b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Din «Profetul vremilor noastre» de Moise Velescu

Fiecare adevăr îşi are vremea sa şi fiecare profet îşi are timpul său. Când vremea unui adevăr s-a împlinit – el tace. Când timpul unui profet s-a împlinit – el pleacă.
Dar cei în mijlocul cărora a strălucit adevărul nu mai rămân cum erau înainte de a-l vedea. Şi cei cărora le-a strigat profetul nu mai sunt cum au fost înainte de a-l auzi. Unii se vor întoarce, cu faţa strălucind de binecuvântarea primirii Adevărului. Alţii, întunecaţi pe veci de blestemul împotrivirii sau osândiţi de uciderea lui.

În dis-de-dimineaţa zilei de 12 Februarie 1938 s-a împlinit vremea unui mare adevăr şi a tăcut gura unui mare profet.
Trecerea în lumea cealaltă a fost pe măsura trecerii prin lumea aceasta. Cuptorul suferinţei, încălzit până la alb, le-a dat incandescenţa aceasta nemuritoare, atât adevărului cât şi profetului său. Şi amândoi au rămas, pentru noi, ţintă şi model, undeva sus. Nici prea departe, ca să ne fie prea greu de atins, nici prea aproape, ca să ne fie prea uşor. Ci numai acolo până unde trebuie neapărat să ajungem – fiindcă mântuirea abia de acolo începe.

Am spus în altă parte, mai pe larg, despre zilele şi întâmplările trecerii în veşnicie a Părintelui Iosif – despre frumuseţea şi sfinţenia lui, despre lacrimile şi dragostea fraţilor, veniţi cu miile să-l petreacă la plecarea din lume, ca şi despre urâţenia şi vinovăţia mitropolitului vrăjmaş şi ale sfătuitorilor lui, care s-au răzbunat până şi pe cadavrul său, nepermiţând, nici a patra zi de la moarte, săvârşirea slujbei înmormântării şi tragerea clopotului. Numai când cioclii îi vor sfâşia şi haina preoţească, văzându-şi şi această ultimă răzbunare împlinită, îngăduiră protopopului Emilian Cioran să-i facă o foarte scurtă slujbă de înmormântare – ca pentru cel mai din urmă om – şi să tragă o singură dată, pentru el, clopotul unei singure biserici. | Continuare »

Prof. Gheorghe PRECUPESCU

Un adevărat credincios întotdeauna este pe recepţie cu cerul. Orice clipă de răgaz e prilejul unei conectări cu izvorul puterii ce se află în Duhul Sfânt. Învăţătorul Ioan Marini a ajuns la treapta binecuvântată în care făcea din toate o rugăciune de cerere, de mulţumire către Dumnezeu, de preamărire a Lui. O mare parte din timpul acestui trăitor al lui Hristos era dedicat rugăciunii.
La Săsciori, în casa părintească, în „camera dinainte“, acolo era masa lui de lucru şi „altarul“ de jertfă. Seara, când era vreme bună, mergea pe malul râului Sebeş din care pornea o coastă cu brazi. Acolo, într-un loc ferit, lângă o stâncă vegheată de lumânările verzi ale brazilor, rămânea în rugăciune până în zori. Rugăciunea acestui om al lui Dumnezeu era un adevărat dialog în care sufletul se revărsa în suspine, în lacrimi şi în strigăte de durere sau de bucurie.
Mulţi dintre cei care l-au găzduit mărturisesc lucruri uimitoare. Petrecea ore întregi în genunchi, la rugăciune, deşi era atât de slăbit trupeşte iar genunchii aveau bătături uneori dureroase. Ai casei se culcau, dar el, deşi promitea să facă acelaşi lucru nu peste mult timp, rămânea până dimineaţa în rugăciune.
O surioară din Sâmbăteni, jud. Arad, relatează o astfel de întâmplare petrecută chiar în casa ei: „…După terminarea adunării de seara mama l-a invitat pe fratele Marini să se odihnească pentru noapte la noi. Ajunşi acasă, mama îl pusese la masa încărcată cu tot felul de bucate. El însă preferă puţin lapte. Apoi i-a desfăcut patul să se culce şi l-a lăsat singur.
L-am văzut cum s-a aşezat pe genunchi. Era noaptea, pe la orele 1:00. Când mama s-a trezit, dimineaţa, a văzut în camera fratelui învăţător tot lumină. Credea că a uitat s-o stingă. A deschis uşa încet, dar când a aruncat privirea el era tot pe genunchi iar cana cu lapte neatinsă. Ochii îi erau plini de lacrimi. Mama a închis uşa, ferindu-se să facă vreun zgomot. Peste puţin timp oaspetele şi-a luat geamantan şi a plecat la tramvai“. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Fraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură…
Sunt acestea clipe slabe, clipe de ispită, peste care un adevărat luptător al Domnului trece cu bine şi iese din ele mai dârz şi mai întărit. Pentru că, de la început şi până la sfârşit, Biblia ne spune că nu este biruinţă fără luptă şi suferinţă.
De la sângele lui Abel, până la moartea lui Ştefan, Biblia e stropită pe toate paginile ei de sângele, de suferinţele, de prigoanele, de batjocurile suferite de cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru cauza Domnului şi mântuirea sufletelor.
Toţi care stăruim în lupta mântuirii sufleteşti, toţi care stăruim pe calea trasă de Crucea Golgotei trebuie să gustăm şi noi din prigoana lui David, din fântâna lui Ieremia, din groapa lui Daniil, din lanţurile lui Pavel, din temniţa lui Ioan, din pietrele care l-au omorât pe Ştefan… din paharul cel mare pe care l-a băut Însuşi Domnul.
Fraţii mei, să nu uităm niciodată un lucru pe care Biblia ni-l arată lămurit. În mijlocul Bibliei, în mijlocul vieţii stă Dealul Golgotei, stă Crucea Golgotei. Şi, ori încotro te vei uita din acest «deal» – şi înapoi, în Vechiul Testament, şi înainte, în Noul Testament – vei vedea pe tot locul şi pretutindeni: lanţuri, temniţe, gropi, pietre, bătăi, batjocuri… cruci şi iar cruci. Fraţii mei, acestea sunt şi partea noastră. Acestea sunt şi partea ostăşiei noastre. Căci o altă cale spre cer nu este.
Fraţii mei, avem un legământ de ostăşie în Domnul. Acestui legământ îi lipsea un sigiliu, o pecete: sigiliul încercărilor. Şi, acum, iată-l că a sosit. Să-l apăsăm cu putere pe ceara legământului nostru. Şi să mergem înainte. În foc se lămureşte aurul. Acum se lămureşte aurul Oastei. | Continuare »

