să ne păzească în toate căile noastre, cu câtă grijă şi dragoste bucuroasă ori atentă ne au păzit (Ps 91, 11)! | Continuare »

La un congres antialcoolic, ţinut la Bucureşti în iulie 1929, arhim. Iuliu Scriban, veşnicul şi convinsul apărător al Oastei Domnului, constata următoarele: „…În ce priveşte izbânda asupra beţiei, Părintele Iosif Trifa este cel dintâi bărbat care a putut izbândi ceva în ţara noastră. Trebuie să-l socotim apostolul acestei lupte şi cel mai de frunte organ în această luptă, chiar dacă lumea nu vorbeşte de sf. sa…”

Ceva mai târziu, în foaia «Cultura Poporului», tot el spunea: „Cu mare părere de bine vedem cum mişcarea cu Oastea Domnului sporeşte mereu şi cuprinde poporul… În timpul din urmă, Oastea Domnului (din jud. Prahova) a avut peste 30 de sfinţiri de steaguri, care toate s-au făcut în cadrul unor măreţe serbări bisericeşti. Este şi lucrul acesta cel mai grăitor răspuns la ridicola bănuială că Oastea ar fi o „sectă”. Ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii…”

Iar la acestea, redactorul foii adăugă nota următoare: „Da, ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii…
«Noi, ostaşii Domnului – ne scriu chiar acum ostaşii din Cărăstău, jud. Bihor – mergem regulat la sfânta biserică, iar pe lângă noi vin la biserică mai mult de jumătate din oamenii din comună».

Împreună cu părintele arhim. Scriban zicem şi noi: Laudă se cuvine acelor preoţi care au ştiut şi şi-au dat osteneala să facă din mişcarea Oastei Domnului un preţios ajutor pentru întărirea Bisericii şi combaterea sectarismului.”
(Traian Dorz, ISTORIA UNEI  JERTFE)

Traian Dorz, Piatra scumpă

1. Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru, a spus Mântuitorul nostru (Luca 17, 21). Ea se află în inimile sau în locurile unde este Stăpân ascultat, urmat şi iubit deplin Domnul Dumnezeu. Este în sufletele cu adevărat credincioase şi în adunările celor cu adevărat ascultători de Hristos. Este în Bisericile vii, care sunt sfinţite şi curăţite de Duhul Sfânt, unde El stăpâneşte cu lumină şi este ascultat cu smerenie de către toţi copiii Săi din ele.
Este între cei doi sau trei adunaţi în numele lui Iisus (Matei 18, 20). Este acolo unde El coboară cu dragoste şi rămâne cu bucurie în cei născuţi din nou, care s-au alipit de Hristos, ajungând un singur duh cu El. Aşa se înţeleg lucrurile duhovniceşti.

2. Cine nu-i născut din nou vede răul bine şi binele rău, iar despre Lucrarea Evangheliei, şi despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi despre cei care fac parte din ele zice că totul este rătăcire, îngustime şi nebunie. Fiindcă oricine nu este născut din nou nu poate cunoaşte, nu poate primi şi nu poate înţelege lucrurile Duhului Sfânt. Numai naşterea din nou poate da omului adevărata lor cunoaştere.

3. Cât de simplu şi de liniştit face Dumnezeu răsăritul şi apusul soarelui, cât de frumos face El venirea primăverii şi rodirea holdelor!
Ce minuni sunt acestea şi cât de frumos şi de blând le face şi le înnoieşte zilnic Dumnezeu! Totuşi ele rămân mereu minuni pentru noi, deşi zilnic şi repetat le vedem cu aceeaşi obişnuinţă, dar totdeauna şi cu aceeaşi înfiorare.
Cum se fac toate aceasta? Nu ştim. Nu înţelegem cum. E taina lui Dumnezeu. Dar e aşa de minunat şi de frumos! | Continuare »

