b'LOGOS — Comori Nemuritoare

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 4 / 5 febr. 1922, p. 3

„Zis-a Domnul pilda aceasta: «Doi oameni au intrat în biserică să se roage, unul fariseu şi altul vameş. Fariseul stând, aşa se ruga întru sine: Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni: jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Zic vouă că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela. Că tot cel ce se înalţă smeri-se-va, iar cel ce se smereşte înălţa-se-va»”.
Iată, doi oameni pune această evanghelie înaintea noastră. Îi pune nu numai ca să ne uităm la ei, ci să şi învăţăm ceva de la ei.
De la vameşul – care îşi dusese păcatele la biserică şi se aşezase cu ele ruşinat acolo înapoi, lângă uşă, unde le stropea cu lacrimile părerii de rău – să învăţăm smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre.
De la fariseul – care tropotea îngâmfat prin biserică şi, în loc de rugăciune, se lăuda pe el şi-i hulea pe alţii, să învăţăm a ne feri de păcatul trufiei. | Continuare »

Acum duminică se va citi în biserici evanghelia lui Zacheu, în a cărui casă a intrat Mântuitorul cu mântuire. Această evanghelie trebuie şi ţării noastre celei noi. Şi casa României noastre aşteaptă un Mântuitor şi o mântuire, pentru că prea multe năravuri urâte şi păcate grele s-a aşezat în ea.
Despre Zacheu, evanghelia ne spune că pătimea în beteşugul lăcomiei de a face câştiguri cu orice preţ şi pe orice căi. Şi în casa României noastre avem acest păcat. Lăcomia după bani şi câştiguri a cuprins ca un beteşug şi pe cei mai buni fii ai neamului nostru. Se pare că s-a împlinit prorocia prorocilor:
„Fiecare iubeşte mita şi umblă după plată. Orfanilor dreptate nu fac şi judecata văduvei n-ajunge până la ei” (Isaia 1, 23). „Nimeni nu se îndură de altul. Fiecare jefuieşte în dreapta şi tot flămânzeşte. Înghite în stânga şi tot nu se satură” (Isaia 9, 19-20). „De la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi la câştig” (Ieremia 6, 13).
Dacă Apostolul Pavel scria că „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint” (I Corinteni 6, 10), apoi şi izvorul celor mai multe rele din ţara noastră este acest păcat. Ori încotro ne-am întoarce ochii, vedem cumplitele stricăciuni ce le face acest beteşug sufletesc. (…)
Şi câte alte năravuri rele mai avem în casa ţării noastre, în afară de acesta (zavistia, împerecherile, munca prea pu¬ţină etc.). | Continuare »

P. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 1

Bătrânii noştri nu erau poate aşa de ocoşi şi învăţaţi ca noi, nepoţii lor de astăzi, dar, în schimb, ei aveau mai multă înţelepciune de viaţa şi o mai adâncă înţelegere a rosturilor vieţii celei adevărate. Aşa, între altele, bătrânii noştri privegheau neîncetat să fie casa lor curata, cinstită şi ferită de pur¬tările cele slabe. Numele de „casă” era, la bătrânii noştri, un nume sfânt, pe care-l apărau de păcate cu ochi de vultur şi mână de fier.
Dar astăzi nu mai este aşa. Din casete oamenilor de azi parcă, pe zi ce merge, ies afară purtările şi datinile cele vechi şi bune şi, în locul lor, intră altele, noi şi rele. În vremea bătrânilor noştri, tata din casă era acela care mişca toate şi fără voia şi ştirea lui nimeni nu se putea mişca. Mulţi taţi de astăzi însă dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile şi îşi otrăvesc sufletul.
Ba încă ceva mai mult decât atâta. Mai zilele trecute, un primpretor îmi spunea că în plasa lui s-au scos câteva sute de drepturi de făcut joc şi petrecere în case private, iar un cititor de-al nostru îmi scrie că „e mai rău de când ni s-au închis crâşmele, că au început casele oamenilor să se facă crâşme. Se mută crâşmele acum, Domnule Părinte, în casele oamenilor” (şi în mijlocul copiilor)! Asta înseamnă că sunt unii părinţi, unii taţi şi unele mame, care cu voia îşi strică casa, în loc să o întărească. Cu asta odată, slăbeşte şi ţara şi neamul, pentru că casa şi familia este temelia pe care se reazemă o ţară şi un neam. | Continuare »

Ioan  MARINI, «Glasul Dreptăţii» nr. 7 / 13 febr. 1938, p. 1

Cerul lumii este acoperit de nori tot mai groşi. Două războaie fac să sângere două mari colţuri de lume. Şi în fiecare zi se aud mereu ,,veşti de războaie” dintr-o parte şi alta a pământului. Deviza tuturor neamurilor e una singură: înarmarea. Să ne pregătim cu arme cât mai bune, să avem avioane şi gaze cât mai multe, cât mai mulţi soldaţi şi muniţii. Şi toate acestea, pentru prăpădul ce va veni.
O înfrigurare neobişnuită a cuprins popoarele pământului.
Suntem parcă în plin Apocalips. Tropotele cailor morţii parcă se aud prin lume.
„Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc 6, 4).
Acest verset din Biblie spune totul. El oglindeşte tocmai stările vremilor şi oamenilor de azi, a căror simbol nu mai e crucea, ci sabia.
De la o vreme s-au schimbat chiar şi jucăriile copiilor. De la obiecte casnice, bile, cărţi, pătrate etc., s-a trecut acum la jucării „serioase”. Magazinele oraşelor sunt pline cu tunuri, puşti, trenuri, automobile, avioane, motociclete, tancuri, – jucării care „vorbesc” şi ele de „războaie şi veşti de războaie” şi copilaşilor nevinovaţi, care vor cădea şi ei, ca mâine, pradă uciderii vrăjmaşe a războiului.
Ce-i drept, oamenii s-au străduit să înlăture războiul. Liga Naţiunilor tocmai scopul acesta l-a avut: să rezolve pe cale paşnică toate neînţelegerile dintre state, înlăturând pentru totdeauna războiul dintre naţiuni. Dar n-a izbutit. Sub privirile ei neputincioase, a căzut Abisinia, sângeră de ani de zile Palestina şi arde acum Spania şi China. | Continuare »