† Preot Vasile Ouatu

„Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. Iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ (II Cor. 5, 17).

Prea iubiţii mei fraţi şi surori în Domnul Iisus!
Mântuirea, darul cel mai preţios, ne este mult primejduită de vrăjmaşul diavol, care se războieşte cu noi la fiecare pas. Noi însă trebuie să fim înţelepţi şi să luptăm cu eroism, până la zdrobirea totală a lui Satan.
Viaţa toată este o luptă şi încă o luptă grea, dar trebuie să luptaţi, alipiţi tot mai mult de Domnul Iisus.

A lupta singuri, cu puterile voastre, este în zadar. A lupta împreună cu Iisus, alipiţi puternic de El, înseamnă putere şi biruinţă.

Oastea Domnului a chemat şi cheamă sufletele la Iisus şi numai la Iisus. Ea pune toată stăruinţa, ca orice suflet să se oprească din drumul pe care a mers până acum şi să se întoarcă la Iisus. Oastea Domnului roagă stăruitor şi îmbie pe orice suflet ca să se desprindă din lume şi să se apropie, cu iubire şi credinţă, de Domnul Iisus. Oastea Domnului este un mănunchi de suflete care au găsit în Iisus comoara preţioasă, mărgăritarul ceresc. Oastea Domnului a găsit că Iisus este „adevărul“. Toţi cei hotărâţi pentru Domnul au găsit în acest „adevăr“, care este Iisus, mângâiere sufletelor lor, pace şi alinare. O! Cât n-ar da un suflet rătăcit pe‑ale vieţii căi să afle adevărul vieţii, dar nu-l cunoaşte!…

O! Dar iată! Oastea Domnului cu atâta iubire ţi-l arată şi ţie, iubite frate şi scumpă soră, şi-l arată la toţi cei însetaţi după „adevăr“. El este Iisus!… Ai venit tu, dragul meu, la Iisus?… Ai aflat tu în Iisus „ade­vărul“? Dacă, în adevăr, ai aflat pe Iisus ca supremul „adevăr“, atunci tu vei fi fericit şi adevărul lui Dumnezeu este cu tine. | Continuare »

Traian Dorz, «Hristos – Dumnezeul nostru» cap. 7-8

„El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.“

Ioan Botezătorul n-a fost numai un propovăduitor al voii lui Dumnezeu, ci a fost un martor!
Un martor al lui Dumnezeu înaintea oamenilor, adeverind drep­tatea şi bunătatea Lui.

