b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Ca şi Zaheu, în dudul încrederii de sine
Eu am urcat Stăpâne, crezând c-ajung la Tine.
Micimea mea pe vârfuri în grabă mi-am suit-o,
Dar Tu, îngenunchiată, iubirea mi-ai dorit-o.

Degrabă coborârea Tu mi-ai cerut, cu bine
În casa mea să intri şi să cinezi cu mine.
Că-n casa mea iertarea voiai să-mi dai, Iisuse
Acolo unde rana păcatul mi-o făcuse.

Şi-am ascultat îndată. Frumoasă găzduire
Să-Ţi fac, Stăpâne veşnic, întreaga mea iubire.
Din câte-am strâns pe lume să dărui jumătate
Şi împătrit să-ntorc spre năpăstuitul frate.

Ce bucurie sfântă, ce clipă minunată
E asta-n care, Doamne, iubirea mea uitată
Se dăruieşte Ţie slujire-n toate cele.
Căci mânuire astăzi, făcut-ai casei mele.

Lidia Hamza

Să nu-mi simt datorie recunoştinţa mea,
ci-un dulce har, când totul m-ajută s-o arat,
tot ce-am mai sfânt în mine eu ştiu că-i numai ea
şi aurul ei veşnic e tot ce-am mai curat.

Recunoştinţa-mi spune cel mai frumos cuvânt,
ea-mi cântă cel mai dulce, ea-mi dă cel mai cu drag,
ea-mi ţese conştiinţei cel mai curat veşmânt,
ea-mi flutură pe casă cel mai puternic steag.

Recunoştinţa-mi pune pe orice cruce flori
şi orice rugăciune mi-o presară cu mir,
ea, toate-a mele zile, la face sărbători
şi nopţile, lumină, şi lacrima, Ofir…

Recunoştinţă, – vino la orice pas al meu
şi-ajută-mă în totul să-ţi fiu un drag părtaş,
căci dacă tu-mi vei pune cuvânt la Dumnezeu
eu voi intra în frunte la masa Lui, nuntaş!

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

Născut din nou, ca-n sânul mamei mele,
Şi înnoit prin dulcele Tău har,
Îmi simt deodată cerul plin de stele
Când sufletu-l cuminec la altar.

Căci e Altar și Cuminecătură
Cu Tine-ntreg, umplându-mă pe veci,
Chiar clipa-n care ochii-mi cunoscură
Prin pocăință-n mine cum Te-apleci.

Când hotărât, m-am rupt de lumea-n care
Aflasem numai glod deșertăcios
Eu mi-am predat la Sfintele-Ți Picioare
Sub Crucea ta, viața mea, prinos.

Mi s-au schimbat deodată-ale privirii
Şi căutări, şi doruri, şi chemări
Şi tot ce am, simt dăruit iubirii
Spre toate cele patru-ntinse zări.

În brațe-aș vrea să strâng pe toți dușmanii
Să-i duc pe umăr pân’ la Tine sus.
Și să-i preschimbi – prin Sfinte-Mpărtășanii –
În frații mei și-ai Tăi, iubit Iisus!

Atât de plin mi-e sufletul, c-aș trece
Din plinul lui la toți în drumul meu,
Din poarta mea, niciun flămând nu-mi plece,
Și-n plânsu-oricui să-aduc un curcubeu…

Căci Tu-mi ești totul meu și-oricât să dărui,
Mai mult primesc din haru-Ți nesfârșit,
Iar bucuria dusă fiecărui
Mi-alină doru-ntreg, Iisus iubit!

Slăvit să fie Numele Tău mare!
Slăvită fie-n veci iubirea Ta!
Când mi-o dai Tu, se face sărbătoare,
Iar când o-mpart, îmi crește-oricât aș da!

Lidia Hamza

Lidia Hamza

Cu tălpi de soare veşnic intrat-ai în Iordan
Să Te boteze-ntr-însul prorocul sfânt, Ioan,
Să-ncape Ne-ncăputul în apa vreunui râu
Sau aripilor zării vreun nor să-i pună frâu!…

Căci norul de lumină a Tatălui Ceresc
Mărturisește veșnic acelor ce tânjesc
După Lumina sfântă ce-n lume-a răsărit
Că Tu ești Fiul veșnic plăcut și preiubit.

Și Porumbelul dulce zburând deasupra Ta
Adeverind Cuvântul, de-apururi va zbura
Călăuzind al lumii întreg zăduf purtat
Din mlaștina pierzării, spre cerul Tău curat.

