b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Nu este o stare mai după voia lui Dumnezeu decât starea unei sincere, a unei smerite şi evlavioase ascultări, în care credinciosul este una cu Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt este una cu el.
Domnul Iisus, prin Jertfa Sa de pe Cruce, ne-a dat tuturor dreptul şi puterea să devenim astfel.
Numai noi să avem dorinţa şi voinţa să devenim.

Îndată ce se săvârşeşte ascultarea noastră deplină de Dumnezeu, se săvârşeşte şi ascultarea Lui de noi (II Cor 10, 6).
Atunci nu este har de la El care să ne mai fie oprit nouă, nici jertfă mai plăcută lui Dumnezeu decât ascultarea din care I le aducem noi toate Lui.

Când avem o deplină ascultare de Dumnezeu, atunci cu fiecare nouă pornire bună din noi Îi aducem lui Dumnezeu o jertfă întreagă, iar ascultarea iubitoare şi smerită le dă tuturor acestor fapte un gust dulce şi o formă frumoasă.
Când inima credincioasă are într-adevăr harul ascultării în ea, tot ce va face din această ascultare va fi plin de fragezime şi de curăţie.

O, ce frumoşi şi ce nevinovaţi sunt ochii ascultării, ce pline de bun-simţ sunt toate purtările ei, ce atente îi sunt totdeauna urechile, ce moi şi harnice îi sunt mâinile ei, ce iuţi îi sunt mereu picioarele sănătoase şi tinere, ce respectuoase îi sunt cuvintele ei, ce calde şi duioase, şi prietenoase îi sunt simţămintele şi ce recunoscătoare îi este toată înfăţişarea ei!
De aceea este atât de placută ascultarea înaintea lui Dumnezeu.

Nici o lenevie, nici o rezervă, nici o îndoială nu mai există într-o viaţă care are harul ascultării în ea.
Nici o pretenţie, nici o ambiţie, nici o prefăcătorie, nici o încăpăţânare, nici o mândrie nu va fi la ea niciodată.
Ca în viaţa Domnului Iisus. | Continuare »

Viorel Bar

Doamne, când la Judecată
lumea toată ai să-aduni,
despărţind pe totdeauna
pe cei răi de cei ce-s buni,
ai să faci precum păstorii,
oi, de capre când despart:
depărta-vei pe vecie
Tu pe-ai Tăi de-ai celuilalt.

Doamne, cei ce-n rele umblă,
cum vor plânge de amar
când veni-va Judecata
cu al iadului coşmar,
dar pe cei ce Te căutară
peste tot când sufereai
însetat, flămând, prin temniţi,
ai să-i iei cu Tine-n Rai.

Doamne, pentru judecată,
fă-mă vrednic de pe-acum
şi-al meu suflet s-aibă parte
de Viaţă, nu de scrum.
Să pot cerceta cu milă
pe sărmani când sunt la greu,
ca la marea Judecată,
între oi să fiu şi eu.

Iată Ceasul Judecăţii, ceasul cel cumplit şi greu,
auzi glasul de arhanghel, trâmbiţa lui Dumnezeu,
vezi mormintele deschise,
iad şi foc, şi mări, – pe rând,
dau afară pe toţi morţii îngroziţi şi tremurând.

Iată Tronul alb de flăcări,
– iată Cel ce stă pe el,
Împăratul – fost pe Cruce,
Leul – fost odată Miel,
Răstignitul – iată-L Rege,
– iată-al Spadei Lui tăiş,
– o, voi stârpituri trufaşe, – unde veţi găsi-ascunziş?
Cad palatele-n cutremur,
tronurile cad în scrum,
unde sunt lăudăroşii, unde-s cei viteji acum?
Unde-i toată-mpotrivirea diavolului
şi-a-alor săi?
– Toată ura uriaşă e ca paiu-n vâlvătăi!…

…Iar când se va duce fumul de pe tot cuprinsul nou,
nu va mai fi tot Trecutul nici măcar un stins ecou,
va fi numai Veşnicia cu alt Cer şi alt Pământ,
unde va domni de-a pururi numai ce-i curat şi sfânt!

Traian Dorz, Cântări Noi

Acolo unde e credinţă,
chiar dacă omul e căzut,
e semn că el mai poate-ntoarce
spre Dumnezeul Nevăzut.

Acolo unde e durere
şi lacrimă pentru păcat,
e semn că s-a născut căinţa
şi omul poate fi salvat.

Acolo unde e dorinţa
fierbinte după Dumnezeu,
e semn că-n om lucrează Duhul
şi-l va trezi din somnu-i greu.

Acolo unde creşte-o rază
de dragoste pentru Hristos,
e semn că s-a sfârşit cu traiul
nepăsător şi păcătos.

Acolo unde-i libertatea
adevărată în Iisus,
e semn că s-a sfârşit robia
a tot ce firii e supus.

Acolo însă unde-i mila
şi-i sufletul adânc smerit,
acolo numai este semnul
că cineva-i desăvârşit!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Ultima vorbire a fratelui Traian Dorz de la mormântul Părintelui Iosif Trifa – 12 februarie 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori, toţi cei cărora Dumnezeu v-a pus pe inimă şi v-a deschis un drum să puteţi ajunge în clipa aceasta aici – şi toţi ceilalţi, mii şi sute de mii de fraţi şi surori care ne înconjoară până la marginile pământului, care în această zi sunt cu gândul şi cu inimile alături de noi – să-L binecuvântăm pe Domnul pentru această minunată şi fericită sărbătoare pe care ne-a dat prilejul s o mai putem petrece împreună o dată.
Am dori să răscumpărăm bine timpul acesta. Şi, pentru că mai avem cam un ceas până când va trebui să plece primele suflete dintre noi, dorim să petrecem ceasul acesta în această sfântă şi dulce reculegere sufletească în faţa mormântului acestui mare om al lui Dumnezeu şi acestui sfânt părinte al nostru, şi în faţa lui Dumnezeu, Care ne priveşte cu aşa un soare frumos şi aşa o zi binecuvântată, ziua aceasta!

Am dorit să citesc întâi câteva din versetele Domnului care au o strânsă legătură cu bucuria şi cu recunoştinţa noastră de astăzi. Şi textul acesta se găseşte în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7, începând cu versetul 36:
„Un fariseu a rugat pe Iisus odată să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era acolo, la masă, în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Iisus, şi plângea. Apoi a început să I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. Şi le săruta mult, şi le ungea cu mir.
Când a văzut lucrul acesta fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă». | Continuare »