În Ziua Judecăţii el va fi martorul lui Dumnezeu împotriva oamenilor care n-au primit această mărturie trimisă prin el.
La fel au fost şi vor fi sfinţii apostoli, martori ai Martorului Celui Credincios şi Adevărat, adică ai lui Iisus Hristos (Apoc. 3, 14).
Şi la fel au fost şi vor fi până la sfârşitul veacurilor toţi cei trimişi de Dumnezeu la oameni pentru a le mărturisi voia Lui, pentru a le aduce aminte de poruncile Sale, pentru a le întoarce inimile spre El.

Ei au primit solia cea grea a mărturiei lui Hristos, a mărtu­riei Luminii, a mărturiei că Iisus Hristos este Dumnezeu Adev­ărat, exteriorizat din Dumnezeu, nu creat, de o Fiinţă cu Tatăl, Unul şi Una cu El…
Că prin El s-au făcut toate, că pentru noi, oamenii, şi a noastră mântuire S-a pogorât din cer, întrupându-Se de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi, ca om, S-a răstignit pentru mântuirea noastră, a oamenilor, pătimind şi fiind îngropat, dar a treia zi a înviat, după cum era profeţit în Sfintele Scripturi despre El. | Continuare »

„Scris este: «Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt»” (I Petru 1, 16).

Pentru toți cei care au citit cu atenție Biblia, este ușor de remarcat că sfințenia este un concept, o realitate care revine foarte des pe paginile acesteia. Și în Biserică auzim destul de des vorbindu-se despre sfințenie. Totuși, pentru cei mai mulți oameni, chiar credincioși, are un înțeles cam vag. Mai ales pentru noi, ostașii, a înțelege foarte clar ce este sfințenia este foarte important, în primul rând pentru că ea este o condiție a mântuirii: „Căutați pacea cu toții și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14). Apoi este important deoarece, dacă înțelegi ce este sfințenia, înțelegi și de ce trebuie să existe Oastea Domnului, putând să explici și altora acest lucru. De ce mulți oameni nu înțeleg Oastea Domnului chiar dacă nu sunt rău intenționați? Pentru că nu înțeleg și probabil nici nu își pun problema sfințeniei.
Firește că, pentru a înțelege ce este sfințenia, am putea să ne folosim, pe lângă Biblie, de literatura Oastei, care abundă în meditații ce au ca subiect sfințenia, îndemnând la dobândirea și păstrarea acestei stări. Dar pentru a dovedi că învățătura despre sfințenie – așa cum este înțeleasă și trăită de mentorii Oastei Domnului – este o învățătură a Bisericii, măcar că este puțin sau nu este deloc avută în vedere astăzi, aș vrea să citez dintr-o lucrare de teologie academică. Este vorba de cartea Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament, teza de doctorat a părintelui Petre Semen, de mulți ani profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, considerat o autoritate în studiile privind Vechiul Testament, bun cunoscător, între altele, al limbii ebraice și al realităților istorice din timpurile biblice. | Continuare »

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Cine are o viaţă grea are o moarte uşoară; şi cine are o viaţă uşoară are o moarte grea. Acesta este un adevăr pe care toţi îl văd la sfârşit, dar puţini îl văd la început. De aceea, când îi merge rău, cel cu viaţa grea plânge prea mâhnit, iar cel cu viaţă uşoară, când îi merge bine, râde prea nebun.
Dar cât de puternic şi de înţelept este Dumnezeu în lucrările Lui! Însă numai omul care, cu o inimă smerită şi cu un cuget curat, se adânceşte în profunzimea tainelor puterii şi înţelepciunii Sale se învredniceşte ca Duhul Sfânt să i le lumineze. Ca un reflector extraordinar de luminos aruncat dintr-o dată asupra unor comori strălucitoare. Pentru a afla aceste comori şi pentru a te învrednici de harul lor, este nevoie neapărat să umbli permanent cu Dumnezeu. Nu doar din când în când. Să fii în Hristos, nu doar lângă El. Să ai şi Duhul Adevărului, nu doar Cuvântul lui. Căci Duhul este singurul care te călăuzeşte în el. Fără Duhul Sfânt falsele duhuri te vor călăuzi fals. Şi în cuvântul Adevărului nu vei afla orientarea, ci dezorientarea.

Profetul Domnului avea un extraordinar simţ de orientare în orice situaţie. Şi o intuiţie clară şi imediată a miezului oricărei probleme. De fapt, aceasta este şi calitatea unui profet. Nimic nu l-a surprins. Nimic nu l-a dezorientat. Ştia finalul oricărui lucru la începutul acelui lucru şi nu rămânea în urma nici unui timp. Intuia desfăşurarea oricărei situaţii şi nu-l surprindea nepregătit nimic. Vedea limpede dezlegarea oricărei neînţelegeri şi avea cele mai clare idei şi mai inspirate cuvinte pentru înfăţişarea ei.
Cunoştea răutatea şi puterea răzbunătoare a mitropolitului şi era convins că, până la urmă, ura şi influenţa lui vor reuşi să-i calce în picioare dreptatea, să-i nesocotească meritele, să-i răpească dreptul. | Continuare »

De la începutul vieţii noastre, în orice lucru şi în orice năzuinţă a noastră, avem mereu nevoie de o pildă, de un exemplu bun, de cineva asemenea nouă, care însă este de mai ‘nainte decât noi. Şi este mai mult decât noi.
Pentru ca – privind mereu la această fiinţă, ca la un model superior – să tindem şi noi spre tot mai înalt, spre tot mai bine, spre tot mai frumos.