O, din oceanu-atâtor priviri ce caută-n sus
Și ochii mei, Iisuse, iubirea-Ți i-a răpus
Pe totdeauna sfântă Lumina Ta primind
Și nicio umbră-a lumii nu-mi mai doresc suind…

Din apa şi din Duhul Botezului curat
Fiinţa mea întreagă în in s-a-nveșmântat
Căci și-a primit iertarea păcatului amar
Şi-a morţii mele umbră străluce-n soare iar.

Lidia Hamza

Ca bătaia de aripi a păsării tremur
Când vin înspre Tine în rugă tăcut.
Ce pot, din vâltoarea prin care-am trecut,
Să aduc cu plăcere în dulcele murmur
De cânt neștiut?

Ca și frunza în plopi, șoapta mea tremurândă
Șoptește timidă o rugă-n suspin,
Că n-am, drag Iisuse, decât prea puțin,
Nici vreo lacrimă caldă, nici vorbă mai blândă
Cu care să vin.

Ca mireasma de crini de prin văi strâng în poală
Tot dorul ce-mi arde prin lume suind
Și numai spre Tine nădejdea mi-ntind,
Că îmi este în suflet tot candela goală
Abia pâlpâind.

Ca și șopotul tainic al undelor duse
Ce lasă în urmă pietrișul curtat,
Și eu, de-ale lumii poveri ce-am purtat,
Înspre Tine atras, până-n veci, drag Iisuse,
Mă simt dezlegat.

De aceea-ndrăznesc să m-apropii spre seară
De tainicul cânt unde știu că m-aștepți,
Privirea-Ți iubită spre mine să-ndrepți,
Orice urmă de teamă din ochi să-mi dispară
Când văd că m-accepți.

Lumina veşniciei noastre,
de mări de slăvi înconjurat,
Iubitul sufletului nostru,
Iisus, fii binecuvântat!

Tu ne-ai umplut întregul suflet
cu-atât belşug de cer, încât
nici ochii ce ne râd prin lacrimi,
nici graiul nu pot spune cât.

Din ce lumină orbitoare
ai scos lumina pusă-n noi,
de poate-ncape-atâta slavă
în nişte bulgări de noroi?

Cu ce măsură minunată
în inimi ne-ai putut turna
iubiri cum n-am putut cunoaşte,
simţiri cum n-am putut visa? | Continuare »

Lidia Hamza

Hristos ne-a dus în Casa de ospăţ
Şi sus, drept steag, este mereu iubirea.
Belșug e-n casa Lui și sfânt răsfăț:
Când e Altar, Se dăruie Jertfirea.

Și e pe masa Lui mereu belșug,
Și nici nu se termină pe vecie.
Lumina Lui Se dăruie ca rug
Și Pâinea Sa ca Trup, cu dărnicie.

Și e belșug cu-atât mai mult cu cât
E rugul mai aprins și mai jertfelnic.
Și ni Se dăruiește într-atât
Că nu mai vrem nimic din ce-i vremelnic.

E-atât de cald și bine-n casa Lui
Și totul e așa ușor pe lume,
Cu cât te cheamă mai spre El să sui
Și mai pe urma Lui să calci anume.

Spre casa Lui nu-i drum decât prin El.
Chiar dacă-n forma crucii urma-i frântă,
Ea-i stema imprimată pe drapel
Și cheia ce deschide Ușa sfântă.

Căci casa Lui e-n forma crucii sus
Și temelie ei, îi este rugul. | Continuare »

Traian DORZ

A lumii avuţii le caută tot mai puţin, căci ele-ţi fac
tot mai împovărată viaţa, iar sufletul tot mai sărac;
dar avuţiile credinţei şi-ale iubirii lui Hristos
le caută tot mai mult, că-n ele stă tot ce-i vrednic şi frumos.

Spre lume nu-ţi fă nici un prieten, căci prietenii lumeşti mereu
îţi nimicesc orice virtute şi te despart de Dumnezeu;
dar fă-ţi cât poţi mai mulţi prieteni din cei ce-L caută pe Hristos,
căci ei ţi-aprind mai mult dorinţa spre tot ce-i vrednic şi frumos.

A lumii voie vinovată să caţi s-o faci cât mai puţin,
căci voia lumii desfrânate e nimicire şi venin;
dar caută ne-ncetat a face mai bine voia lui Hristos,
că-n ea stă veşnica răsplată a tot ce-i vrednic şi frumos.