b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Furtuni și talazuri cum n-am mai văzut
Cădeau peste mine-n neștire,
Sub valuri, afundul, adânc desfăcut,
Părea că mă trage-n pieire.

Și iar, uriașele valuri spre cer
Nălțau spumegândele unde,
Păreau să mă prindă sub ele să pier
Și-n neguri apoi să m-afunde.

– O, știu că, din toate, scăparea ești Tu,
Strigat-am cu vocea mea stinsă,
Și-n raza de lună, pe spume-apăru
Făptura-Ți cu mâna întinsă.

O, Doamne-ndoiala să n-o lași nicicând
Să-mi cadă-n ispită voința,
Ci mâna întinde-mi spre Tine trăgând
Din valuri, slăbită credința.

Pe valuri cu Tine de mână plutind,
Nici noapte, nici frig, nici furtună
Nu poate s-acopere glasu-mi șoptind:
Iisus, către cer, împreună!

Lidia Hamza

Meditaţii la Adostolul din duminica a IX-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Despre chemarea şi datoria celor aleşi a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu în lucrarea de mântuire a Evangheliei am vorbit mai pe larg în cartea «Împreună-lucrători cu Dumnezeu»…
Dar oricât de mult s-ar fi vorbit sau încă s-ar mai vorbi despre aceste adevăruri şi datorii, pe care trebuie să le avem mereu ca pe nişte porunci de foc în faţa ochilor noştri, tot mai este şi mai este încă nevoie să ni le reamintim, fiindcă datoriile noastre sunt mari, iar răspunderea noastră faţă de ele este veşnică.
Am vrea acum să putem adânci aici alte înţelesuri şi să privim alte feţe ale acestei mari şi înalte chemări rânduite nouă de Dumnezeu.
Sfântul Cuvânt ne aminteşte aici că noi (deci toţi cei chemaţi) suntem nişte împreună-lucrători… Nu numai unul este chemat… Oricât de însemnat ar fi acela-unul, nu numai el este ales. Suntem mai mulţi, suntem toţi…
Deci vinovat este veşnic, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa fraţilor săi, acela care de unul singur vrea să lucreze, fără fraţi. Care îşi închipuie că el poate să facă în Lucrarea lui Dumnezeu tot ce vrea el, fără a ţine seama de părerea celorlalţi, de încredinţările celorlalţi, de ascultarea şi unitatea celorlalţi.

Cele petrecute în Biserica din Corint – şi asupra cărora trebuie încă să mai stăruim – să ne folosească de învăţătură, cum se poate întâmpla în multe părţi, unde fiecare partidă de fraţi ridică împotriva celeilalte numele fratelui la care ţine ea cel mai mult împotriva celorlalţi fraţi, Pavel, Apolo, Chifa, după cum îi simpatiza pe unul sau pe celălalt dintre ei.
Aici este o mare greşeală a lucrătorilor Domnului, care nu trebuie să lege niciodată inimile fraţilor de ei înşişi, ci numai de Domnul. Nu cumva simpatiile personale să creeze partide, şi, atunci, cei ai lui Apolo să lupte împotriva celor ai lui Pavel şi ai lui Petru – şi invers. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
…La Cuvântul Evangheliei despre care s-a amintit mereu în toată seara aceasta aici am vrea să ne mai gândim, încă la câteva lucruri:
I. că orbii au fost vindecaţi când au crezut;
II. că orbii s-au întors înapoi nu cum s-au dus… ci văzând;
III. că orbii erau doi, nu numai unul;
IV. că Iisus le-a spus, după ce i-a vindecat, să nu spună nimănui.

Asupra acestor lucruri am vrea, dacă ne mai permite inima şi mintea noastră mai poate înregistra ceva, [să medităm], să ne mai gândim la ele.
Despre orbie s-a vorbit mereu şi mereu, şi mereu… Ea-i cea mai dureroasă boală dintre toate celelalte. S-a vorbit apoi şi despre orbirea cealaltă, a sufletului, că ea-i şi mai periculoasă decât orbirea corpului. S-a vorbit despre aceste lucruri mereu.
Acum am vrea să mai amintim numai că:
I. Iisus i-a vindecat pentru că ei au avut credinţă.
– Credeţi voi?
– Credem, Doamne!
– Fie după credinţa voastră!
Şi ei s-au vindecat, dovadă că ei au crezut.
Când Domnul Iisus, Care are toată puterea în cer şi pe pământ, le-a spus aşa, ei s-au vindecat.
Odată Domnul Iisus a fost în Nazaret, în satul în care El a fost crescut. Se spune că acolo El n-a putut să facă nici o minune, din pricina necredinţei lor, pentru că pentru ei El nu era Dumnezeu. El era „feciorul lui Iosif”, „feciorul tâmplarului” şi de aceea, fiindcă ei nu au crezut, Dumnezeu nu a putut face nici o minune între ei. | Continuare »

O, Tu mi-ai dat vederea şi Tu mi-o ţii cât vrei,
dar Te-aş vedea pe Tine chiar dac-ai să mi-o iei.
Tu mi-ai zidit auzul – dar chiar şi fără el
Te-aş auzi grăindu-mi în şi mai dulce fel.

Şi Tu mi-ai dat cuvântul – dar chiar de-o să mi-l iai
aflare-aş să Te laud un mai puternic grai.
Tu-mi dărui libertatea – dar chiar şi fără ea
aflare-aş loc şi vreme să-Ţi dau slujirea mea.