Când vedem că aceste trepte dumnezeieşti unii le-au putut atinge, le credem şi noi cu putinţă de atins. Şi ne dăm silinţele să unim cu dorinţa noastră şi înfăptuirea.
La orice fiinţă de pe lume, pornirea de a se lua după alţii, de a privi la exemplul altora, această aplecare de a se lua după un model şi de a se uita la o pildă este un lucru înnăscut.

Nenorocirea celor care se pierd însă este că se iau după o pildă rea, după un model nefericit.
Dragostea Dumnezeului nostru Ceresc ne-a trimis nouă pe pământ Întruparea Sa în Fiul Său, Iisus Hristos.
Întruparea şi întruchiparea Dumnezeirii ni s-a arătat nouă prin Fiul-Dumnezeu, Omul Iisus Hristos.
Prin El ne-a fost dăruită nouă Răscumpărarea din păcat.
Evanghelia sfinţeniei şi Modelul acestei sfinţenii.
Răscumpărarea Domnului Iisus Hristos ne-a dăruit puterea şi dreptul de a ne face fii ai lui Dumnezeu prin credinţă.
Evanghelia Mântuitorului Hristos ne arată felul în care trebuie să lucrăm cu fapta, la condiţiile cerute de înfierea noastră (Ioan 1, 12-13). | Continuare »

Preot Vasile Ouatu, Bucureşti
(„Ostaşul Domnului» nr. 1-2 / 1-15 ian. 1935, pag. 2)

Scumpii şi iubiţii mei frăţiori şi surioare în ostăşia Domnului Iisus!
Voi, toţi fraţi şi surori, presăraţi pe întinsul ţării Româneşti, cunoaşteţi cum s-a născut Oastea noastră scumpă. Din rugăciunea şi lacrimile scumpului nostru părinte sufletesc Iosif . El ne-a chemat – luminat şi călăuzit de Domnul şi numai de Domnul – ca să ne hotărâm pentru o viaţă curată şi sfântă, bineplăcută Domnului.
În nopţi de rugăciune îngenunchează, Duhul Domnului l-a îndemnat să sune din trâmbiţă şi să ne cheme la o nouă viaţă, să ne cheme la stăruinţă de prin văile păcatului. Plecat şi smerit faţă de Domnul, părintele Iosif a pus trâmbiţa la gură şi a sunat, a sunat cu putere şi mulţi ne-am adunat în jurul „gornistului” lui Dumnezeu.
Gornistul, văzând cum gloatele se adună rând pe rând, a sunat şi ele tot mai cu putere, fără a ţine seamă de nimic, nici chiar de viaţa sa. Tot ce Domnul a poruncit, „gornistul” a făcut şi a vestit. Urechea lui a fost mereu plecată la picioarele Domnului, de unde a primit noi îndemnuri, sfaturi şi îndrumări.
Gornistul a cântat atât de frumos, că noi, cu lacrimi, am părăsit lumea şi l-am urmat, hotărându-ne cu legământ să nu ne mai întoarcem niciodată înapoi. Stăpânit de iubirea sfântă a primilor apostoli ai credinţei, părintele Iosif a chemat la mântuire, prin Oaste, pe tot sufletul ce zăcea greu în noaptea întunecoasă a păcatului. A căzut greu bolnav şi tot n-a încetat să cheme şi să strige din adâncul inimii sufletele la viaţă.
Şi fiindcă chemarea a fost însoţită de jertfă, sub toate raporturile, Dumnezeu a binecuvântat-o în aşa măsură că această chemare ne-a dat o Oaste mare şi puternică. Această chemare a părintelui Iosif ne-a născut la o viaţă nouă cu Domnul Hristos în Biserica Sa.
Această chemare în care părintele Iosif a pus avutul său, munca şi agoniseala sa, sănătatea şi chiar viaţa sa toată, a fost plăcută Domnului, căci de la El a fost şi după voia sa a lucrat. Oamenii însă au urât-o, au pizmuit-o au vrăjmăşit-o, au prigonit-o şi au căutat chiar să o nimicească. Numai că Domnul a fost mai puternic. | Continuare »