Traian Dorz, Piatra scumpă

[…] 7. Lucrarea Domnului îşi are în iubire şi temelia şi vârful ei. Şi începutul şi sfârşitul ei. Numai prin iubire le putem pricepe şi descoperi pe toate. Fără de ea, nimic. În iubire este puterea şi temelia adevărului. Nimic nu lucrează dacă nu se clădeşte pe acest fundament solid. Şi cu acest material trainic, plăcut şi scump.
8. Începutul propovăduirii Sale, Domnul l-a făcut în Betania (Betabara – Ioan 1, 28), iar sfârşitul ei, înălţarea Sa de pe pământ la ceruri, tot acolo a fost (Luca 24, 50). Ca un ultim omagiu adus acestui loc al iubirii. Sfârşind Lucrarea Lui de pe pământ, Domnul a lăsat dulcea nădejde şi mângâiere – pentru toţi cei preaiubiţi ai Săi – că celor ce trăiesc în iubire, Dumnezeu le face şi le păstrează cel mai mare har.
9. Lumea a cunoscut multe lucrări zidite pe forţă sau pe bani, sau pe glorie, sau pe teroare, sau pe minciuni – dar nici una dintre ele n-a supravieţuit timpului. Singură lucrarea lui Hristos, întemeiată pe iubire, a supravieţuit veacurilor şi prăbuşirii, fiindcă este zidită pe El. A rămas mereu şi va rămâne mereu numai ceea ce este întemeiat pe iubire… adică pe singura temelie veşnică.
10. De ce oare noi oamenii mereu ne închipuim că trebuie să fie altfel de cum se întâmplă într-adevăr? Oamenii aşteptară în Iisus un leu din seminţia lui Iuda şi un împărat din David – iar ei văd acum un Miel şi un Rob… Era un leu în înfăţişarea unui Miel. Şi un împărat sub înfăţişarea unui Rob. De aceea oamenii nu L-au cunoscut.
11. Puterea prin smerenie, şi măreţia prin ascultare, şi simplitatea prin iubire, – aceasta este calea lucrării lui Dumnezeu cea tainică şi sfântă. În felul aceasta au apărut toţi trimişii lui Dumnezeu şi aşa vor fi până la sfârşit. Tatăl a trimis un Miel şi un Rob. Fiul a trimis nişte miei şi nişte robi (Luca 10, 3). | Continuare »

Traian Dorz, GARANŢIA VEŞNICĂ

1. Când Cuvântul lui Dumnezeu va căpăta libertate, – atunci vor fi liberi şi cei care poartă Cuvântul Lui şi când Cauza Domnului va învinge, atunci se vor bucura şi cei care au luptat pentru ea.

2. Până când Numele Domnului este tăgăduit, batjocorit şi lepădat în lume, nu poate să aibă o altă soartă nici Lucrarea lui Hristos şi nici mărturisitorii şi purtătorii acestei Lucrări.

3. Vai de „credincioşii“ care sunt înălţaţi în vremea când Hristos este dispreţuit! Vai de „credinţa“ care se bucură de libertate în locul unde Hristos este oprit şi închis!

4. Cine vrea să rămână nedespărţit de Hristos, trebuie să îndure şi el, alături de Domnul său, acelaşi tratament din partea lumii. Cine Îl iubeşte sau cel puţin Îl respectă pe Dumnezeu, măcar va respecta – dacă nu va iubi – şi pe acei care din tot sufletul lor cred în El.

5. Dar cine nu-L poate iubi şi suferi pe Hristos, cum să-i poată suferi şi iubi pe aceia care din tot sufletul lor cred în El? Vrăjmaşul lui Hristos va urî totdeauna şi pe slujitorii Lui!

6. O preaiubiţi fraţi credincioşi, nu alergaţi prea mult şi nu doriţi prea mult niciodată libertatea voastră de la lume! Dar alergaţi şi doriţi neîncetat după libertatea lui Hristos şi a Cuvântului Său cel Sfânt!

7. De libertatea voastră poate au sau poate n-au prea multă nevoie oamenii, dar de Hristos au cea mai mare nevoie toţi şi totdeauna. Chiar şi aceia care cred că n-au! | Continuare »