Tu mi-ai adus cântarea şi-al rugăciunii-avânt –
dar chiar şi fără ele aflare-aş zborul sfânt.
Căci dragostea găseşte o mie de cărări
s-atingă-mbrăţişarea doritei ascultări,

gustând adânc odihna ajunsă-n Dumnezeu
şi-un har mai nalt cu-atâta cu cât a-nvins mai greu.
Căci dragostea găseşte o mie de cărări
s-atingă-mbrăţişarea doritei ascultări.

Traian Dorz – Cântări de drum

Lidia Hamza

Doamne, vezi-mi ochii mei
Dacă-au dragoste în ei,
Dacă drept cărarea ţin
Şi-n lumină, şi-n suspin.

Doamne, caută-n ochii mei
Şi măsoară cu temei,
Cât sunt ei de-nlăcrimaţi
Când privesc cu drag spre fraţi.

Doamne, simte-mi ochii mei.
Sunt ei blânzi sau sunt mişei?
E din naştere păcat?
Sau mi-a fost pe veci iertat?

Doamne-ntoarce ochii mei
Din lumina lor să-Ţi iei
Câtă slavă pot s-adun,
Câtă rugă pot să spun.

Căci din ochii mei, Iisus,
Vezi de-i sincer tot ce-am spus
Dar, nainte, dacă vrei,
Pune-Ţi Mâna peste ei.

Ca să văd apoi curat
Chipul Tău adevărat
Şi să cred în Tine-n veci
Prin oricâte-ai să mă treci…

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de Botez de la Pechea  – 9 august 1986

Multe ar fi de spus… Am vrut să amintim la început Evanghelia zilei de astăzi (pentru că se poate zice acum că-i duminică). Avem la rând Evanghelia din Matei capitolul 9, începând cu versetul 27, până la versetul 35. Este vorba despre vindecarea a doi orbi. Am vrea s-o citim, pentru că vreau să rămână un gând de-aici în amintirea noastră. Că de multe ori mergem la sfânta biserică, ascultăm Sfânta Evanghelie, dar prea puţin ne rămâne nouă din adevărurile puse de Dumnezeu în versetele acestei Evanghelii – şi care ar trebui să ne fie nouă ca nişte stâlpi de foc şi să ne călăuzească în viaţă. Pentru că avem nevoie de tot ce ni se spune acolo, că de-aceea ni se spune: că noi avem nevoie să reţinem aceste lucruri.
Vom citi deci din Sfânta Evanghelie după Matei Evanghelia de mâine de la biserică. Şi vrem să stăruim asupra unui singur adevăr (că sunt ele sute de adevăruri aici!) care se leagă apoi cu alte trei probleme la care trebuie să medităm în chip deosebit în zilele acestea.
„Când a plecat de acolo Iisus, s-au luat după El doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!». După ce a intrat în casă, orbii au venit la El şi Iisus le-a zis: «Credeţi voi că Eu pot face lucrul acesta?». «Da, Doamne, au răspuns ei, credem!». Atunci S-a atins de ochii lor şi-a zis: «Facă-vi-se după credinţa voastră». Şi li s-au deschis ochii chiar în clipa aceea. Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: «Vedeţi, să nu ştie nimeni». Dar ei, cum au ieşit, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela. Pe când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Iisus un mut îndrăcit”.
De-un lucru foarte însemnat am dori să [ţinem seama]: în primul rând, Dumnezeu a vindecat doi oameni care erau într-o stare imposibil de vindecat prin alte mijloace, decât prin puterea lui Dumnezeu. Şi această vindecare a fost răspunsul la rugăciune şi la credinţă. Două daruri mari le-a dat Dumnezeu acestor oameni: credinţa şi rugăciunea. Ei s-au dus la Hristos prin credinţă; şi au obţinut vindecarea prin rugăciune. | Continuare »

O, apără-ţi ochii de-a morţii săgeţi,
o, apără-ţi ochii cu orişice preţ,
fereşte-i de-otrava privirii şerpeşti,
o, ochii ai grijă mereu să-ţi fereşti.

Ispita îţi caută întâi ochii tăi,
prin ei să-ţi trimită în suflet văpăi,
prin ei să te-atragă spre patimi fireşti,
o, ochii ai grijă mereu să-ţi fereşti.

Cât ochii ţi-s limpezi, ţi-e sufletul sfânt
– să mergi totdeauna cu ochii-n pământ.
Îţi pierzi curăţia când alţi ochi priveşti,
o, ochii ai grijă mereu să-ţi fereşti.

…Doar ochii iubirii de mamă şi soţ
priveşte-i întruna, sărută-i cât poţi.
Aceştia sunt ochii ce-n veci să-i iubeşti,
de ei să ai grijă să nu ţi-i fereşti.

Traian Dorz, Cântări noi

Această floare duhovnicească de mare preţ şi mireasă a lui Hristos, pe care a odraslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători-Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetaţii Neamţului şi „armaş”, adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al carei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de casa şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora si Maghiţa (Maghioliţa).
Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită a fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Dar, neavand ei copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragostea pentru mirele ei Iisus Hristos încă din copilărie, ardea de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna şi duhovnicul ei, precum şi firea ei singuratică, râvna pentru rugăciunea de taină şi amintirea marilor sihaştri ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul Neamţ – vechii ei sfătuitori.

Continuare aici